cererii nr. 72000/01
prezentate de Sabahattin GÖÇMEN
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), plenară la 5 aprilie 2005 într-o cameră compusă din:
Dumnii
A.B. Baka, președinte,
Doamnele
E. Fura-Sandström,
Dumnii
și din doamna
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 24 mai 2001,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, dl Sabahattin Göçmen, este cetățean turc, născut în 1966 și deținut în penitenciarul din Bursa. Este reprezentat în fața Curții de doamna M. Ayzit, avocat la Istanbul.
A.
Circumstanțele cazului
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
La 29 decembrie 1992 spre 20.45, în timp ce se afla în compania lui A.I., reclamantul a fost arestat de poliție și plasat în arest la secția de luptă împotriva terorismului din conducerea de poliție din Istanbul. I s-a imputat să fie membru al unei organizații ilegale, și anume PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan).
La 2 ianuarie 1993, s-a efectuat o percheziție la domiciliul reclamantului, în prezența sa. O armă de calibru 7,65 mm, documente calificate ca documente ale organizației ilegale și casete video de propagandă au fost confiscate.
La 5 ianuarie 1993, un raport de expertiză grafologică a concluzionat că handwriting-ul reclamantului se potrivește cu cel care apare pe anumite documente confiscate la domiciliul său.
În declarația sa din 7 ianuarie 1993 recoltată în conducerea de poliție, A.I., un informator, și-a recunoscut participarea la activități ilegale cu reclamantul. A precizat că acesta din urmă era parte din conducerea organizației în cauză și conducea campanii de strângere de bani în numele acesteia. A precizat, de asemenea, că o armă de calibru 7,6 mm și casete video de propagandă se aflau la domiciliul reclamantului.
În declarația sa din 8 ianuarie 1993 recoltată în conducerea de poliție, reclamantul și-a recunoscut statutul de membru al PKK și și-a mărturisit participarea la activități ilegale. A recunoscut în special deținerea de arme, strângerea de bani și propaganda în numele organizației.
Conform legislației în vigoare la momentul faptelor, reclamantul nu a putut fi asistat de niciun avocat în timpul arestului la sediul de poliție.
La 12 ianuarie 1993, reclamantul a fost audiat de procurorul din oficiul procuraturii de lângă curtea de siguranță a statului din Istanbul. A retractat declarația sa făcută în conducerea de poliție și a comunicat că casetele video și arma au fost depuse la domiciliul său de o persoană cu codul "Gözlük". A negat orice legătură cu o organizație ilegală și a declarat că este student liniștit.
La aceeași dată, procurorul din oficiu a ordonat examinarea reclamantului de către un medic legist din institutul medico-legal din Istanbul. În raportul din aceeași zi, acesta din urmă a indicat că nu a găsit urme de violență pe corpul interesatului.
De asemenea, la 12 ianuarie 1993, reclamantul a fost adus în fața judecătorului din cadrul curții de siguranță a statului, care l-a audiat la rândul său și a ordonat arest preventiv. În fața judecătorului, reclamantul a reafirmat declarația sa făcută procurorului.
La 13 ianuarie 1993, reclamantul a fost examinat de medicul penitenciarului din Istanbul. Conform raportului întocmit la 15 ianuarie 1993 de către un medic membru al institutului medico-legal din Eyüp, interesatul prezenta o diminuare a mișcării umerilor, coatelor și încheieturilor mâinii, însoțite de dureri. Suferea, de asemenea, de dureri la palparea umerilor și la nivelul dorsal, în special în timpul mișcărilor de flexiune ale degetelor mâinii. Erau, de asemenea, menționate următoarele urme: echimoze răspândite pe regiunile fesiere (gluteale), plăgi cu crustă de 1 la 3 cm pe părțile din față ale ambelor coapse, două linii de urme de echimoze brunete începând să se clarifice, paralele una cu alta, cu o lățime de 0,5 la 2 cm pe părțile din față ale axilelor și mai prezente pe latura dreaptă, alte urme de echimoze neregulate și de culoare brunetă pe părțile interioare și exterioare ale femuralului stâng, urme de echimoze răspândite începând să se schimbe de culoare pe ambele fese, urme de zgârieturi începând în anumite locuri să-și piardă crusta de o mărime de în special 2 la 3 cm deasupra genunchiului drept, sub ambii genunchi, pe ambii crurali în zona frontală și mediană. Suferea, în plus, de dureri la picioare și de o diminuare notabilă a motricității, chiar incapacitate de a realiza activ mișcări ale umerilor, brațelor, antebrațelor și încheieturilor mâinii. A pretins, de asemenea, o senzație de amorțire și pierdere de sensibilitate în general. Raportul a concluzionat că viața interesatului nu era în pericol și a ordonat o întrerupere a muncii de cincisprezece zile.
Printr-un act de acuzare prezentat la 25 ianuarie 1993, procurorul din oficiu a intentat acțiune penală împotriva reclamantului, pe baza articolului 168 din codul penal pedepsind formarea de bande armate capabile să comită infracțiuni împotriva statului și a autorităților publice. A cerut, ca atare, aplicarea dispozițiilor privind atentatele la securitatea persoanelor, omucideri, tentative și complicitate la omucidere, precum și art. 5 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului.
La prima ședință de la 19 martie 1993 în fața curții de siguranță a statului, reclamantul a protestat cu privire la nevinovăția sa, a susținut că a suferit abuzuri în timpul arestului la sediul de poliție și a spus că a fost forțat de polițiști să semneze declarația care conținea mărturisiri. Pentru a-și susține acuzațiile de abuzuri, a prezentat certificatul medical din 15 ianuarie 1993. A declarat, de asemenea, că nu a beneficiat de asistență a unui avocat în timpul arestului la sediul de poliție. A recunoscut, în plus, declarația sa făcută procurorului din oficiu și judecătorului din cadrul curții de siguranță a statului.
La 26 aprilie 1993, curtea de siguranță a statului, plenară într-o nouă formație, a ținut o ședință în care reclamantul a declarat că arma confiscată la percheziția domiciliului nu-i aparținea și că nu știa nici dacă funcționa. A susținut că această armă putea fi depusă la domiciliul său de A.I., ale cărui mărturii a cerut. Întrebat despre raportul de expertiză grafologică din 5 ianuarie 1993, a declarat că a fost forțat să redacteze anumite documente în timpul arestului la sediul de poliție. A cerut, de asemenea, audieri ale persoanelor care au întocmit procesele-verbale de arestare și percheziție.
La ședința din 9 iunie 1993, apărătorul reclamantului a reiteris cererea de audiere a lui A.I. Curtea a decis să efectueze audieri ale acestuia prin intermediul unui rogatoriu, având în vedere că era judecat la Diyarbakır. A ordonat, de asemenea, convocare pentru audiere a autorilor proceselor-verbale de arestare și percheziție. A cerut, în plus, depunerea la dosar a dovezilor materiale, în special a casetelor video confiscate la domiciliul reclamantului.
La ședința din 21 iulie 1993, curtea de siguranță a statului, la care s-a prezentat un nou judecător, a constatat absența răspunsului de la curtea de siguranță a statului din Diyarbakır cu privire la cererea de audiere prin rogatoriu a lui A.I. A audiat un polițist care a declarat că a participat la percheziții efectuate la domiciliile co-acuzaților ca urmare a declarațiilor reclamantului și A.I. Curtea a ordonat din nou depunerea la dosar a casetelor video confiscate la domiciliul reclamantului și a menținut arest preventiv, ținând cont de natura infracțiunii și de starea dovezilor.
La 8 septembrie 1993, curtea de siguranță a statului a ținut o ședință în care a constatat depunerea la dosar a casetelor video. A decis să aștepte răspunsul cererii de audiere prin rogatoriu a lui A.I. și a apreciat că nu era necesar, din considerente de securitate a martorului, să participe la proces.
La 1 noiembrie 1993, curtea de siguranță a statului s-a întrunlț cu un nou judecător. La această ședință, reclamantul a atras atenția curții asupra importanței unei audieri și confrontări cu martorul principal, A.I. Curtea a audiat, de asemenea, cererea de compliment de informații a reclamantului cu privire la condițiile de eliberare a lui A.I., pentru al cărui transfer din penitenciarul din Diyarbakır în conducerea de poliție din Bitlis forțele de ordine au cerut.
La ședințele din 24 decembrie 1993 și 25 februarie 1994, curtea de siguranță a statului, plenară de fiecare dată într-o formație diferită, a constatat eliberarea lui A.I. și a reluat declarația recoltată prin rogatoriu. Reclamantul a respins declarațiile acestuia acuzând-ul de apartenență la cadrul executiv al organizației ilegale.
La ședința din 18 aprilie 1994, curtea de siguranță a statului a audiat unul dintre polițiștii care au participat la percheziția domiciliului reclamantului, care a confirmat că a confiscat casete video și o armă. Cu toate acestea, curtea a respins cererea apărării reclamantului de obținere a unui nou raport de expertiză grafologică. A respins, de asemenea, cererea de confruntare a reclamantului cu A.I. și a menținut arest preventiv, ținând cont de natura infracțiunii și de starea dovezilor.
La 13 iunie, 22 iulie, 26 august și 19 octombrie 1994, curtea a ținut patru ședințe în absența reclamantului, în care a audiat, în special, unul dintre polițiștii care au procedat la arestarea reclamantului. În cursul acestor ședințe, a avut loc o schimbare de formație de două ori și a ordonat stabilirea adresei exacte a unuia dintre co-acuzați, și anume M.A.
La ședința din 25 noiembrie 1994, reclamantul a negat orice legătură cu o organizație ilegală, susținând că la momentul arestării sale era student cu o familie și o activitate profesională declarată autorităților fiscale. A declarat că a fost arestat pe baza declarațiilor unui informator.
La ședințele din 23 ianuarie și 15 decembrie 1995, curtea și-a schimbat formația de fiecare dată și a constatat absența răspunsului la cererea de audiere prin rogatoriu a lui M.A. Între timp, apărătorul reclamantului a denunțat prelungirea procedurii din cauza absenței audierii martorilor și a cerut din nou un examen grafologic.
La 30 octombrie 1995, procurorul a prezentat rechiziționul. A cerut aplicarea articolului 125 din codul penal împotriva reclamantului. La ședința următoare, la 15 decembrie 1995, s-a acordat reclamantului un termen suplimentar pentru a-și pregăti apărarea, în timp ce cererea sa de examen grafologic a fost din nou respinsă.
În cursul ședințelor din 14 februarie, 15 aprilie și 19 iunie 1996, reclamantul a declarat că va prezenta apărarea pe fond după ce A.I. va prezenta-și pe a sa. Pentru a justifica așteptarea, reclamantul a susținut absența actelor incriminate și a dovezilor de inculpare, cu excepția celor conținute în declarațiile lui A.I.
La ședința din 12 august 1996, reclamantul a declarat că și-a prezentat apărarea și a adăugat că, ca student, situația sa i-era deosebit de prejudiciabilă. În sfârșit, a cerut eliberarea sa condiționată, ceea ce a fost respins având în vedere natura infracțiunii, starea dovezilor, data arestării și stadiul procedurii.
În perioada din 1 octombrie 1996 până la 14 noiembrie 1997, curtea de siguranță a statului a ținut nouă ședințe, în care a avut loc o schimbare de formație de șase ori. La aceste ședințe, a constatat absența comunicării apărării pe fond a lui A.I. și a ordonat arestarea acestuia în contumacie. Între timp, a respins de trei ori cererea de eliberare condiționată a reclamantului, care se baza pe durata detenției și inconsistența dovezilor, și a apreciat că menținerea în arest preventiv este necesară, ținând cont, în special, de natura infracțiunii, de starea dovezilor și de conținutul dosarului.
La 17 septembrie și 14 noiembrie 1997, curtea de siguranță a statului a ținut două ședințe în care a decis jonctionarea procedurii cu altă procedură penală din punctul de vedere al unuia dintre co-acuzați. A respins cererea de eliberare condiționată a reclamantului, ținând cont de natura faptelor incriminate, de starea dovezilor, de conținutul dosarului și de riscul de evadare al interesatului.
La ședința din 26 decembrie 1997, apărătorul reclamantului a susținut că, având în vedere ansamblul procedurii și starea dovezilor de inculpare, infracțiunea imputată reclamantului nu putea fi calificată ca încălcare a articolului 125 din codul penal. După parerea sa, doar art. 169 din codul penal putea fi aplicabil în cauza și, în virtutea acestui articol, reclamantul, a cărui detenție preventivă deja durată mai mult de cinci ani, trebuia să fie eliberat condiționat. Cererea sa a fost respinsă de curtea de siguranță a statului pe motiv că interesatul risca să se sustragă.
Între 4 martie și 6 noiembrie 1998, curtea de siguranță a statului a ținut cinci ședințe, dintre care două în absența reclamantului. În această perioadă, curtea a avut o schimbare de formație de patru ori și a completat dosarul din punctul de vedere al unuia dintre co-acuzați. A respins de două ori cererea de eliberare condiționată a reclamantului, ținând cont în special de natura infracțiunii, de durata detenției și de riscul de evadare al interesatului.
La ședința din 29 ianuarie 1999, noul procuror din oficiu în seama dosarului a prezentat rechiziționul. A reiteris acuzațiile pe baza articolelor 168 § 1, 31, 33, 40 din codul penal și art. 5 din legea nr. 3713.
În aceeași zi, avocatul reclamantului a cerut o reîncadrare penală, în sensul articolelor 168 § 2 sau 169 din codul penal, pe motiv că elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute la art. 168 § 1 nu erau reunite. Urmare acesteia, a cerut eliberarea condiționată a reclamantului, ceea ce a fost refuzat.
La 29 ianuarie 1999, procurorul din oficiu a prezentat un nou rechiziciu, la final cerând condamnarea reclamantului în aplicarea articolului 168 § 1 din codul penal.
La 22 februarie 1999, reclamantul a pledat nevinovat. A contestat din nou modul în care declarațiile sale au fost recoltate în timpul arestului la sediul de poliție. A susținut că elementele conținute în declarațiile lui A.I., un informator, nu puteau fi considerate dovezi fiabile, în măsura în care acesta din urmă căutase să fie achitat acuzând pe alții. A remarcat, de asemenea, că la 8 ianuarie 1993 în timpul arestului la sediul de poliție a fost forțat să semneze o declarație din care patru pagini din opt erau exact identice cu cea a lui A.I., recoltată la 7 ianuarie 1993. În plus, a evidențiat că confruntarea cerută nu a avut loc. Astfel, a contestat aplicarea articolului 168 și a cerut eliberarea sa condiționată.
La ședința din 9 aprilie 1999, curtea de siguranță a statului, a cărei formație cuprindea un judecător militar, a strâns apărarea pe fond a reclamantului. A respins cererea sa de eliberare, ținând cont în special de natura infracțiunilor și de conținutul dosarului.
La ședința din 14 iunie 1999, curtea de siguranță a statului, în cadrul căreia s-a prezentat pentru ultima oară un judecător militar, a strâns ultimele observații ale reclamantului și a respins cererea sa de eliberare condiționată, ținând cont de natura infracțiunii, de conținutul dosarului și de starea dovezilor.
La 27 august 1999, curtea de siguranță a statului, compusă din trei judecători civili, a ținut o ședință și a menținut arest preventiv a reclamantului.
La ședința din 20 octombrie 1999, curtea de siguranță a statului, compusă din trei judecători civili, a declarat reclamantul vinovat de infracțiunea vizată la art. 168 din codul penal.
Pentru a ajunge la această concluzie, curtea de siguranță a statului a constatat mai întâi că declarațiile celorlalți co-acuzați privind faptele imputate reclamantului erau coerente. În plus, bazând-se în particular pe declarațiile în cauză, rapoartele de expertiză, procesele-verbale de percheziție, precum și pe documentele și arma confiscate la domiciliul său, a considerat stabilită vinovăția reclamantului. De altfel, a decis să accepte declarațiile interesatului făcute în cursul arestului la sediul de poliție ca dovezi de inculpare, având în vedere că co-acuzații N.G., H.T. și în special A.I. i-au confirmat conținutul.
Cu privire la stabilirea pedepsei, curtea a impus mai întâi reclamantului o pedeapsă cu închisoarea de cincisprezece ani, în aplicarea articolului 168 din codul penal, apoi, în conformitate cu art. 5 din legea nr. 3713, a mărit-o cu jumătate. În sfârșit, în aplicarea din oficiu a articolului 59 din codul penal referitor la circumstanțele atenuante, a revizuit pedeapsa la optsprezece ani și nouă luni de închisoare.
La 28 noiembrie 2000, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 20 octombrie 1999.
B.
Dreptul intern relevant
Rezultă din principiile jurisprudenței dreptului penal turc că interogatoriul unui suspect este un mijloc de apărare destinat să-i profite acestuia, nu o măsură destinată obținerii dovezilor de inculpare. Dacă declarațiile rezultate din acesta pot lua în considerare aprecierea de către judecător a realității faptice a cazului, trebuie, cu toate acestea, să fie făcute în mod liber, cu înțelegerea că orice declarație extorquée prin recurs la presiuni sau forță nu are valoare probantă. Conform articolului 247 din codul de procedură penală, așa cum a fost interpretat de Curtea de Casație, pentru ca un proces-verbal de interogator care conține mărturisiri făcute polițieisei procuraturii să poată constitui o dovadă de inculpare, este imperativ ca mărturisirile în cauză să fie reafirmate în fața judecătorului. Altfel, lectura în curs a unor procese-verbale ca dovezi este interzisă, și nu se poate, prin urmare, extrage de aici un motiv capabil să fundamenteze o condamnare. Chiar o mărturisire reafirmată la ședință nu poate, singură, fi considerată un element de dovadă hotărâtor: trebuie să fie susținută de elemente de dovadă suplimentare.
1.
Invocând articolele 3 și 13 din Convenție, reclamantul pretinde că a suferit abuzuri în timpul arestului la sediul de poliție din Istanbul și se plânge de absența unui recurs efectiv.
2.
Reclamantul susține că a fost victimă a discriminării în stabilirea pedepsei infligite în sarcina sa din cauza aplicării articolului 5 din legea nr. 3713. În plus, susține că, din faptul condamnării sale la o pedeapsă cu închisoarea în virtutea dispozițiilor acestei legi, nu putea obține eliberare condiționată înainte de a purga trei sferturi din pedeapsa sa, în timp ce condamnații de drept comun pot beneficia de o asemenea măsură odată ce au purgjat două cincimi din pedeapsa lor. În acest sens invocă art. 5 din Convenție combinat cu art. 14 al acesteia.
3.
Invocând articolele 5 § 3 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale preventive și susține că nu a beneficiat de un recurs în fața unui tribunal pentru ca acesta să se pronunțe în termen scurt asupra legalității detenției sale preventive.
4.
Reclamantul se plânge că causa sa nu a fost judecată într-un termen rezonabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
5.
Reclamantul susține că curtea de siguranță a statului care l-a judecat și condamnat nu constituie un "tribunal imparțial și independent" din cauza participării parțiale a unui judecător militar în formația sa. Invocă art. 6 din Convenție.
6.
Invocând tot art. 6 din Convenție, reclamantul pretinde că a suferit sub mai multe aspecte, în cursul urmăririi penale împotriva sa, o negare a procesului echitabil și atac asupra drepturilor apărării. Se plânge în special de:
– refuzul cererii sale privind obținerea unui examen grafologic suplimentar (art. 6 § 1);
– de a nu fi beneficiat de asistența unui apărător în stadiul urmăririi (articolele 6 §§ 1 și 3 c);
– de a nu fi avut posibilitatea să interogeze sau să facă interogat martorul principal de inculpare A.I., ale cărui declarații au fost recoltate prin rogatoriu (articolele 6 §§ 1 și 3 d)).
7.
În final, reclamantul susține că luarea în considerare de către instanțele interne a mărturisirilor sale extorquées sub constrângere în timpul arestului la sediul de poliție constituie o atac la dreptul său la respectarea presupunerii de nevinovăție. Invocă art. 6 § 2 din Convenție.
1.
Reclamantul susține violarea articolelor 3, 6 și 13 din Convenție.
În starea actuală a dosarului, Curtea nu se simte în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor prețuri și apreciază că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) din regulamentul ei.
2.
Invocând articolele 5 § 3 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale preventive și susține că nu a beneficiat de un recurs în fața unui tribunal pentru ca acesta să se pronunțe în termen scurt asupra legalității detenției sale preventive.
Curtea va examina aceste prețuri pe baza articolelor 5 §§ 3 și 4 din Convenție.
Cu toate acestea, ea nu este chemată să se pronunțe asupra punctului dacă faptele pretinse dezvăluie o încălcare aparentă a dispozițiilor în cauză. Într-adevăr, art. 35 § 1 din Convenție prevede că Curtea nu poate fi sesizată decât "în termen de șase luni de la decizia internă definitivă".
În speța, Curtea constată că termenul final al perioadei de detenție vizată la art. 5 § 3 este 20 octombrie 1999, data la care curtea de siguranță a statului s-a pronunțat asupra binemeritatei acuzației (a se vedea Yıldız c. Turcia, nr. 32979/96, 20 aprilie 1999), în timp ce cererea a fost introdusă la 24 mai 2001. Această parte a cererii este, prin urmare, tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
3.
Invocând art. 5 din Convenție combinat cu art. 14, reclamantul pretinde că a fost victimă a discriminării în stabilirea pedepsei infligite în sarcina sa și la beneficiul eliberării condiționate.
Curtea observă de la început că prețul privind stabilirea unei pedepse infligite de o instanță competentă, așa cum a fost ridicat, nu se încadrează în Convenție. În plus, nu există, ca atare, niciun drept la eliberare condiționată (Demirtaș c. Turcia (decizie), nr. 37452/97, 31 august 1999, și Peker c. Turcia, nr. 53014/99, § 26, 23 octombrie 2003).
De altfel, Curtea constată că faptul de a aparține unei organizații ilegale a fost considerat de către legislatorul turc ca fiind o infracțiune deosebit de gravă, calificată ca act "de terorism". Constată că dreptul turc de atunci prevede că orice persoană acuzată de o infracțiune "teroristă" era supusă unui tratament mai puțin favorabil decât cea a dreptului comun, în special în ceea ce privește regimul executării pedepselor și eliberării condiționate. Ea deduce că distincția litigioasă nu se aplică unor grupuri diferite de persoane, ci unor tipuri diferite de infracțiuni, în funcție de gravitatea pe care le-o recunoaște legislatorul. Nu vede niciun element care să o conducă la concluzia existenței unei "discriminări" contrare Convenției (Gerger c. Turcia [Marea Cameră], nr. 24919/94, § 69, 8 iulie 1999).
Rezultă că această parte a cererii este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.
Din aceste motive, Curtea, unanim,
Amână
examinarea prețurilor reclamantului privind pretinsele abuzuri în timp ce era arestat la sediul de poliție, absența unui recurs efectiv, lipsa de independență și imparțialitate a curții de siguranță a statului din Istanbul, durata procedurii în fața acesteia, lipsa de echitate a procedurii rezultând din aprecierea dovezilor întreprinse de această cuvânt, absența asistență unui consilier juridic înainte de apariția în judecată și imposibilitatea obținerii convocării și interogării martorilor de descărcare, precum și o pretinsă atac la principiul presupunerii de nevinovăție;
Declară
cererea inadmisibilă pentru rest.
A.B. Baka
Grefieră
Președinte
de la requête n
o
72000/01
présentée par Sabahattin GÖÇMEN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 5 avril 2005 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström,
MM.
I.
Cabral Barreto,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 mai 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Sabahattin Göçmen, est un ressortissant turc, né en 1966 et détenu dans la maison d'arrêt de Bursa. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 29 décembre 1992 vers 20 h 45, alors qu'il se trouvait en compagnie d'A.I., le requérant fut arrêté par la police et placé en garde à vue dans les locaux de la direction de la sûreté d'Istanbul, section de lutte contre le terrorisme. Il lui était reproché d'être membre d'une organisation illégale, à savoir le PKK (Parti des Travailleurs du Kurdistan).
Le 2 janvier 1993, une perquisition eut lieu au domicile du requérant, en sa présence. Une arme de calibre 7.65 mm, des écrits qualifiés de documents de l'organisation illégale ainsi que des casettes vidéo à but propagandiste furent saisis.
Le 5 janvier 1993, un rapport d'expertise graphologique conclut à la concordance de l'écriture du requérant avec celle apparaissant sur certains documents saisis chez lui.
Dans sa déposition du 7 janvier 1993 recueillie dans les locaux de la direction de la sûreté, A.I., un repenti, avoua sa participation à des activités illégales avec le requérant. Il précisa que ce dernier faisait partie des responsables de l'organisation en question et menait des campagnes de collecte d'argent au nom de celle-ci. Il précisa également qu'une arme de calibre
7.6 mm et des casettes vidéo de propagande se trouvaient chez le requérant.
Dans sa déposition du 8 janvier 1993 recueillie dans les locaux de la direction de la sûreté, le requérant reconnut être membre du PKK et avoua sa participation à des activités illégales. Il reconnut notamment la détention d'armes, la collecte d'argent et la propagande au nom de l'organisation.
Conformément à la législation en vigueur à l'époque des faits, le requérant ne put être assisté d'aucun avocat pendant sa garde à vue.
Le 12 janvier 1993, le requérant fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul. Il rétracta sa déposition faite à la direction de la sûreté et fit savoir que les casettes vidéo et l'arme avaient été déposées chez lui par une personne du nom de code «
Gözlük
». Il nia tout lien avec une organisation illégale et déclara être un étudiant sans histoires.
A la même date, le procureur de la République ordonna l'examen du requérant par un médecin légiste de l'institut médico-légal d'Istanbul. Dans son rapport du même jour, ce dernier indiqua n'avoir décelé aucune trace de violence sur le corps de l'intéressé.
Toujours le 12 janvier 1993, le requérant fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l'Etat, qui l'entendit à son tour et ordonna sa mise en détention provisoire. Devant le juge, le requérant réitéra sa déposition faite devant le procureur.
Le 13 janvier 1993, le requérant fut examiné par le médecin de la maison d'arrêt d'Istanbul. Selon le rapport établi le 15 janvier 1993 par un médecin membre de l'institut médico-légal d'Eyüp, l'intéressé présentait une diminution de mouvement des épaules, des coudes et des poignets, accompagnée de douleurs. Il souffrait également de douleurs à la palpation des épaules ainsi qu'au niveau dorsal, notamment lors des mouvements de flexion des doigts de la main. Etaient également mentionnées les traces suivantes
: des ecchymoses répandues sur les régions fessières (glutéales),
des plaies avec croûte de 1 à 3 cm sur les parties avant des deux cuisses, deux lignes de séquelles d'ecchymoses brunâtres commençant à s'éclaircir, parallèles l'une à l'autre, d'une largeur de 0,5 à 2 cm sur les parties avant des aisselles et de façon plus présente sur le côté droit, d'autres séquelles d'ecchymoses irrégulières et de couleur brunâtre sur les parties intérieures et extérieures du fémoral gauche, des séquelles d'ecchymoses répandues commençant à changer de couleur sur les deux fesses,
des séquelles d'égratignures commençant par endroits à perdre leur croûte d'une taille notamment de 2 à 3 cm au dessus du genou droit, en dessous des deux genoux, sur les deux cruraux à la zone frontale et médiane. Il souffrait, en outre, de douleurs aux jambes et d'une diminution notable de motricité, voire d'une incapacité à réaliser activement les mouvements des deux épaules, des bras, des avant-bras et des poignets. Il allégua également une sensation d'engourdissement et une perte de sensibilité en général. Le rapport conclut que la vie de l'intéressé n'était pas mise en danger et ordonna un arrêt de travail de quinze jours.
Par un acte d'accusation présenté le 25 janvier 1993, le procureur de la République intenta une action pénale contre le requérant, sur la base de l'article
168 du code pénal réprimant la formation de bandes armées pouvant commettre des délits contre l'Etat et les pouvoirs publics. Il requit, à ce titre, l'application des dispositions relatives à l'atteinte à la sécurité des personnes, homicides, tentative et complicité d'homicide, ainsi que l'article
5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme.
A la première audience du 19 mars 1993 devant la cour de sûreté de l'Etat, le requérant protesta de son innocence, soutint avoir subi des mauvais traitements lors de sa garde et dit avoir été contraint par les policiers à signer la déposition contenant des aveux. A l'appui de ses allégations de mauvais traitements, il présenta le certificat médical du 15 janvier 1993. Il déclara également ne pas avoir été assisté par son avocat lors de sa garde à vue. Il reconnut, en outre, sa déposition faite devant le procureur de la République et devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l'Etat.
Le 26 avril 1993, la cour de sûreté de l'Etat, siégeant dans une nouvelle formation, tint une audience lors de laquelle le requérant déclara que l'arme saisie lors de la perquisition de son domicile ne lui appartenait pas et qu'il ne savait pas davantage si elle fonctionnait. Il soutint que cette arme avait pu être déposée chez lui par A.I., dont il demanda l'audition. Interrogé à propos du rapport d'expertise graphologique du 5 janvier 1993, il déclara qu'il fut contraint à rédiger certains documents lors de sa garde à vue. Il demanda également l'audition des personnes qui avaient établi les procès-verbaux d'arrestation et de perquisition.
A l'audience du 9 juin 1993, le conseil du requérant réitéra la demande d'audition d'A.I. La cour décida de procéder à l'audition de celui-ci par commission rogatoire, étant donné qu'il était jugé à Diyarbakır. Elle ordonna également la convocation pour audition des auteurs des procès-verbaux d'arrestation et de perquisition. Elle demanda en outre le versement au dossier des pièces à conviction, notamment des casettes vidéo saisies au domicile du requérant.
A l'audience du 21 juillet 1993, la cour de sûreté de l'Etat, à laquelle un nouveau juge siégea, constata l'absence de réponse de la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır concernant la demande d'audition par commission rogatoire d'A.I. Elle entendit un policier qui déclara avoir participé aux perquisitions effectuées aux domiciles des co-accusés à la suite des dépositions du requérant et d'A.I. La cour ordonna à nouveau le versement des casettes vidéo saisies au domicile du requérant et reconduit la détention provisoire de celui-ci, eu égard à la nature de l'infraction et à l'état des preuves.
Le 8 septembre 1993, la cour de sûreté de l'Etat tint une audience au cours de laquelle elle constata le versement au dossier des cassettes vidéo. Elle décida d'attendre la réponse de la demande d'audition par commission rogatoire d'A.I. et estima qu'il n'était pas nécessaire, pour des raisons de sécurité du témoin, qu'il vînt assister au procès.
Le 1
er
novembre 1993, la cour de sûreté de l'Etat se réunit avec un nouveau juge. Lors de cette audience, le requérant attira l'attention de la cour sur l'importance d'une audition et d'une confrontation avec le principal témoin, A.I. La cour entendit également la demande de complément d'information du requérant sur les conditions de la libération d'A.I., dont les forces de l'ordre avaient demandé le transfert de la prison de Diyarbakır vers les locaux de la direction de la sûreté de Bitlis.
Aux audiences des 24 décembre 1993 et 25 février 1994, la cour de sûreté de l'Etat, siégeant à chaque fois en une composition différente, constata la libération d'A.I. et relut la déposition recueillie par commission rogatoire. Le requérant rejeta les déclarations de ce dernier l'accusant d'appartenance au cadre exécutif de l'organisation illégale.
A l'audience du 18 avril 1994, la cour de sûreté de l'Etat entendit l'un des policiers ayant participé à la perquisition chez le requérant, qui confirma avoir saisi des casettes vidéo et une arme. Par ailleurs, la cour rejeta la demande du conseil du requérant tendant à l'obtention d'un nouveau rapport d'expertise graphologique. Elle refusa également la demande de confrontation du requérant avec A.I. et reconduit la détention provisoire, eu égard à la nature de l'infraction reprochée et à l'état des preuves.
Les 13 juin, 22 juillet, 26 août et 19 octobre 1994, la cour tint quatre audiences en l'absence du requérant, lors desquelles elle entendit, notamment, l'un des policiers ayant procédé à l'arrestation du requérant. Pendant ces audiences, elle siégea deux fois en composition différente et ordonna l'établissement de l'adresse exacte de l'un des co-accusés, à savoir M.A.
A l'audience du 25 novembre 1994, le requérant nia tout lien avec une organisation illégale, soutenant que, lors de son arrestation, il était étudiant ayant une famille et une activité professionnelle déclarée auprès des autorités fiscales. Il déclara avoir été arrêté sur la base des dépositions d'un repenti.
Aux audiences des 23 janvier et 15 décembre 1995, la cour changea de composition à chaque fois et constata l'absence de réponse à la demande d'audition par commission rogatoire de M.A. Pendant ce temps, le conseil du requérant dénonça la prolongation de la procédure en raison de l'absence d'audition des témoins et demanda à nouveau un examen graphologique.
Le 30 octobre 1995, le procureur présenta son réquisitoire. Il requit l'application de l'article 125 du code pénal à l'encontre du requérant. A l'audience suivante, le 15 décembre 1995, un délai supplémentaire fut accordé au requérant pour préparer sa défense, tandis que sa demande d'examen graphologique fut à nouveau rejetée.
Lors des audiences des 14 février, 15 avril et 19 juin 1996, le requérant déclara qu'il allait présenter sa défense sur le fond une fois qu'A.I. aurait rendu la sienne. Pour justifier cette attente, le requérant fit valoir l'absence d'actes incriminés et de preuves à charge, à l'exception de ceux contenus dans les dépositions d'A.I.
A l'audience du 12 août 1996, le requérant déclara avoir présenté sa défense et ajouta qu'en tant qu'étudiant, sa situation lui était particulièrement préjudiciable. Enfin, il demanda sa libération provisoire, ce qui fut rejeté eu égard à la nature de l'infraction, à l'état des preuves, à la date d'arrestation et au stade de la procédure.
Pendant la période du 1
er
octobre 1996 au 14 novembre 1997, la cour de sûreté de l'Etat tint neuf audiences, lors desquelles elle changea de composition six fois. Lors de ces audiences, elle constata l'absence de communication de la défense sur le fond d'A.I. et ordonna son arrestation par contumace. Entre-temps, elle rejeta trois fois la demande de libération provisoire du requérant, qui s'appuyait sur la durée de sa détention et l'inconsistance des preuves à son égard, et estima le maintien en détention provisoire nécessaire, eu égard, notamment, à la nature de l'infraction, à l'état des preuves et au contenu du dossier.
Les 17 septembre et 14 novembre 1997, la cour de sûreté de l'Etat tint deux audiences lors desquelles décida la jonction de la procédure avec une autre procédure pénale du point de vue de l'un des co-accusés. Elle rejeta la demande de libération provisoire du requérant, eu égard à la nature des faits reprochés, à l'état des preuves, au contenu du dossier et au risque de fuite de l'intéressé.
Lors de l'audience du 26 décembre 1997, le conseil du requérant fit valoir qu'étant donné l'ensemble de la procédure et l'état des preuves à charge, l'infraction reprochée au requérant ne pouvait être qualifiée de contravention à l'article 125 du code pénal. Selon lui, seul l'article
169 du code pénal pouvait se trouver applicable en l'espèce et, eu égard à cet article, le requérant, dont la détention provisoire avait déjà duré plus de cinq ans, devait être libéré provisoirement. Sa demande fut rejetée par la cour de sûreté de l'Etat au motif, notamment, que l'intéressé risquait de s'enfuir.
Entre le 4 mars et le 6 novembre 1998, la cour de sûreté de l'Etat tint cinq audiences, dont deux en l'absence du requérant. Durant cette période, la cour siégea quatre fois en composition différente et compléta le dossier du point de vue de l'un des co-accusés. Elle rejeta deux fois la demande de libération provisoire du requérant, eu égard notamment à la nature de l'infraction, à la durée de la détention et au risque de fuite de l'intéressé.
Lors de l'audience du 29 janvier 1999, le nouveau procureur de la République en charge du dossier présenta son réquisitoire. Il réitéra les chefs d'accusation sur la base des articles 168 § 1, 31, 33, 40 du code pénal et de l'article 5 de la loi n
o
3713.
Le même jour, l'avocat du requérant demanda une requalification pénale, au sens des articles 168 § 2 ou 169 du code pénal, au motif que les éléments constitutifs de l'infraction prévue par l'article 168 § 1 n'étaient pas réunis. Partant, il demanda la libération provisoire du requérant, ce qui fut refusé.
Le 29 janvier 1999, le procureur de la République présenta un nouveau réquisitoire, à l'issue duquel il demanda la condamnation du requérant en application de l'article 168 § 1 du code pénal.
Le 22 février 1999, le requérant plaida non coupable. Il contesta de nouveau la manière dont ses dépositions avaient été recueillies lors de sa garde à vue. Il soutint que les éléments contenus dans les déclarations d'A.I., un repenti, ne pouvaient être considérées comme des preuves fiables, dans la mesure où celui-ci avait cherché à être acquitté en accusant les autres. Il fit également remarquer que, le 8 janvier 1993 lors de sa garde à vue, il avait été contraint de signer une déposition dont quatre pages sur huit étaient exactement identiques à celle d'A.I., recueillie le 7 janvier 1993. Par ailleurs, il souligna que la confrontation demandée n'avait pas eu lieu. Ainsi, il contesta l'application de l'article 168 et demanda sa libération provisoire.
A l'audience du 9 avril 1999, la cour de sûreté de l'Etat, dont la composition comportait un juge militaire, recueillit la défense sur le fond du requérant. Elle refusa sa demande de libération, eu égard notamment à la nature des infractions reprochées et au contenu du dossier.
A l'audience du 14 juin 1999, la cour de sûreté de l'Etat, au sein de laquelle siégeait pour la dernière fois un juge miliaire, recueillit les dernières observations du requérant et rejeta sa demande de libération provisoire, compte tenu de la nature de l'infraction, du contenu du dossier et de l'état des preuves.
Le 27 août 1999, la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois juges civils, tint une audience et reconduisit la détention provisoire du requérant.
A l'audience du 20 octobre 1999, la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois juges civils, déclara le requérant coupable de l'infraction visée à l'article
168 du code pénal.
Pour parvenir à cette conclusion, la cour de sûreté de l'Etat constata tout d'abord que les déclarations des autres co-accusés, quant aux faits reprochés au requérant, étaient cohérentes. En outre, se fondant notamment sur les déclarations en question, les rapports d'expertise, les procès-verbaux de perquisition ainsi que sur les documents et l'arme saisis à son domicile, elle considéra comme établie la culpabilité du requérant. Par ailleurs, elle décida d'accepter les dépositions de l'intéressé faites au cours de la garde à vue en tant que preuves à charge, vu que les coaccusés N.G., H.T. et notamment A.I. en avaient confirmé le contenu.
Quant à la fixation de la peine, la cour infligea tout d'abord au requérant une peine d'emprisonnement de quinze ans, en application de l'article
168 du code pénal, puis, conformément à l'article 5 de la loi n
o
3713, elle l'augmenta de moitié. Enfin, en application d'office de l'article 59 du code pénal concernant les circonstances atténuantes, elle révisa la peine à dix-huit ans et neuf mois d'emprisonnement.
Le 28 novembre 2000, la Cour de cassation confirma l'arrêt du 20
octobre 1999.
B.
Le droit interne pertinent
Il ressort des principes jurisprudentiels du droit pénal turc que l'interrogatoire d'un suspect est un moyen de défense devant profiter à ce dernier, et non une mesure destinée à obtenir des preuves à charge. Si les déclarations qui en sont issues peuvent entrer en ligne de compte dans l'appréciation par le juge de la réalité factuelle d'une affaire, elles doivent néanmoins être faites de plein gré, étant entendu que toute déclaration extorquée par le recours à des pressions ou à la force n'a aucune valeur probante. Aux termes de l'article 247 du code de procédure pénale, tel qu'interprété par la Cour de cassation, pour qu'un procès-verbal d'interrogatoire contenant des aveux faits à la police ou au parquet puisse constituer une preuve à charge, il est impératif que les aveux en question soient réitérés devant le juge. Sinon, la lecture lors de l'audience de pareils procès-verbaux à titre de preuve est prohibée, et l'on ne saurait donc y puiser un motif apte à fonder une condamnation. Même un aveu réitéré à l'audience ne saurait passer, à lui seul, pour un élément de preuve déterminant
: il faut qu'il soit étayé par des éléments de preuve complémentaires.
1.
Invoquant les articles 3 et 13 de la Convention, le requérant prétend avoir subi des mauvais traitements lors de sa garde à vue dans les locaux de la police d'Istanbul et se plaint de l'absence d'un recours effectif.
2.
Le requérant fait valoir qu'il a fait l'objet d'une discrimination quant à la fixation de la peine infligée à son encontre en raison de l'application de l'article
5 de la loi n
o
3713.En outre, il soutient que, du fait de sa condamnation à une peine d'emprisonnement en vertu des dispositions de cette loi, il ne pouvait obtenir sa libération conditionnelle avant d'avoir purgé les trois quarts de sa peine, alors que les condamnés de droit commun peuvent bénéficier d'une telle mesure une fois les deux cinquièmes de leur peine purgée. Il invoque à cet égard l'article 5 de la Convention combiné avec son article 14.
3.
Invoquant les articles 5 § 3 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et soutient qu'il n'a pas bénéficié d'un recours devant un tribunal afin que celui-ci statuât à bref délai sur la légalité de sa détention provisoire
.
4.
Le requérant se plaint
de ce que sa cause n'a pas été entendue dans un délai raisonnable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.
5.
Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat, qui l'a jugé et condamné, ne constitue pas un «
tribunal impartial et indépendant
» en raison de la participation partielle d'un juge militaire à sa formation. Il invoque l'article
6 de la Convention.
6.
Invoquant toujours l'article 6 de la Convention, le requérant prétend avoir subi à maints égards, pendant la poursuite pénale engagée contre lui, un déni de procès équitable et des atteintes aux droits de la défense. Il se plaint notamment
:
–
du refus de sa demande tendant à l'obtention d'un examen graphologique complémentaire (article 6 § 1)
;
–
de ne pas avoir bénéficié de l'assistance d'un défenseur au stade de l'instruction (article 6 §§ 1 et 3 c)
;
–
de ne pas avoir eu la possibilité d'interroger ou de faire interroger le principal témoin à charge A.I., dont les déclarations ont été recueillies par commission rogatoire (art. 6 §§ 1 et 3 d)).
7.
Enfin, le requérant soutient que la prise en considération par les juridictions internes de ses aveux extorqués sous la contrainte lors de sa garde à vue constitue une atteinte à son droit au respect de la présomption d'innocence. Il invoque l'article 6 § 2 de la Convention.
1.
Le requérant allègue une violation des articles 3, 6 et 13 de la Convention.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Invoquant les articles 5 § 3 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et soutient qu'il n'a pas bénéficié d'un recours devant un tribunal afin que celui-ci statuât à bref délai sur la légalité de sa détention provisoire
.
La Cour examinera ces griefs sur le terrain de l'article 5 §§ 3 et 4 de la Convention.
Toutefois, elle n'est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits allégués révèlent l'apparence d'une violation des dispositions en question. En effet, l'article 35 § 1 de la Convention prévoit que la Cour ne peut être saisie que «
dans un délai de six mois à partir de la décision interne définitive
».
En l'espèce, la Cour relève que le terme final de la période de détention visée à l'article 5 § 3 est le 20 octobre 1999, date à laquelle la cour de sûreté de l'Etat a statué sur le bien-fondé de l'accusation (voir
Yıldız c.
Turquie
, n
o
32979/96, 20 avril 1999), alors que la requête a été introduite le 24
mai 2001. Cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l'article 5 de la Convention combiné avec l'article 14, le requérant prétend qu'il a fait l'objet d'une discrimination quant à la fixation de la peine infligée à son encontre et au bénéfice d'une libération conditionnelle.
La Cour observe d'emblée que le grief relatif à la fixation d'une peine infligée par un tribunal compétent, tel qu'il a été soulevé, ne relève pas de la Convention. En outre, il n'existe, en tant que tel, aucun droit à la libération conditionnelle (
Demirtaș c. Turquie
(déc.), n
o
37452/97, 31 août 1999, et
Peker c. Turquie
, n
o
53014/99, § 26, 23 octobre 2003
Par ailleurs, la Cour constate que le fait d'appartenir à une organisation illégale a été considéré par le législateur turc comme un délit particulièrement grave, qualifié d'acte «
de terrorisme
». Elle relève que le droit turc de l'époque prévoyait que toute personne accusée d'une infraction «
terroriste
» était soumise à un traitement moins favorable que celui du droit commun, notamment pour ce qui est du régime de l'exécution des peines et de la libération conditionnelle. Elle en déduit que la distinction litigieuse ne s'applique pas à différents groupes de personnes mais à différents types d'infractions, selon la gravité que leur reconnaît le législateur. Elle ne voit là aucun élément de nature à la conduire à conclure à l'existence d'une «
discrimination
» contraire à la Convention (
Gerger c.
Turquie
[GC], n
o
24919/94, § 69, 8 juillet 1999).
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l'article
35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen des griefs du requérant concernant les prétendus mauvais traitements lors de sa garde à vue, l'absence d'un recours effectif, le défaut d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul, la durée de la procédure devant celle-ci, le défaut d'équité de la procédure résultant de l'appréciation des preuves entreprise par cette cour, l'absence d'assistance d'un conseil juridique avant la comparution en jugement et l'impossibilité d'obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge ainsi qu'une prétendue atteinte au principe de présomption d'innocence
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président