AFFAIRE DUVEAU ET AUTRES c. FRANCE

RESPONDENT

FRA

HOTĂRÂRE

26.04.2005

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Radiation du rôle

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE DUVEAU ET AUTRES c. FRANCE (CtEDO, 2005)

HUDOC · oficial

A DOUA SECȚIUNEA CAUZA DUVEAU c. FRANȚA (solicitarea nr. 77403/01) Oprește radiația STRASBURG 26 aprilie 2005 DEFINITIVF 26/07/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Duveau c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. președintele J.-P. Costa, Türmen Jungwiert Ugrekhelidze mei Mularoni, Fura-Sandström judecători și Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a intenționat în camera Consiliului la 31 martie 2005, Rend l'hote, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 77403/01) îndreptată împotriva Republicii Franceze și din care trei resortisanți ai acestui stat, Joelle Duveau, dl Marie-Tereza Ascendente și dl Jean Duveau ( Abraham, directorul afacerilor juridice al Ministerului Afacerilor Externe, a fost reprezentat de agentul său, R. Abraham, care se plângea, în special, pe teren la art. 4 din Convenție, că termenul scurt nu ar fi fost respectat de instanțele civile care s-au pronunțat asupra legalității internarii psihiatrice a primei reclamante. La 14 decembrie 2004, Curtea (secțiunea a doua) a declarat admisibilă cauza primei reclamante, care a fost introdusă în art. 5 alin. (4) din Convenție și inadmisibilă surplusul cererii. DE FAPT, reclamanta, Joelle Duveau, s-a născut în 1959. La 1 august 1999, ea a ucis pe unul dintre frații săi. Acuzarea șefului de omor voluntar a făcut obiectul la 22 ianuarie 2001 al unei ordonanțe de nejudiciare pronunțate de instanță, pe motiv că, potrivit expertizei psihiatrice ordonate, aceaceasta a fost afectată în momentul faptelor de o tulburare psihică care i-a abolit discernământul și controlul acțiunilor sale și, prin urmare, trebuia considerată iresponsabilă. La 22 ianuarie 2001, prefectul Bouches Rhône a luat un ordin prin care dispunea spitalizarea sa din oficiu la centrul spitalicesc Sf. Marguerite din Marsilia, pe baza expertizei psihiatrice efectuate în timpul procedurii penale. Prin Hotărârea din 17 aprilie 2001, prefectul Bouches Rhône a ordonat transferul său la centrul spitalicesc Montfafet, în Unitatea pentru boli dificile (UMD). După anularea de către Tribunalul Administrativ din Marsilia a acestor hotărâri, prefectul Vaucluseului a luat, la 14 ianuarie și 14 februarie 2002, noi hotărâri prin care se dispunea și se prelungise pentru trei luni la data la care reclamanta a fost internată din oficiu. Prin decretele din 13 mai și 13 noiembrie 2002, prefectul reconducea spitalizarea din oficiu pentru perioade succesive de șase luni. La 6 decembrie 2002, prefectul a autorizat transferul primei reclamante de la .UMD la centrul spitalicesc Sf. Marguerite din Marsilia, care a fost efectiv transferată acolo la 23 decembrie 2002. 10. Începând cu luna februarie 2003, decretele prefectale succesive, luate pe baza certificatelor medicale, au autorizat ieșirea reclamantei din funcție. La 30 septembrie 2003, prefectul a abrogat măsura din oficiu. 11. La 14 martie 2001, recurenta l-a sesizat pe președintele Tribunalului de Mare Instanță din Marsilia cu o acțiune de ieșire imediată. La data de 23 aprilie 2001. 12. Prin ordonanța din 27 aprilie 2001, președintele a numit doi experți psihiatri și a trimis cauza la tribunalul din 28 mai. Experții și-au depus rapoartele la 10 și 16 mai 2001. 13. La 28 mai 2001, președintele a respins cererea de a fi relocat din oficiu în fața recurentei, referindu-se la concluziile experților. 14. Prin ordonanța din 5 iunie 2001, președintele a respins cererea de a fi reținut în fața instanței la 9 ianuarie 2002 și, prin hotărârea din 24 ianuarie următor, a confirmat ordonanța. La 10 aprilie 2002, recurenta sesizează judecătorul cu privire la libertățile și deținerea instanței de mare instanță în instanță, în termen de 30 iulie 2002, cu privire la o cerere de declarare a unei obligații a măsurii de interdicție din oficiu. 16. Prin ordonanța din 23 mai 2002, judecătorul a numit doi experți, stabilindu-le un termen necesar la 30 iulie 2002 pentru depunerea rapoartelor lor; ei au făcut acest lucru la 25 iunie și, respectiv, 2 iulie 17. La 7 octombrie 2002, prin ordonanța din 11 octombrie 2002, judecătorul, hotărând în forma restanțelor, a respins cererea de încuviințarea instanței. 18. recurenta a făcut apel la 21 octombrie 2002 și a încheiat la 17 decembrie 2002. La 11 februarie 2005, Curtea a primit de la mandatarul recurentei următoarea scrisoare. Vă informez că, ținând cont de faptul că, pe punctul de a rămâne în litigiu, guvernul a decis să predea înțelepciunea Curții dvs., d-na Joelle. Duvaau se consideră satisfăcut de această declarație și dorește să se retragă de la instanță, așa că vă rugăm să luați notă de aceasta. 20. Curtea ia act de faptul că reclamanta sa Õ consideră satisfăcută de declarația guvernului și nu mai dorește să mențină cererea, așa cum prevede art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. Aceaceasta este asigurată că respectarea drepturilor omului, așa cum le recunosc Convenția sau Protocoalele sale (art. 37 alin. (1) în fine din Convenție și art. 62 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr.