CASE OF HOOD AGAINST THE UNITED KINGDOM

Rezoluția DH (2000) 82 privind hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 18 februarie 1999 în cazul Hood împotriva Regatului Unit (Aprobată de Comitetul de Miniștri la 29 mai 2000 la a 709-a ședință a Deputaților Miniștrilor) Comitetul de miniștri, în conformitate cu art. 46 alineatul (2) din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost modificat prin Protocolul nr. 11 (denumit în continuare „Convenția”), având în vedere hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Hood pronunțată la 18 februarie 1999 și transmisă în aceeași zi Comitetului de Miniștri în temeiul articolului 46 din convenție; reamintind că cazul a fost originat într-o cerere (nr. 27267/95) împotriva Regatului Unit, depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 18 aprilie 1995 în conformitate cu art. 25 din Convenția neamendată de dl David Hood, un național britanic, și că Comisia a declarat admisibile plângerile că nu a fost introdus în timp util în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară, că nu avea la dispoziție nici o procedură în conformitate cu art. 5 alineatul (4) pentru a contesta reținerea sa continuă; că nu avea niciun drept executiv de a compensa sau de a lua măsuri interne efective în acest sens și că a fost refuzat o audiere corectă și publică de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege; Amintind că acest caz a fost prezentat în fața Curții de către Guvernul Regatului Unit la 14 august 1998; întrucât în hotărârea sa din 18 februarie 1999 Curtea: a hotărât, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție; a hotărât, în unanimitate, că nu a existat nicio încălcare a articolului 5 alineatul (4) din convenție; deținută, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (5) din convenție; deținută, în unanimitate, că nu este necesar să se examineze și cazul în temeiul articolului 13 din convenție; deținută, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție; deținută, cu șaisprezece voturi împotrivă una, că prezenta hotărâre constituie în sine suficientă satisfacție pentru orice prejudiciu moral suferite de solicitant; deținută, în unanimitate, că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 10 500 Litri sterline care includ orice impozit pe valoarea adăugată care poate fi taxabil în ceea ce privește costurile și cheltuielile și faptul că dobânzile simple la o rată anuală de 7,5% vor fi plătite pe această sumă de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare; respinse, în unanimitate, restul cererii pentru o justă satisfacție; având în vedere normele adoptate de Comitetul de Miniștri privind aplicarea art. 54 din Convenție, care sunt, deocamdată, aplicabile prin analogie la cazurile prevăzute la art. 46 alin. (2) din Convenție, astfel cum a fost modificat prin Protocolul nr. 11; având în vedere obligația Regatului Unit în temeiul articolului 46 alineatul (1) din Convenție de a respecta aceasta, întrucât în timpul examinării cazului de către Comitetul de Miniștri, Guvernul Statului pârât a furnizat Comitetului informații cu privire la măsurile luate pentru prevenirea noilor încălcări de la fel ca cele găsite în prezenta hotărâre; aceste informații figurează în apendicele prezentei rezoluții; Având în vedere că, la 7 mai 1999, în termenul stabilit, Guvernul Statului pârât a plătit reclamantului suma prevăzută în hotărârea din 18 februarie 1999, Declarații, după ce au luat act de informațiile furnizate de Guvernul Regatului Unit, că și-a exercitat funcțiile în temeiul articolului 46 alineatul (2) din convenție în acest caz. Apendicele de la Rezoluția DH (2000) 82 Informații furnizate de Guvernul Regatului Unit în cursul examinării cazului Hood de către Comitetul de Miniștri Guvernul Regatului Unit Amintește că dispozițiile din Legea armatei din 1955, care stabilește procedura pentru instanțe marțiale, au fost modificate de Legea forțelor armate din 1996, care a intrat în vigoare la 1 aprilie 1997 (a se vedea Rezoluțiile DH (98) 11 în cazul Coyne împotriva Regatului Unit, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 septembrie 1997, și DH (98) 12 în cazul Findlay împotriva Regatului Unit, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 februarie 1997). În temeiul noului lege, rolul ofițerului de convocare a încetat să existe și funcțiile sale sunt divizate în prezent printre cele trei organisme diferite: „autoritatea mai înaltă”, „autoritatea de judecată” și „ofițeri de administrație judiciară”. Deficiențele identificate în sistemul de detenție al armatei înainte de proces au fost remediate prin Regulamentul (CE) nr. 20-24 al Regulamentelor privind investigația și tratarea sumară (Army) din 1997, care a intrat, de asemenea, în vigoare la 1 aprilie 1997 (subsecunt arestării și detenției reclamantului). Aceste regulamente prevăd procedura care urmează să fie urmată de comandantul în cazul anchetei unei acuzații împotriva unei persoane acuzate sau atunci când decid că o persoană acuzată continuă să fie deținută. De asemenea, acestea se ocupă de procedurile de reexaminare de către autoritățile superioare sau de către ofițeri comandanți. În special, Regulamentul 20 prevede că, atunci când un comandant investighează o acuzație împotriva unei persoane acuzate în conformitate cu art. 76 alin. (1) din Legea, acesta trebuie să aibă acuzatul adus înaintea lui și să-l informeze dacă trebuie să fie reținut în arestare deschisă sau îndepărtat; din motivul pentru care este reținut; că un ofițer al alegerii sale trebuie să fie numit să-l asisteze, dacă este disponibil și dispus să acționeze, și că, dacă nu aleg, sau dacă ofițerul aleget nu este disponibil, un ofițer este nominalizat să-l asisteze, cu excepția cazului în care el afirmă că nu dorește asistența unui ofițer; și că poate solicita în scris autorității superioare imediate a comandantului său, acordând motivele de alegerii să fie eliberat din arestare în apropiere sau din orice formă de arestare, cerând unei autorități mai mari să revizualizezezezezeze de a reține în arestarea acestuia. În sfârșit, a fost adăugat un drept de recurs împotriva sentinței, numai în fața Curților (civile) Curții de Apel Martinale, la dreptul de recurs existent împotriva condamnării. Guvernul Regatului Unit este de părere că măsurile adoptate vor preveni noi încălcări similare celor constatate în acest caz și că, prin urmare, Regatul Unit și-a respectat obligațiile în temeiul articolului 46 alineatul (1) din convenție.

Resolution DH (2000) 82

concerning the judgment of the European Court of Human Rights

of 18 February 1999

in the case of Hood against the United Kingdom

(Adopted by the Committee of Ministers on 29 May 2000

at the 709th meeting of the Ministers’ Deputies)

The Committee of Ministers, under the terms of Article 46, paragraph 2, of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms, as amended by Protocol No. 11 (hereinafter referred to as “the Convention”),

Having regard to the judgment of the European Court of Human Rights in the Hood case delivered on 18 February 1999 and transmitted the same day to the Committee of Ministers under Article 46 of the Convention;

Recalling that the case originated in an application (No. 27267/95) against the United Kingdom, lodged with the European Commission of Human Rights on 18 April 1995 under Article 25 of the unamended Convention by Mr David Hood, a British national, and that the Commission declared admissible the complaints that he had not been brought promptly before a judge or another officer authorised by law to exercise judicial power, that he had had available to him no procedure complying with Article 5, paragraph 4, to challenge his continuing detention; that he had no enforceable right to compensation or effective domestic remedy in those respects and that he had been denied a fair and public hearing by an independent and impartial tribunal established by law;

Recalling that the case was brought before the Court by the Government of the United Kingdom on

14 August 1998;

Whereas in its judgment of 18 February 1999 the Court:

-

held, unanimously, that there had been a violation of Article 5, paragraph 3, of the Convention;

-

held, unanimously, that there had been no violation of Article 5, paragraph 4, of the Convention;

-

held, unanimously, that there had been a violation of Article 5, paragraph 5, of the Convention;

-

held, unanimously, that it was not necessary also to consider the case under Article 13 of the Convention;

-

held, unanimously, that there had been a violation of Article 6, paragraph 1, of the Convention;

-

held, by sixteen votes to one, that the present judgement constituted in itself sufficient just satisfaction for any non-pecuniary damage suffered by the applicant;

-

held, unanimously, that the respondent State was to pay the applicant, within three months, 10

500

Pounds sterling inclusive of any value-added tax which may be chargeable in respect of costs and expenses and that simple interest at an annual rate of 7.5% would be payable on this sum from the expiry of the above-mentioned three months until settlement;

-

dismissed, unanimously, the remainder of the claim for just satisfaction;

Having regard to the Rules adopted by the Committee of Ministers concerning the application of Article

54 of the Convention which are, for the time being, applicable by analogy to cases under Article

46, paragraph 2, of the Convention as amended by Protocol No. 11;

Having invited the Government of the respondent State to inform it of the measures which had been taken in consequence of the judgment of 18 February 1999, having regard to the United Kingdom’s obligation under Article

46, paragraph 1, of the Convention to abide by it;

Whereas during the examination of the case by the Committee of Ministers, the Government of the respondent State gave the Committee information about the measures taken preventing new violations of the same kind as those found in the present judgment; this information appears in the appendix to this resolution;

Having satisfied itself that on 7 May 1999, within the time-limit set, the Government of the respondent State paid the applicant the sum provided for in the judgment of 18 February 1999,

Declares, after having taken note of the information supplied by the Government of the United Kingdom, that it has exercised its functions under Article 46, paragraph 2, of the Convention in this case.

Appendix to Resolution DH (2000) 82

Information provided by the Government of the United Kingdom

during the examination of the Hood case

by the Committee of Ministers

The Government of the United Kingdom recalled that the provisions in the Army Act 1955, which set out the procedure for courts-martial, were amended by the Armed Forces Act 1996, which entered into force on 1

April

1997 (see Resolutions DH

(98)

11 in the case of

Coyne against the United Kingdom, Judgment of the European Court of Human Rights of 24 September 1997, and DH

(98)

12 in the case of Findlay against the United Kingdom, Judgment of the European Court of Human Rights of 25

February

1997).

Under the new Act, the role of the convening officer has ceased to exist and its functions are henceforth divided amongst three different bodies: the “higher authority”, the “prosecuting authority” and “court administration officers”.

The deficiencies identified in the Army’s system of detention before trial have been remedied by Regulations 20 to 24 of the Investigation and Summary Dealing (Army) Regulations of 1997, which also came into force on 1 April 1997 (subsequent to the arrest and detention of the applicant).

These regulations provide the procedure to be followed by the commanding officer when investigating a charge against an accused person or when deciding on the continued detention of an accused person. They also deal with review proceedings by higher authorities or by commanding officers.

In particular, Regulation 20 requires that, when a commanding officer investigates a charge against an accused person in accordance with Section 76 (1) of the Act, he shall have the accused brought before him and inform him whether he is to be detained under open or close arrest; of the reason why he is to be detained; that an officer of his choice shall, if available and willing to act, be appointed to assist him, and that if he does not so choose, or if the officer so chosen is unavailable, an officer shall be nominated to assist him, unless he states in writing that he does not wish the assistance of an officer; and that he may apply in writing to his commanding officer’s immediate higher authority giving his reasons why he believes he should be released from close arrest to open arrest, or from any form of arrest, asking a higher authority to review the decision to detain him in arrest.

Finally, a right of appeal against sentence, only before the (civilian) Courts-Martial Appeal Court, has been added to the existing right of appeal against conviction.

The Government of the United Kingdom is of the opinion that the measures adopted will prevent new violations similar to those found in this case and that, therefore, the United Kingdom has complied with its obligations under Article 46, paragraph 1, of the Convention.