ZIELONKA v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
ZIELONKA v. POLAND (CtEDO, 2005)
DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 49913/99 de către Sławomir ZIELONKA împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 26 aprilie 2005 în calitate de Cameră compusă din: J.-P. Președintele Costa Cabral Barreto Butkevych dna Mularoni Garlicki dna Fura-Sandström Jočienė, judecători și judecători adjuncți aismith având în vedere cererea depusă mai sus la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 2 martie 1998, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, Sławomir Zielonka, este un național polonez născut în 1954 și trăiește în Çód . Guvernul contestat a fost reprezentat de agenții lor, dl K. Drzewicki și ulterior dl J. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 21 noiembrie 1997, reclamantul a fost arestat pe baza suspiciunilor de primire și vânzarea de mărfuri furate. La 22 noiembrie 1997, Curtea de District a ordonat ca reclamantul să fie reținut la reținere până la 21 februarie 1998. Curtea a făcut referire la probabilitatea puternică a vinovăției reclamantului și la riscul ridicat de a împiedica conduita corectă a procedurii. Curtea a subliniat, de asemenea, că este probabil ca reclamantul, dacă ar fi eliberat, să se ascundă. Prin hotărârea din 24 februarie 1998, Curtea de District a prelungit detenția reclamantului la reținere până la 21 septembrie 1998. Curtea a considerat că motivele pentru care a fost ordonată detenția au continuat să existe.Decizia a fost preținută la 25 februarie 1998. Februarie 1998 și 24 februarie 1998 au fost ilegale deoarece nu au existat decizii judiciare valabile care să își autorizeze detenția. La 25 martie 1998, Curtea Regională a respins recursul reclamantului ca fiind nesubstanțiat. Cu toate acestea, instanța a modificat decizia de 24 Februarie 1998 și a prelungit detenția reclamantului la înaintare până la 30 iunie 1998, constatând că cazul nu a fost complex și că dovezile împotriva reclamantului și-au arătat vinovăția. Într-o scrisoare din 28 aprilie 1998, Curtea de District a recunoscut greșeala și a confirmat că nu s-a constatat nicio decizie judiciară valabil care să autorizeze detenția reclamantului în detenție între 21 februarie 1998 și 24 februarie 1998. Acesta a adăugat că această perioadă va fi dedusă din orice condamnare la închisoare impusă în cele din urmă reclamantului. La 5 iunie 1998, Curtea de District a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la 3 ani de închisoare. Legea internă relevantă art. 250 din Codul de Procedință Penală („CCP”) din 6 iunie 1997 prevede următoarele: „1. Detenția împotriva rezidenției nu poate fi impusă decât prin o procedură judecătorească. (2) În etapa de anchetă a procedurii, se impune detenția în reținere, pe cererea procurorului, de către o instanță de district din jurisdicția în care se desfășoară investigații. După depunerea unui proiect de pronunțare a acuzării la o instanță, o decizie de a impune detenția în reținere va fi dată de o instanță competentă să se ocupe de meritul cazului. 3. Procurorul, în cazul în care depune la instanță o cerere menționată la § 2, ordonează în același timp ca suspectul să fie adus în fața unei instanțe.” COMPLAINT Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție că detenția sa retrasă în procedura penală împotriva acestuia nu are nicio bază juridică, deoarece nu a existat nicio decizie judiciară în vigoare care să autorizeze detenția sa între 21 și 24 februarie 1998. Reclamantul susține că detenția sa retrasă de la 21 la 24 februarie 1998 nu a fost „legitim” în sensul articolului 5 § 1 din Convenție, al căror parte relevantă prevede: „1. Toată lumea are dreptul la libertate și la securitatea persoanei. Nimeni nu trebuie să fie privat de libertate, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: ... (c) arestarea sau detenția legală a unei persoane efectuate în scopul de a-l aduce în fața autorității juridice competente pe suspectul rezonabil de a fi comis o infracțiune sau atunci când este considerat rezonabil necesar pentru a preveni comiterea unei infracțiuni sau a fugit după ce a făcut-o; ...” A. Prezenta decizie a părților Guvernul recunoaște că Curtea de District ar fi trebuit să reînnoiască perioada de detenție a reclamantului la închidere până la 21 februarie 1998 cel târziu, dar nu a reușit să facă acest lucru. Decizia relevantă a fost luată trei zile mai târziu, la 24 februarie 1998. Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că detenția sa a fost ilegală în aceste trei zile, deoarece au existat motive care justifică continuarea sa detenție. Astfel , ex post facto , hotărârea Curții de District din 24 februarie 1998 a validat legalitatea detenției reclamantului între 21 și 24 februarie 1998 , în plus , guvernul subliniază faptul că întreaga perioadă de detenție a reclamantului , inclusiv cele trei zile între 21 și 24 februarie 1998, a fost dedusă din condamnarea impusă în cele din urmă. Reclamantul își menține afirmația, astfel cum a fost recunoscută de Curtea de District în sine. B. Evaluarea Curții consideră, în lumina argumentelor părților, că cererea ridică chestiuni serioase de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de o examinare a meritelor sale. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este întemeiată în mod manifest în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-au stabilit alte motive de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea admisibilă, fără a aduce atingere fondurilor cauzei.