TÁNCZOS v. HUNGARY

Reclamantul, dl Gábor Tánczos, este un național maghiar, născut în 1979 și locuiește în Körmend, Ungaria. În prezent este condamnat la închisoare în Budapesta. El este reprezentat în fața Curții de către dl Z. Somos, un avocat practicant în Budapesta. Guvernul contestat este reprezentat de dl L. Höltzl, secretar de stat adjunct, Ministerul Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 7 aprilie 1998 au fost instituite proceduri penale împotriva reclamantului. A fost acuzat că a ucis o fată de 10 ani prin tăierea gâtului. În procedurile care au urmat, el a fost asistat de un consilier de apărare al alegerii sale. La 15 octombrie 1998, Procurorul de județul Vas a preferat un proiect de pronunțare. La 12 martie 1999, Curtea Regională de județ Vas a condamnat reclamantul de crimă și l-a condamnat la 14 ani de închisoare. Curtea Regională s-a bazat, printre altele, pe dovezi furnizate de reclamant la judecată. La recurs, la 17 noiembrie 1999, Curtea Supremă a desfășurat o ședință. Acesta a susținut că hotărârea de primă instanță a fost nefondată în sensul literelor (a), (b) și (c) din secțiunea 239 alineatul (2) din Codul de Procedință Penală; prin urmare, a trebuit să fie anulată în temeiul articolului 261 alineatul (1) și al articolului 262 alineatul (1) din Codul respectiv și să fie trimisă instanței de primă instanță. Acesta a ordonat Curții Regionale să analizeze contradicțiile conținute în diferitele declarații făcute de reclamant în cursul anchetelor și în procesul de judecată. În reluarea procedurii, la 14 februarie 2001, Curtea Regională a condamnat reclamantul de crimă și l-a condamnat la 13 ani de închisoare și l-a interzis să participe la afaceri publice timp de 8 ani. Curtea Regională s-a bazat pe faptul că, în cursul anchetelor, reclamantul a admis uciderea, pe mărturiile a aproximativ 110 de martori, pe opinia a aproximativ 25 de experți, probe documentare, inspecția scenei crimei și analizele forense. Acuzatul nu a vrut să depună mărturie; în schimb, el a menținut declarațiile pe care le-a făcut în timpul anchetelor împreună cu cele pe care le-a făcut în fața Curții Regionale în primul proces. Declarațiile sale anterioare au fost citite în instanță. În cadrul procedurii de recurs, la 11 iulie 2001, Curtea Supremă a refuzat cererea avocatului reclamantului de a obține copii ale înregistrărilor video efectuate în timpul anchetei. Curtea Supremă a subliniat că are dreptul de a obține copii ale oricărui minut scris pregătit pe baza înregistrărilor. La 15 octombrie 2001, Curtea Supremă, în conformitate cu art. 248 alineatul (2) din Codul de Procedură Penală și ca răspuns la depunerea de către apărarea avizului unui expert privat, a instruit expertul chimist care a dat un aviz în timpul procesului de primă instanță să își completeze raportul privind presupusa manipulare necorespunzătoare a dovezilor materiale în acest caz. Expertul și-a prezentat avizul suplimentar la 30 octombrie 2001. La 6 noiembrie 2001, Curtea Supremă a desfășurat o audiție. Curtea a auzit că expertul chimist și atât apărarea, cât și acuzarea i-au pus întrebări. Curtea a refuzat să numească un expert suplimentar în fizică, astfel cum a fost propus de apărare, și a declarat că luarea probelor a fost închisă. La 13 noiembrie 2001, Curtea Supremă a respins propunerile suplimentare ale apărării de a obține avizele unui fizician expert și a unui expert în detectarea de minciuni grafologice, precum și de a auzi reclamantul. La ședința din 20 noiembrie 2001, Curtea Supremă a refuzat din nou să audă reclamantul, în ciuda insistării de către apărare. S-a subliniat că, în timpul procedurii de primă instanță, acuzatul ar fi putut, în orice moment, să-și ceară cazul, dar a ales în mod deliberat să nu facă acest lucru. În stadiul de recurs, audierea mărturiei reclamantului ar fi permisă numai dacă este necesar să completeze concluziile de fapt. În orice caz, el a avut dreptul de a adresa instanța ultima dată. În audierile din 29 și 30 ianuarie 2002, reclamantul s-a adresat instanței în urmă. La 5 februarie 2002, Curtea Supremă a hotărât apelul reclamantului. Ea a efectuat o revizuire preliminară a hotărârii pe care le-a constatat-o bine fondată în ansamblul său. Acesta a făcut mai multe corecții textului și apoi a considerat că aceaceasta a fost de un standard suficient pentru a fi luată în considerare pe fonduri, mai degrabă decât a fost înșelat (érdemi felülbírálatra alkalmas). Având în vedere dovezile pe care le-a finalizat, a fost capabilă să facă o rectificare în partea relevantă a deciziei de primă instanță prin intermediul unei hotărâri (végzés) mai degrabă decât o hotărâre. După aceea, Curtea Supremă a susținut condamnarea și condamnarea. În special, Curtea Supremă a remarcat că Curtea Regională și-a respectat instrucțiunile privind modul de repetare a procedurii de primă instanță. Acesta a observat că, întrucât reclamantul a refuzat să furnizeze dovezi în reluarea procedurii în fața Curții Regionale, toate declarațiile sale făcute anterior în acest caz au fost citite înaintea Curții Regionale și reclamantul a fost liber să formuleze comentarii cu privire la acestea. În plus, casetele video disponibile Curții Regionale au fost reproduse la audieri și toate persoanele implicate în acest caz au fost auzite. În plus, s-a obținut un aviz suplimentar de experți. Curtea Supremă a subliniat faptul că, prin închiderea probelor în cadrul procedurii de primă instanță, dispozițiile Codului de procedură penală nu au permis repetarea acestor probe în fața instanței de a doua instanță, care a fost solicitată numai să revizuiască, în temeiul articolului 236 alineatul (1), hotărârea contestată și a procedurii anterioare. În ceea ce privește opinia expertului privat al apărării, Curtea Supremă a precizat că acesta a fost admis în dosar ca probe documentare, deși în mare parte irelevantă. Legea nr. 1 din 1973 privind Codul de Procedură Penală [Vechi] (în vigoare la momentul material) prevăzută după cum urmează: „(1) Prova este constituită în special de ... Mărturia dată de acuzat.” (1) Autoritatea este obligată să interogheze acuzatul în detaliu. (2) La începutul interogatoriului, acuzatul este avertizat că nu este obligat să dea dovezi, că în orice moment în timpul interogatoriu este liber să refuze să furnizeze dovezi și că ceea ce spune el poate fi utilizat ca probă. ...” „(1) Curtea stabilește cazul prin hotărâre (itelet) în cazul în care a condamnat sau a acuzat inculpatul.” (1) Cu excepția cazului în care legea prevede altfel, instanța de apel reexaminează hotărârea, împreună cu toată procedura anterioară, indiferent de cine a recursat și din ce motiv. Curtea de a doua instanță trebuie să ... să susțină, să modifice sau să anuleze hotărârea instanței de primă instanță sau să respingă recursul. „(1) Curtea de apel își bazează decizia pe faptele stabilite de instanța de primă instanță, cu excepția cazului în care hotărârea de primă instanță este nefondată. (2) Hotărârea de primă instanță este nefondată dacă: a) faptele nu au fost examinate; b) instanța nu a reușit să stabilească faptele sau constatările de fapt sunt deficitare; c) constatările de fapt sunt în contradicție cu conținutul documentelor; d) instanța a obținut concluzii incorecte din concluziile de fapt cu privire la un alt fapt.” „Evidența poate fi luată pentru a remedia nefondarea hotărârii de primă instanță dacă faptele sunt deficitare sau au fost parțial neexplorate. „(2) Înainte de audiere, instanța de apel poate, în cadrul deliberărilor anterioare, să ordone prezența probelor, dacă este necesar.” „(1) În cazul în care instanța de apel modifică hotărârea de primă instanță, aceasta va determina cazul prin hotărâre (itel); altfel, aceasta va face acest lucru prin ordonanță (végzés).” “(1) În cazul nefondării (punctul 239 alineatul (2)), instanța de apel: a) completează sau corectează faptele dacă faptele pot fi stabilite pe deplin și în mod corespunzător din documentele, sau prin inducție sau prin dovezi luate; și va examina hotărârea de primă instanță pe baza faptelor astfel stabilite; b) poate stabili faptele diferit de cele stabilite de instanța de primă instanță dacă, pe baza dovezii luate, pârâtul poate fi achitat sau întrerupt. (2) Evaluarea instanței de apel, în temeiul (1) de mai sus, a probelor poate fi diferită de cea din instanța de primă instanță numai în ceea ce privește aceste fapte în ceea ce privește care instanța de apel a luat dovezi.” (1) Curtea de Apel a menținut hotărârea instanței de primă instanță, în cazul în care recursul este nefondat, hotărârea nu trebuie să fie anulată sau modificată, sau deoarece nu are dreptul de a spori penalitatea.” „Dacă instanța de primă instanță a aplicat legea în mod eronat și hotărârea sa nu trebuie anulată, instanța de a doua instanță modifică hotărârea și decide în conformitate cu legea.” (1) Curtea de a doua instanță a fost afectată în mod semnificativ... [în special, în cazul în care] instanța de primă instanță nu a îndeplinit cerința de raționament. „(1) Curtea de al doilea raționament trebuie să anuleze hotărârea de primă instanță și să remiteți cazul la instanța de primă instanță, dacă nefondarea, care ar fi imposibil de remediat în temeiul articolului 258, a afectat substanțial constatarea vinovăției sau impunerea pedepsei.”

The applicant, Mr Gábor Tánczos, is a Hungarian national, who was born in 1979 and lives in Körmend, Hungary. He is currently serving a prison sentence in Budapest Prison. He is represented before the Court by Mr Z. Somos, a lawyer practising in Budapest. The respondent Government are represented by Mr L. Höltzl, Deputy State-Secretary, Ministry of Justice. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 7 April 1998 criminal proceedings were instituted against the applicant. He was charged with having murdered a 10-year-old girl by cutting her throat. In the ensuing proceedings he was assisted by a defence counsel of his choice. On 15 October 1998 the Vas County Public Prosecutor’s Office preferred a bill of indictment. On 12 March 1999 the Vas County Regional Court convicted the applicant of murder and sentenced him to 14 years’ imprisonment. The Regional Court relied on, inter alia, evidence given by the applicant at trial. On appeal, on 17 November 1999 the Supreme Court held a hearing. It held that the first-instance judgment was ill-founded within the meaning of subparagraphs (a), (b) and (c) of section 239(2) of the Code of Criminal Procedure; consequently, it had to be quashed under sections 261(1) and 262(1) of that Code and remitted to the first-instance court. It ordered the Regional Court to analyse the contradictions contained in the various statements made by the applicant during the investigations and at trial. In the resumed proceedings, on 14 February 2001 the Regional Court convicted the applicant of murder and sentenced him to 13 years’ imprisonment and barred him from participating in public affairs for 8 years. The Regional Court relied on the fact that, during the investigations, the applicant had admitted the murder, on the testimonies of some 110 witnesses, the opinion of some 25 experts, documentary evidence, the inspection of the crime scene and forensic analyses. The defendant did not wish to testify; instead, he maintained the statements he had made during the investigations along with those which he had made before the Regional Court during the first trial. His previous statements were read out in court. In the appeal proceedings, on 11 July 2001 the Supreme Court refused the request of the applicant’s lawyer to obtain copies of the video recordings made during the investigation. The Supreme Court pointed out that he was entitled to obtain copies of any written minutes prepared on the basis of the recordings. On 15 October 2001 the Supreme Court, pursuant to section 248(2) of the Code of Criminal Procedure and in response to the submission by the defence of the opinion of a private expert, instructed the expert chemist who had given an opinion during the first-instance trial to complete his report concerning the alleged mishandling of the material evidence in the case. The expert submitted his supplementary opinion on 30 October 2001. On 6 November 2001 the Supreme Court held a hearing. The court heard the expert chemist and both the defence and prosecution put questions to him. The court refused to appoint an additional expert in physics, as was proposed by the defence, and declared the taking of evidence closed. A further hearing took place on 13 November 2001. The Supreme Court rejected the defence’s further proposals to obtain the opinions of an expert physicist and an expert in graphological lie-detection, as well as to hear the applicant. At the hearing of 20 November 2001, the Supreme Court again refused to hear the applicant, despite insistence by the defence. It was pointed out that during the first-instance proceedings the defendant could have, at any time, pleaded his case, but he had deliberately chosen not to. At the appeal stage, the hearing of the applicant’s testimony would only be permitted if necessary to complete the findings of fact. In any event, he had the right to address the court last. At the hearings of 29 and 30 January 2002 the applicant addressed the court last. On 5 February 2002 the Supreme Court adjudicated on the applicant’s appeal. It made a preliminary review of the judgment which it found well-founded as a whole. It made several corrections to the text and then considered that it was of a sufficient standard to be considered on the merits rather than quashed (érdemi felülbírálatra alkalmas). In the light of the evidence which it had completed itself, it was able to make a rectification to the relevant part of the first-instance decision by way of an order (végzés) rather than a judgment. Thereafter it upheld the conviction and sentence. In particular, the Supreme Court noted that the Regional Court had respected its instructions on to how to repeat the first-instance proceedings. It observed that, since the applicant had refused to give evidence in the resumed proceedings before the Regional Court, all his utterances previously made in the case had been read out before the Regional Court and the applicant had been free to comment on them. Moreover, the video tapes available to the Regional Court were played at the hearings and all the persons involved in the case were heard. Furthermore, additional expert opinion was obtained. The Supreme Court emphasised that, the taking of evidence having been closed in the first-instance proceedings, the provisions of the Code of Criminal Procedure did not allow for a repetition of that evidence before the second-instance court, which was only called on to review, under section 236 (1), the disputed judgment and the earlier proceedings. Insofar as the opinion of the defence’s private expert was concerned, the Supreme Court specified that it was admitted to the file as documentary evidence, although largely irrelevant. Act no. 1 of 1973 on the [Old] Code of Criminal Procedure (as in force at the material time) provided as follows: “(1) Evidence is constituted in particular by ... the testimony given by the accused.” “(1) The authority is obliged to interrogate the accused in detail. ... (2) At the beginning of the interrogation, the accused shall be warned that he is under no obligation to give evidence, that at any time during the interrogation he is free to refuse to give evidence and that what he says may be used as evidence. ...” “(1) The court shall determine the case by a judgment (ítélet) if it convicts or acquits the defendant.” (1) Unless the law provides otherwise, the appellate court shall review the judgment, together with the entirety of the preceding court proceedings, irrespective of who has appealed and for what reason. The second-instance court shall ... uphold, modify or quash the first-instance court’s judgment, or dismiss the appeal. “(1) The appellate court shall base its decision on the facts as established by the first instance court unless the first instance judgment is ill-founded. (2) The first instance judgment is ill-founded if: a) the facts have not been explored; b) the court has failed to establish the facts or the findings of fact are deficient; c) the findings of fact are in contradiction with the contents of the documents; d) the court has drawn incorrect conclusions from the findings of fact in regard to a further fact.” “Evidence may be taken in order to remedy the ill-foundedness of the first instance judgment if the facts are deficient or have been partially unexplored. Evidence shall be taken at hearings.” “(2) Prior to the hearing, the appellate court may, at its preliminary deliberations in camera, order the taking of evidence, if necessary.” “(1) If the appellate court modifies the first instance judgment, it shall determine the case by a judgment (ítélet); otherwise, it shall do so by an order (végzés).” “(1) In the event of ill-foundedness (section 239(2)), the appellate court: a) shall complete or correct the facts if the facts can be established fully and properly from the documents, or through induction, or from the evidence taken; and shall review the first instance judgment on the basis of the facts thus established; b) may establish the facts differently from those established by the first instance court if, on the basis of the evidence taken, the defendant may be acquitted or the proceedings discontinued. (2) The appellate court’s assessment, under (1) above, of the evidence may be different from that of the first instance court only in respect of those facts in relation to which the appellate court has taken evidence.” “(1) The appellate court shall uphold the first-instance court’s judgment, if the appeal is ill-founded, the judgment need not be quashed or modified, or because it is not entitled to increase the penalty.” “If the first-instance court applied the law erroneously and its judgment need not be quashed, the second-instance court shall modify the judgment and decide according to the law.” (1) The second-instance court shall quash the first-instance judgment and remit the case to the first-instance court, if such a violation, other than those listed in section 250(II), of the procedural rules took place, so that the judgment was substantially affected... [in particular, if] the first-instance court did not meet the requirement of reasoning. “(1) The second-instance court shall quash the first-instance judgment and remit the case to the first-instance court, if the ill-foundedness, which would be impossible to remedy under section 258, substantially affected the finding of guilt or the imposition of the sentence.”