CASE OF HATTON AND OTHERS AGAINST THE UNITED KINGDOM

Rezoluția ResDH(2005)29 privind hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 8 iulie 2003 – Marea Camera în cazul Hatton și alții împotriva Regatului Unit (Aprobată de Comitetul de Miniștri la 25 aprilie 2005 la a 922-a ședință a Deputaților Miniștrilor) Comitetul de miniștri, în conformitate cu art. 46 alineatul (2) din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost modificat prin Protocolul nr. 11 (denumit în continuare „Convenția”), având în vedere hotărârea finală a Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul Hattonului și altor persoane pronunțate la 8 iulie 2003 și transmis în aceeași zi Comitetului de Miniștri în temeiul articolului 46 din convenție; Amintind că acest caz a apărut într-o cerere (nr. 36022/97) împotriva Regatului Unit, depusă la 6 mai 1997 la Comisia Europeană a Drepturilor Omului în conformitate cu art. 25 al Convenției de către dna Ruth Hatton, dl Peter Thake, dl John Hartley, dna Philippa Edmunds, dl John Cavalla, dl Jeffray Thomas, dl Richard Bird și dl Tony Anderson, resortisanți ai Regatului Unit, și că Curtea a sesizat cazul în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 a declarat admisibile plângerile că politica guvernamentală privind zborurile de noapte la aeroportul Heathrow a provocat o încălcare a dreptului lor la respectarea vieții lor private și familiale și a domiciliului lor și că au fost negate un remediu intern eficace în ceea ce privește această plângere; reamintind că la 7 noiembrie 2000, Camera și-a pronunțat hotărârea; Amintind că guvernul a solicitat ca cazul să fie înaintat Marei Camere și că Grupul Marei Camere a acceptat această cerere la 27 martie 2002; întrucât în hotărârea sa din 8 iulie 2003, Curtea: - deținută, cu 12 voturi împotrivă cinci, că nu a existat încălcarea articolului 8 din Convenție; - deținută, cu 16 voturi împotrivă una, că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție; - deținută, cu 15 voturi împotrivă două, că constatarea unei încălcări a articolului 13 din Convenție constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice daune suferite de solicitanți; - deținută, în unanimitate, că Statul pârât trebuia să plătească reclamanților, în termen de trei luni, 50.000 de euro în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care urmează să fie transformate în kilograme sterline la rata aplicabilă la data decontare, inclusiv orice impozit care ar fi putut fi imputabil; și că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple ar trebui să fie plătite pe valoarea de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; - respins, cu treisprezece voturi împotrivă cu patru voturi, restul cererii pentru o justă satisfacție; având în vedere normele adoptate de Comitetul de miniștri în ceea ce privește aplicarea art. 46 alin. (2) din Convenție; având în vedere obligația Regatului Unit în temeiul articolului 46 alineatul (1) din Convenție de a respecta aceasta, întrucât, în timpul examinării cazului de către Comitetul de Miniștri, Guvernul Statului pârât a furnizat Comisiei informații privind măsurile luate pentru prevenirea noilor încălcări ale aceleiași tipuri de încălcări ale prezentei hotărâri, aceste informații figurează în apendicele prezentei rezoluții; Având în vedere că, în termenul stabilit, Guvernul Statului pârât a plătit reclamanților sumele prevăzute în hotărârea din 8 iulie 2003, Declarații, după ce au luat act de informațiile furnizate de guvernul Regatului Unit, că și-a exercitat funcțiile în temeiul articolului 46 alineatul (2) din convenție în acest caz. Apendicele la Rezoluția ResDH(2005)29 Informații furnizate de Guvernul Regatului Unit în cursul examinării cazului Hatton și al altor cazuri de către Comitetul de Miniștri La momentul faptelor din acest caz, domeniul de aplicare al revizuirii judiciare a actelor administrative de către instanțe interne a fost limitat la presupusele încălcări ale dreptului intern. Prin urmare, unele presupuse încălcări ale Convenției, care nu au fost neapărat încălcări ale dreptului intern, nu au putut fi contestate în fața unui judecător sau a oricărei alte autorități, conducând astfel la încălcări ale articolului 13 din Convenție, ca în cazul în cauză. La 2 octombrie 2000, a intrat în vigoare Legea privind drepturile omului din 1998, care prevede posibilitatea de a contesta actele guvernamentale în fața instanțelor interne pe baza Convenției. Prin urmare, instanțele naționale sunt împuternicite să efectueze revizuirea judiciară a politicilor administrative (inclusiv cele care dată înainte de promulgarea Actului privind drepturile omului din 1998) în conformitate cu cerințele Convenției. Guvernul Regatului Unit a furnizat un exemplu de o astfel de revizuire (R/Secretarul de Stat al Departamentului de Apropiere ex parte Daly, [2001] UKHL 26 În acest caz, o politică de închisoare datată înainte de intrarea în vigoare a Legii privind drepturile omului a fost contestată. Camera Lorzilor a concluzionat că, în urma intrării în vigoare a Actului privind drepturile omului, tribunalele, în cadrul reexaminării judiciare, sunt obligate să depășească conceptele clasice de drept public și să examineze proporționalitatea măsurilor luate. În plus, „tribuțiile interne trebuie să constituie o hotărâre dacă a fost încălcat un drept al Convenției (...) și, în măsura în care este permisă în temeiul Actului, acordă un remediu eficace”. Politica de închisoare în cauză a fost declarată ilegală și nu. În plus, hotărârea Curții Europene în cazul Hatton a fost publicată în rapoartele europene privind drepturile omului la (2003) 37 EHRR 28 și a fost difuzată pe scară largă către funcționarii în cadrul guvernului. În ceea ce privește situația individuală a reclamanților, guvernul observă că Curtea Europeană a luat în considerare meritele plângerilor lor și nu a constatat nicio încălcare a articolului 8 în acest caz. Guvernul concluzionează că Actul privind drepturile omului, astfel cum este aplicat de instanțele din Regatul Unit, împiedică în mod clar noi încălcări ale dreptului la un remediu eficace similar celui constatat în acest caz și că Regatul Unit și-a respectat astfel obligațiile în temeiul articolului 46 alineatul (1) din Convenție în acest caz.

Resolution ResDH(2005)29

concerning the judgment of the European Court of Human Rights

of 8 July 2003 – Grand Chamber

in the case of Hatton & others against the United Kingdom

(Adopted by the Committee of Ministers on 25 April 2005

at the 922nd meeting of the Ministers' Deputies)

The Committee of Ministers, under the terms of Article 46, paragraph 2, of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms, as amended by Protocol No. 11 (hereinafter referred to as “the Convention”),

Having regard to the final judgment of the European Court of Human Rights in the case of Hatton and others delivered on 8 July 2003 and transmitted the same day to the Committee of Ministers under Article 46 of the Convention;

Recalling that the case originated in an application (No. 36022/97) against the United Kingdom, lodged with the European Commission of Human Rights on 6 May 1997 under former Article 25 of the Convention by Ms

Ruth Hatton, Mr Peter Thake, Mr John Hartley, Ms Philippa Edmunds, Mr John Cavalla, Mr

Jeffray

Thomas, Mr Richard Bird and Mr Tony Anderson, United Kingdom nationals, and that the Court, seised of the case under Article 5, paragraph 2, of Protocol No. 11, declared admissible the complaints that government policy on night flights at Heathrow airport gave rise to a violation of their right to respect for their private and family lives and their home and that they were denied an effective domestic remedy in respect of this complaint;

Recalling that on 7 November 2000 the Chamber delivered its judgment;

Recalling that the government requested that the case be referred to the Grand Chamber and that the Panel of the Grand Chamber accepted this request on 27 March 2002;

Whereas in its judgment of 8 July 2003, the Court:

- held, by twelve votes to five, that there had been no violation of Article 8 of the Convention;

- held, by sixteen votes to one, that there had been a violation of Article 13 of the Convention;

- held, by fifteen votes to two, that the finding of a violation of Article 13 of the Convention constituted in itself sufficient just satisfaction for any damage sustained by the applicants;

- held, unanimously, that the respondent state was to pay the applicants, within three months, 50,000 Euros in respect of costs and expenses, to be converted into pounds sterling at the rate applicable on the date of settlement, including any tax that may have been chargeable; and that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest should be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

- dismissed, by thirteen votes to four, the remainder of the applicants' claim for just satisfaction;

Having regard to the Rules adopted by the Committee of Ministers concerning the application of Article

46, paragraph 2, of the Convention;

Having invited the government of the respondent state to inform it of the measures which had been taken in consequence of the judgment of 8 July 2003, having regard to the United Kingdom's obligation under Article

46, paragraph 1, of the Convention to abide by it;

Whereas during the examination of the case by the Committee of Ministers, the government of the respondent state gave the Committee information about the measures taken preventing new violations of the same kind as that found in the present judgment, this information appears in the appendix to this resolution;

Having satisfied itself that, within the time-limit set, the government of the respondent state had paid the applicants the sums provided for in the judgment of 8 July 2003,

Declares, after having taken note of the information supplied by the government of the United Kingdom, that it has exercised its functions under Article 46, paragraph 2, of the Convention in this case.

Appendix to Resolution ResDH(2005)29

Information provided by the Government of the United Kingdom

during the examination of the Hatton and others case

by the Committee of Ministers

At the time of the facts in this case, the scope of judicial review of administrative acts by the domestic courts was limited to alleged violations of domestic law. As a result, some alleged violations of the Convention, which were not necessarily violations of domestic law, could not be challenged before a judge or any other authority, thus leading to violations of Article 13 of the Convention, as in the present case.

On 2 October 2000 the Human Rights Act 1998 came into force. This Act provides the possibility of challenging government acts before domestic courts on the basis of the Convention. National courts are thus empowered to conduct judicial review of administrative policies (including those dating from before the enactment of the Human Rights Act 1998) in accordance with the Convention's requirements.

The United Kingdom government provided an example of such a review (

R v Secretary of State of the Home Department ex parte Daly, [2001] UKHL 26

). In this case, a prison policy dating from before the entry into force of the Human Rights Act was challenged. The House of Lords concluded that following the entry into force of the Human Rights Act the courts, when conducting judicial review, are required to go beyond classic public-law concepts and examine the proportionality of the measures taken. Further, “domestic courts must themselves form a judgment whether a Convention right has been breached (...) and, so far as permissible under the Act, grant an effective remedy.” The prison policy concerned in this case was declared unlawful and void.

Moreover, the European Court's judgment in the Hatton case has been published in the

European Human Rights Reports

at (2003) 37 EHRR 28 and has been widely circulated to relevant officials within the government.

As regards the applicants' individual situation, the government observes that the European Court has considered the merits of their complaints and found no violation of Article 8 in the present case.

The government concludes that the Human Rights Act, as it is applied by the United Kingdom courts, clearly prevents new violations of the right to an effective remedy similar to that found in the present case and that the United Kingdom has thus complied with its obligations under Article 46, paragraph 1, of the Convention in the present case.