A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 495/02 prezentate de Resul BALTACI împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 iunie 2005 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze mes Mularoni, Fura-Sandström, judecători și domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 19 noiembrie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la faptul că reclamantul, dl Resul Baltac. este un resortisant turc, născut în 1972. Este deținut la casa de arestare din Gaziantep. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Mesut Bestaș și Meral Bestaș, avocați la Diyarbakar. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 16 octombrie 1992, reclamantul a fost reținut de polițiști din cadrul Direcției de Securitate a lui Batman, ca urmare a declarațiilor unui anumit N.S. care a afirmat că persoana în cauză a fost implicată în acte teroriste și, în special, a furnizat asistență logistică activiștilor PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan). În aceeași zi a fost întocmit un proces-verbal de arestare semnat de solicitant. Potrivit procesului-verbal de percheziție întocmit în aceeași zi, reclamantul a indicat forțelor de ordine locul unde erau ascunse armele și munițiile sale, precum și un caiet cu pagini marcate cu sigiliul ERNK, ramura armată a PKK. La 12 noiembrie 1992, reclamantul a fost adus în fața procurorului general al Republicii Batman, iar în declarația sa, el a respins declarațiile făcute poliției, dar a recunoscut apartenența sa la PKK. În aceeași zi, judecătorul judecător lângă tribunalul de judecată al lui Batman l-a auzit pe reclamant, care susține că a fost supus unor presiuni în timpul interogatoriului și își va repeta declarațiile făcute în fața procurorului general al Republicii. La 10 decembrie 1992, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakýr a depus un act de acuzare și a acuzat nouă persoane, inclusiv pe reclamant, de încălcarea integrității teritoriale a statului și de apartenență la o bandă armată, infracțiuni reprimate prin articolele 125 și 168 alineatul (2) din Codul penal. Primele două audieri ale procesului au fost amânate din cauza absenței inculpaților care erau deținuți la casa de arestare a lui Batman. La ședința din 5 martie 1993, curtea de securitate a statului l-a auzit pe reclamant negând toate acuzațiile aduse împotriva lui și respingând conținutul declarației sale făcute poliției. Având în vedere starea probelor și natura infracțiunii, aceasta a ordonat menținerea sa în detenție și, în plus, a numit o expertiză și a ordonat întocmirea de declarații ale anumitor martori în cadrul comisiei de recurs. În ședința din 22 aprilie 1993, reclamantul a solicitat eliberarea sa provizorie. Curtea a respins această cerere fără a indica un motiv și a ordonat depunerea depozițiilor a trei dintre coinculții în comisia de recurs. Cu ocazia audierii din 21 mai 1993, Curtea de Securitate a statului a constatat că nici declarațiile martorilor solicitate la ședința din 5 martie, nici cele ale celor trei coinculți solicitați la cea din 22 aprilie 1993 nu fuseseră depuse la dosar. În plus, ea a decis convocarea în vederea audierii lui E.T., o căință. În ședința din 16 iulie 1993, Curtea de Securitate a statului a constatat că mărturia unuia dintre co-inculpați a fost plătită la dosar, în timp ce cele ale celorlalți doi co-inculpați nu fuseseră încă colectate în cadrul comisiei de recurs. În plus, Comisia a constatat că declarațiile polițiștilor semnatari din procesele-verbale de arestare și percheziție au fost depuse la dosar și a respins cererea de eliberare provizorie a reclamantului, ținând cont de starea probelor și de natura încălcării. Ulterior, Curtea de Securitate a statului a ordonat reținerea în custodie provizorie a reclamantului în modul următor: Până la 17 iunie 1999, a ținut patruzeci și șapte de audieri. În majoritatea acestora, a ordonat menținerea în detenție din oficiu, ținând cont de starea probelor și de natura infracțiunii. De asemenea, din aceleași motive, aceasta a respins cererile de eliberare provizorie prezentate de persoana în cauză, care insista în special asupra duratei detenției sale. În ședința din 17 septembrie 1993, Curtea de Securitate a statului l-a auzit pe E.T., acuzat de apartenență la PKK în cadrul unei alte proceduri penale. Acesta din urmă a indicat că reclamantul a ajutat această organizație și a participat la un atac armat. În timpul audierilor din 5 noiembrie, 17 decembrie 1993 și 11 În februarie 1994, Curtea de Securitate a statului a constatat că declarațiile celor doi colegi inculpați nu fuseseră încă vărsate la dosar. La ședința din 1 aprilie 1994, ea a renunțat la convocarea celor doi colegi inculpați, în conformitate cu cererea procurorului republican, care își pronunța, de asemenea, rechiziționarea. În conformitate cu art. 168 alineatul (2) din Codul penal, acesta a solicitat, de asemenea, plata celor trei coinculpați rămași și, la cererea inculpaților, Curtea a acordat un termen pentru pregătirea apărării lor. În ședința din 3 iunie 1994, procurorul Republicii a solicitat ca E.T. să fie ascultat din nou în scopul de a obține mai multe informații cu privire la situația inculpaților cu privire la organizarea ilegală în cauză. Curtea de Securitate a statului a primit cererea. În ședința din 19 iulie 1994, reclamantul a solicitat ca un anume M.E.E. să fie ascultat de Curte și a pretins că acesta l-a forțat, sub amenințare, să ascundă arma, muniția și caietele care fuseseră confiscate în timpul percheziției. La ședința din 2 decembrie 1994, Curtea de Securitate a Statului l-a auzit pe M.E.E. El a declarat că nu-l cunoaște pe reclamant înainte de a-l obliga, sub amenințarea unei arme, să ascundă arma, muniția și caietele pe care i le-a dat. La ședința din 27 ianuarie 1995, Curtea de Securitate a statului a decis să solicite stabilirea declarației lui E.T. pe comisia de recurs. În ședința din 17 martie 1995, Curtea a constatat că declarația E.T. a fost depusă la dosar. Între 17 martie 1995 și 17 iunie 1999, Curtea de Securitate a statului a desfășurat douăzeci și nouă de ședințe, dintre care unsprezece în absența reclamantului. În această perioadă a ordonat în repetate rânduri prezentarea diverselor documente și informații privind starea civilă a inculpaților. În septembrie 1995, a numit o comisie de recurs pentru a-l asculta pe unul dintre co-inculpați și a ordonat arestarea provizorie și audierea a doi alți colegi acuzați judecați de contumație. La 30 mai 1997, procurorul Republicii și-a prezentat rechiziția. La 26 septembrie 1997, reclamantul a solicitat accelerarea procedurii în ceea ce privește durata detenției sale de aproape cinci ani. În ședința din 3 septembrie 1998, Curtea de Securitate a statului a emis un ordin de înjumătățire pentru toți inculpații absenți, inclusiv reclamantul. Prin hotărârea pronunțată la 17 iunie 1999, Curtea de Securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa capitală aplicată în închisoare pe viață, în temeiul articolului 125 din Codul Penal. Având în vedere sentința pronunțată, ea a ordonat, de asemenea, menținerea sa în arest provizoriu. La 18 iunie 1999, Marea Adunare Națională a Turciei a modificat art. 143 din Constituție și exclude magistrații militari (de sediu sau de Parchet) din componența cursurilor de securitate ale statului. Ca urmare a modificărilor aduse în același sens la 22 iunie 1999 legii privind cursurile de securitate ale statului, judecătorul militar care se află în cadrul Curții de Securitate a statului însărcinat cu cauza reclamantului a fost înlocuit cu un magistrat nemilitar. La 31 ianuarie 2000, Curtea de Casație a infirmat hotărârea din 17 iunie 1999. La 20 martie 2000, prima audiere a fost ținută în fața Curții de Securitate a statului, compusă din trei judecători civili. Între 20 martie 2000 și 6 noiembrie 2001, Curtea a ținut douăsprezece ședințe, dintre care șapte în absența reclamantului. În cadrul acestor audieri, a completat dosarul din punct de vedere procedural. La 6 noiembrie 2001, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat din nou pe reclamant la condamnarea pe viață la închisoare pe viață în conformitate cu art. 125 din Codul penal. La 7 noiembrie 2001, invocând durata detenției, avocații reclamantului au formulat opoziție în fața Curții de Securitate a statului la reținerea reclamantului; aceasta a rămas fără răspuns. La 8 februarie 2002, Curtea de Casație a trimis cazul în fața Curții de Securitate a Statului pentru a se pronunța asupra cererii de opoziție la menținerea în detenție a reclamantului și a solicitat ulterior transferul dosarului pentru examinare. La 24 iunie 2002, Curtea de Casație a infirmat Hotărârea din 6 noiembrie 2001 privind nerespectarea dreptului la apărare. În ședința din 17 septembrie 2002, Curtea de Securitate a statului a ordonat din oficiu menținerea în custodie provizorie a reclamantului, având în vedere natura infracțiunii și starea probelor. În perioada 5 noiembrie 2002-27 aprilie 2004, Curtea de Securitate a Statelor Unite a ținut unsprezece audieri, în cadrul cărora a primit cererile celorlalți inculpați de a beneficia de legislația privind căința. În această perioadă, Consiliul reclamantului a solicitat ca dosarul clientului său să fie disociat de procedură pentru a se lua o decizie imediată cu privire la acesta, având în vedere că probele au fost colectate. Accentuându-se pe durata detenției, acesta a solicitat, de asemenea, eliberarea provizorie a reclamantului, care a fost refuzată în special în ceea ce privește natura infracțiunii și starea probelor. Reclamantul susține că, în timpul transferurilor sale de la casa de arest din Gaziantep, unde a fost deținut, la Diyarbakýr, unde se desfășurau audierile, a fost încătușat, pe întreaga durată a deplasărilor. Procedura este încă în curs de desfășurare în fața Curții de Securitate a statului Diyarbakär. GRIEFS Reclamantul susține că, în cursul celor 27 de zile de detenție, a fost izolat, lipsit de contact cu avocatul său și supus presiunii polițienești, aceste condiții încălcând art. 3 din convenție. Invocând același articol, se plânge de condițiile în care a fost transferat de la casa de arest de la Gaziantep la Diyarbakr și susține că a fost încătușat de-a lungul acestor călătorii. În plus, pentru el, impunerea pedepsei cu moartea constituie o pedeapsă inumană și degradantă în sensul art. 3. Reclamantul se plânge că a fost arestat fără motive plauzibile și invocă art. 5 alineatul (1) litera (c) din convenție. Invocând articolele 5 alineatul (3) și 6 alineatul (2) din convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. Reclamantul se plânge, de asemenea, de o încălcare a articolului 6 din Convenție, în măsura în care Curtea de Securitate a statului, chemată să-și asculte cauza, nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială, întrucât aceasta era compusă din trei membri titulari, inclusiv un magistrat militar care participase parțial la procedură în fața Curții de Securitate a statului care l-a condamnat. Pe de altă parte, în opinia sa, această procedură nu a respectat cerințele unui proces echitabil, în măsura în care nu a avut ocazia să interogheze martorul acuzat E.T. invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge în sfârșit de durata procedurii ÎN DREPT Invocând art. 5 alin. (3) și 6 alin. (1) și (2) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii și de durata procedurii împotriva sa. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul invocă o încălcare a articolului 3 din convenție astfel formulată Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Condițiile de păstrare la vedere Reclamantul susține că, pe parcursul celor 27 de zile de luare în custodie publică, el era izolat, privat de contact cu avocatul său și supus presiunii poliției, aceste condiții încălcând dispozițiile art. 3 din Convenție. În primul rând, Curtea constată că reclamantul nu prezintă niciun element sau început de probă în susținerea afirmației sale cu privire la condițiile de păstrare la vedere sau de izolare. De asemenea, din dosar nu reiese că a depus o plângere formală prin care putea denunța actele în cauză și, prin urmare, putea declanșa o anchetă penală, în special în ceea ce privește presupusele presiuni polițienești. Pe de altă parte, fără a se aduce atingere faptului că durata detenției a rezultat din legislația în vigoare la momentul faptelor, o astfel de durată, singură, nu poate trece pentru a atinge pragul minim de gravitate necesar pentru a constitui un tratament inuman sau degradant în sensul art. 3 (Sadak c. Turcia), 25142/94 și 27099/95, § 47, 8 aprilie 2004). Prin urmare, nu există nicio aparență de încălcare a articolului 3 din Convenție cu privire la acest punct. Port cătușe în timpul deplasărilor În ceea ce privește afirmațiile reclamantului cu privire la condițiile transferurilor sale de la casa de arestare de la Gaziantep la Diyarbakr, în special cu privire la faptul că au fost încătușați pe tot parcursul acestor deplasări, Curtea constată că din dosar nu reiese că persoana în cauză a informat autoritățile că purtarea cătușelor îi provocase suferințe. Pe de altă parte, Comisia reamintește că, în mod normal, cătușele nu constituie o problemă în ceea ce privește art. 3 din Convenție atunci când este legat de o detenție legală și nu implică utilizarea forței sau expunerea publică, dincolo de ceea ce este considerat în mod rezonabil necesar. În această privință, este important să se ia în considerare, printre altele, riscul de scurgere, de rănire sau de vătămare (a se vedea Raninen c. Finlanda, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Recueil des Hotărâri și Hotărâri 1997 VIII, p. 2822, § 56), și D.G.c. Irlanda, n 39474/98, § 99, CEDO 2002 III. Prin urmare, presupunând că reclamantul a epuizat căile de atac interne, Curtea admite că această măsură era justificată de imperative de securitate în penitenciare. Nu există nici o aparență de încălcare a articolului 3 din convenție (a se vedea, printre altele, Gennadi Naoumenko c. Ucraina, n. 42023/98, § 120, 10 februarie 2004). Pedeapsa cu moartea Curtea constată de la început că reclamantul a fost condamnat la 17 iunie 1999 la pedeapsa capitală transferată în închisoare pe viață. Apoi, în cursul procedurii ulterioare, hotărârea de condamnare a fost infirmată de Curtea de Casație, iar cauza rămâne în continuare pendinte în fața instanțelor interne. Prin urmare, având în vedere toate circumstanțele, reclamantul care nu a putut demonstra, la momentul relevant, existența unui risc real de executare a pedepsei capitale în Turcia și care nu a fost condamnat în cele din urmă la o astfel de pedeapsă, nu poate trece pentru că a fost expus riscului de a fi expus sindromului "pe cale de dispariție" (R mailvan Mut c. Turcia (dec.), n 42434/98, 4 iunie 2002). În aceste circumstanțe și având în vedere elementele conținute în dosar, Curtea consideră că această parte a cererii pentru neatenție vădită de temei în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție ar trebui respinsă. Reclamantul se plânge că a fost arestat fără motive plauzibile și invocă art. 5 alineatul (1) litera (c) din convenție. În cazul de față, Curtea constată că reținerea reclamantului a luat sfârșit la 12 noiembrie 1992, adică cu mai mult de șase luni înainte de 19 noiembrie 2001, data depunerii cererii. Reclamantul, care nu a introdus nicio acțiune în fața autorităților interne, nu invocă, de asemenea, nicio circumstanță specială care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului menționat. Prin urmare, termenul de șase luni, prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție, începe să curgă de la actul incriminat. Prin urmare, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul susține că cauza sa nu este examinată în mod echitabil, de către o instanță independentă și imparțială. Curtea arată că procedura penală inițiată împotriva reclamantului este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor naționale, însă consideră că este necesar să se ia în considerare întreaga procedură pentru a se lua o decizie cu privire la conformitatea acesteia cu cerințele articolului menționat anterior. Prin urmare, în stadiul actual al procedurii în fața instanțelor interne, prezentarea acestor obiecțiuni pare prematură și, prin urmare, reclamantul nu se poate plânge în această privință de nicio încălcare a dispozițiilor articolului 6 din convenție. Cu toate acestea, îi este permis să sesizeze din nou Curtea dacă, în urma procedurii penale inițiate împotriva sa, consideră că este victima presupuselor încălcări. Această parte a cererii este prematură și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului cu privire la durata detenției provizorii și la durata procedurii penale inițiate împotriva sa Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
de la requête n
o
495/02
présentée par Resul BALTACI
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 14 juin 2005 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
E.
Fura-Sandström,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 19 novembre 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Resul Baltacı, est un ressortissant turc, né en 1972. Il est détenu à la maison d'arrêt de Gaziantep. Il est représenté devant la Cour par M
es
Mesut Beștaș et Meral Beștaș, avocats à Diyarbakır.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 16 octobre 1992, le requérant fut appréhendé par des policiers de la direction de la sûreté de Batman, à la suite des déclarations d'un certain N.S. qui avait affirmé que l'intéressé était impliqué dans des actes terroristes et aurait, notamment, fourni une assistance logistique aux militants du PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan). Un procès-verbal d'arrestation, signé par le requérant, fut établi le même jour.
D'après le procès-verbal de perquisition dressé le même jour, le requérant indiqua aux forces de l'ordre l'endroit où étaient cachés une arme et ses munitions, ainsi qu'un cahier dont les pages étaient marquées du sceau de l'ERNK, branche armée du PKK.
Le 12 novembre 1992, le requérant fut traduit devant le procureur de la République de Batman. Dans sa déposition, il rejeta ses déclarations faites à la police mais reconnut son appartenance au PKK.
Le même jour, le juge assesseur près du tribunal d'instance (pénal) de Batman entendit le requérant, lequel soutint avoir fait l'objet de pressions lors de l'interrogatoire. Il réitéra ses déclarations faites devant le procureur de la République. Le juge ordonna sa mise en détention provisoire.
Le 10 décembre 1992, le procureur de la République près de la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır déposa un acte d'accusation et inculpa neuf personnes, dont le requérant, d'atteinte à l'intégrité territoriale de l'Etat ainsi que d'appartenance à une bande armée, infractions réprimées respectivement par les articles 125 et 168 § 2 du code pénal.
Les deux premières audiences du procès furent reportées en raison de l'absence des accusés qui étaient détenus à la maison d'arrêt de Batman.
A l'audience du 5 mars 1993, la cour de sûreté de l'Etat entendit le requérant qui nia toutes les accusations portées contre lui et rejeta le contenu de sa déposition faite à la police. Eu égard à l'état des preuves et à la nature de l'infraction, elle ordonna son maintien en détention. En outre, elle nomma une expertise et ordonna l'établissement des dépositions de certains témoins sur commission rogatoire.
A l'audience du 22 avril 1993, le requérant demanda sa libération provisoire. La cour rejeta cette demande sans indiquer de motif et ordonna l'établissement des dépositions de trois des coaccusés sur commission rogatoire.
Lors de l'audience du 21 mai 1993, la cour de sûreté de l'Etat constata que ni les dépositions des témoins demandées à l'audience du 5 mars ni celles des trois coaccusés demandées à celle du 22 avril 1993 n'avaient été versées au dossier. En outre, elle décida la convocation aux fins d'audition d'E.T., un repenti. Elle ordonna d'office le maintien en détention provisoire du requérant eu égard à l'état des preuves et à la nature de l'infraction.
A l'audience du 16 juillet 1993, la cour de sûreté de l'Etat constata que la déposition de l'un des coaccusés avait été versée au dossier, alors que celles des deux autres coaccusés n'avaient toujours pas été recueillies sur commission rogatoire. Elle constata en outre que les dépositions des policiers signataires des procès-verbaux d'arrestation et de perquisition avaient été versées au dossier. Par ailleurs, elle rejeta la demande de mise en liberté provisoire du requérant, tenant compte de l'état des preuves et de la nature de l'infraction.
Par la suite, la cour de sûreté de l'Etat ordonna le maintien en détention provisoire du requérant de la manière suivante
: jusqu'au 17 juin 1999, elle tint quarante-sept audiences. Lors de la plupart d'entre elles, elle ordonna le maintien en détention d'office, eu égard à l'état des preuves et à la nature de l'infraction. De même, pour les mêmes motifs, elle rejeta les demandes de mise en liberté provisoire présentées par l'intéressé qui insistait notamment sur la durée de sa détention.
A l'audience du 17 septembre 1993, la cour de sûreté de l'Etat entendit E.T., inculpé pour appartenance au PKK dans le cadre d'une autre procédure pénale. Ce dernier indiqua que le requérant portait aide à cette organisation et avait participé à une attaque armée.
Lors des audiences des 5 novembre, 17 décembre 1993 et 11
février 1994, la cour de sûreté de l'Etat constata que les dépositions des deux coaccusés n'avaient toujours pas été versées au dossier.
A l'audience du 1
er
avril 1994, elle renonça à la convocation des deux coaccusés, se conformant à la demande du procureur de la République, qui prononça également son réquisitoire. Celui-ci demanda la condamnation des quatre coaccusés ainsi que du requérant en application de l'article 125 et celle d'un autre coaccusé en vertu de l'article 168 § 2 du code pénal. En outre, il requit l'acquittement des trois coaccusés restants. A la demande des conseils des accusés, la cour accorda un délai pour la préparation de leur défense.
Lors de l'audience du 3 juin 1994, le procureur de la République demanda que E.T. fût entendu à nouveau dans le but d'obtenir de plus amples informations sur la situation des prévenus à l'égard de l'organisation illégale en cause. La cour de sûreté de l'Etat accueillit la demande.
A l'audience du 19 juillet 1994, le requérant demanda qu'un certain M.E.E. fût entendu par la cour. Il prétendait que celui-ci l'avait forcé, sous la menace, à cacher l'arme, les munitions et les cahiers qui avaient été saisis lors de la perquisition.
A l'audience du 2 décembre 1994, la cour de sûreté de l'Etat entendit M.E.E. Ce dernier déclara ne pas connaître le requérant avant de l'avoir obligé, sous la menace d'une arme, à cacher l'arme, les munitions et les cahiers qu'il lui avait remis.
A l'audience du 27 janvier 1995, la cour de sûreté de l'Etat décida de demander l'établissement de la déposition d'E.T. sur commission rogatoire.
A l'audience du 17 mars 1995, la cour constata que la déposition d'E.T. avait été versée au dossier.
Entre le 17 mars 1995 et le 17 juin 1999, la cour de sûreté de l'Etat tint vingt-neuf audiences, dont onze en l'absence du requérant. Lors de cette période, elle ordonna à plusieurs reprises la présentation de divers documents et informations concernant l'état civil des accusés. Le 1
er
septembre 1995, elle nomma une commission rogatoire afin d'entendre l'un des coaccusés. Elle ordonna en outre la détention provisoire et l'audition de deux autres coaccusés jugés par contumace.
Le 30 mai 1997, le procureur de la République présenta son réquisitoire.
Le 26 septembre 1997, le requérant demanda l'accélération de la procédure eu égard à la durée de sa détention de près de cinq ans.
A l'audience du 3 septembre 1998, la cour de sûreté de l'Etat délivra une injonction à comparaître pour tous les accusés absents, dont le requérant.
Par un arrêt rendu le 17 juin 1999, la cour de sûreté de l'Etat, composée de deux juges civils et d'un juge militaire, condamna le requérant à la peine capitale commuée en réclusion à perpétuité, en application de l'article
125 du code pénal. Eu égard à la peine prononcée, elle ordonna également son maintien en détention provisoire.
Le 18 juin 1999, la Grande Assemblée nationale de Turquie modifia l'article
143 de la Constitution et exclut les magistrats militaires (de siège ou de parquet) de la composition des cours de sûreté de l'Etat. A la suite des modifications apportées dans le même sens le 22 juin 1999 à la loi sur les cours de sûreté de l'Etat, le juge militaire siégeant au sein de la cour de sûreté de l'Etat chargée de l'affaire du requérant fut remplacé par un magistrat non militaire.
Le 31 janvier 2000, la Cour de cassation infirma l'arrêt du 17 juin 1999.
Le 20 mars 2000, la première audience fut tenue devant la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois juges civils. Entre le 20 mars 2000 et le 6
novembre 2001, la cour tint douze audiences, dont sept en l'absence du requérant. Lors de ces audiences, elle compléta le dossier du point de vue procédural.
Le 6 novembre 2001, la cour de sûreté de l'Etat condamna à nouveau le requérant à la réclusion criminelle à perpétuité en application de l'article
125 du code pénal.
Le 7 novembre 2001, invoquant la durée de la détention, les avocats du requérant formèrent opposition devant la cour de sûreté de l'Etat au maintien en détention du requérant
; celle-ci est restée sans réponse.
Le 8 février 2002, la Cour de cassation renvoya l'affaire devant la cour de sûreté de l'Etat pour qu'elle statuât sur la demande d'opposition au maintien en détention du requérant. Elle demanda ensuite le transfert du dossier pour examen.
Le 24 juin 2002, la Cour de cassation infirma l'arrêt du 6 novembre 2001 pour non-respect du droit de défense.
A l'audience du 17 septembre 2002, la cour de sûreté de l'Etat ordonna d'office le maintien en détention provisoire du requérant, eu égard à la nature de l'infraction et à l'état des preuves.
Entre le 5 novembre 2002 et le 27 avril 2004, la cour de sûreté de l'Etat tint onze audiences, au cours desquelles elle accueillit les demandes des autres accusés tendant à bénéficier de la législation concernant les repentis.
Pendant cette période, le conseil du requérant demanda que le dossier de son client fût disjoint de la procédure afin qu'il fût statué immédiatement sur celui-ci, étant donné que les preuves avaient été rassemblées. Mettant l'accent sur la durée de la détention, il sollicita également la libération provisoire du requérant, ce qui fut refusé notamment eu égard à la nature de l'infraction et l'état des preuves.
Le requérant soutient que, pendant ses transferts de la maison d'arrêt de Gaziantep, où il était détenu, vers Diyarbakır où se déroulaient les audiences, il était menotté, et ce durant toute la durée des déplacements.
La procédure est toujours pendante devant la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır.
1.
Le requérant soutient que, pendant les vingt-sept jours de garde à vue, il était isolé, privé de contact avec son avocat et soumis à la pression policière, ces conditions emportant violation de l'article 3 de la Convention.
Invoquant ce même article, il se plaint des conditions de ses transferts de la maison d'arrêt de Gaziantep à Diyarbakır et fait valoir qu'il a été menotté tout au long de ces déplacements.
Par ailleurs, pour lui, le fait d'infliger la peine de mort constitue une peine inhumaine et dégradante au sens de l'article 3.
2.
Le requérant se plaint d'avoir été arrêté sans raisons plausibles et invoque l'article 5 § 1 c) de la Convention.
3.
Invoquant les articles 5 § 3 et 6 § 2 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire.
4.
Le requérant se plaint par ailleurs d'une violation de l'article 6 de la Convention dans la mesure où la cour de sûreté de l'Etat, appelée à entendre sa cause, ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial puisqu'elle était composée de trois membres titulaires, dont un magistrat militaire qui avait partiellement participé à la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat l'ayant condamné. Par ailleurs, selon lui, cette procédure ne respectait pas les exigences d'un procès équitable, dans la mesure où il n'a pas eu l'occasion d'interroger le témoin à charge E.T.
5.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint enfin de la durée de la procédure
.
1.
Invoquant les articles 5 § 3 et 6 §§ 1 et 2 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et de celle de la procédure engagée à son encontre.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Le requérant invoque une violation de l'article 3 de la Convention ainsi libellé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
a)
Conditions de la garde à vue
Le requérant soutient que, pendant les vingt-sept jours de garde à vue, il était isolé, privé de contact avec son avocat et soumis à la pression policière, ces conditions emportant violation de l'article 3 de la Convention.
La Cour constate tout d'abord que le requérant ne produit pas le moindre élément ou commencement de preuve à l'appui de son assertion concernant les conditions de sa garde à vue ou son isolement. De même, il ne ressort pas du dossier qu'il ait déposé une plainte formelle par laquelle il pouvait dénoncer les actes en question et déclencher ainsi une enquête pénale notamment au sujet de prétendues pressions policières.
Par ailleurs, nonobstant le fait que la durée de la garde à vue résultait de la législation en vigueur à l'époque des faits, une telle durée, à elle seule, ne peut passer pour atteindre le seuil minimum de gravité nécessaire pour constituer un traitement inhumain ou dégradant au sens de l'article 3 (
Sadak c. Turquie
, n
os
25142/94 et 27099/95, § 47, 8 avril 2004). Il n'y a donc aucune apparence de violation de l'article 3 de la Convention sur ce point.
b)
Port de menottes pendant les déplacements
Pour ce qui est des allégations du requérant concernant les conditions de ses transferts de la maison d'arrêt de Gaziantep à Diyarbakır, notamment sur le fait d'avoir été menotté tout au long de ces déplacements, la Cour observe qu'il ne ressort pas du dossier que l'intéressé ait informé les autorités que le port des menottes lui avait causé des souffrances. Par ailleurs, elle rappelle que le port de menottes ne pose normalement pas de problème au regard de l'article
3 de la Convention lorsqu'il est lié à une détention légale et n'entraîne pas l'usage de la force, ni l'exposition publique, au-delà de ce qui est raisonnablement considéré comme nécessaire. A cet égard, il importe de considérer notamment le risque de fuite, de blessure ou de dommage (voir
Raninen c. Finlande
, arrêt du 16 décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VIII, p. 2822, §
56, et
D.G. c. Irlande
, n
o
39474/98, §
‑
III).
Dès lors, à supposer que le requérant ait épuisé les voies de recours internes, la Cour admet que cette mesure était justifiée par des impératifs de sécurité en milieu carcéral. Il n'y a là non plus aucune apparence de violation de l'article 3 de la Convention (voir, entre plusieurs autres,
Gennadi Naoumenko c. Ukraine
, n
o
42023/98, § 120, 10 février 2004).
c)
Peine de mort
La Cour observe d'emblée que le requérant a été condamnée le 17
juin 1999 à la peine capitale commuée en réclusion à perpétuité. Puis, au cours de la procédure ultérieure, l'arrêt de condamnation a été infirmé par la Cour de cassation et l'affaire demeure toujours pendante devant les juridictions internes. Par conséquent, compte tenu de l'ensemble des circonstances, le requérant qui n'a pu démontrer l'existence, à l'époque pertinente, d'un risque réel d'exécution des peines capitales en Turquie et qui n'a finalement pas été condamné à une telle peine, ne saurait passer pour avoir risqué d'être exposé au syndrome du «
couloir de la mort
» (
Rıdvan Mut c.
Turquie
(déc.), n
o
42434/98, 4 juin 2002).
Dans ces circonstances et eu égard aux éléments contenus dans le dossier, la Cour estime qu'il y a lieu de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant se plaint d'avoir été arrêté sans raisons plausibles et invoque l'article 5 § 1 c) de la Convention.
En l'espèce, la Cour observe que la garde à vue du requérant a pris fin le 12
novembre 1992, soit plus de six mois avant le 19 novembre 2001, date de l'introduction de la requête. Le requérant, qui n'a introduit aucun recours devant les autorités internes, n'invoque par ailleurs aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours dudit délai. Par conséquent, le délai de six mois, prévue à l'article 35 § 1 de la Convention, court à partir de l'acte incriminé.
Cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée, conformément à l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
4.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue que sa cause n'est pas examinée équitablement, par un tribunal indépendant et impartial.
La Cour relève que la procédure pénale engagée contre le requérant est à l'heure actuelle encore pendante devant les juridictions nationales. Or, elle estime nécessaire de prendre en considération l'ensemble de la procédure afin de statuer sur sa conformité aux prescriptions de l'article précité.
Il s'ensuit qu'au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, la présentation de ces griefs apparaît prématurée. Le requérant ne saurait donc, en l'état, se plaindre à cet égard d'une quelconque violation des dispositions de l'article 6 de la Convention. Il lui est toutefois loisible de saisir à nouveau la Cour s'il estime toujours, à l'issue de la procédure pénale engagée contre lui, qu'il est victime des violations alléguées. Cette partie de la requête est prématurée et doit être rejetée en application de l'article
35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen des griefs du requérant concernant la durée de la détention provisoire et celle de la procédure pénale engagée à son encontre
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président