CASE OF BANCSÓK AND LÁSZLÓ MAGYAR v. HUNGARY (No. 2)
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 3 - Prohibition of torture (Article 3 - Degrading punishment;Inhuman punishment) (Substantive aspect);Non-pecuniary damage - finding of violation sufficient (Article 41 - Non-pecuniary damage;Just satisfaction)
CASE OF BANCSÓK AND LÁSZLÓ MAGYAR v. HUNGARY (No. 2) (CtEDO, 2021)
PRIMEI SECȚIUNI CAUZĂ DE BANCSÓK ȘI LÁSZLÓ MAGYAR v. HUNGARY (nr. 2) (Aplicații nos. 52374/15 și 53364/15) JUDGMENT Art. 3 • Pedeapsa inhumană și degradantă • Pedeapsa de viață pentru solicitanți a căror eligibilitate pentru eliberare este reexaminabilă numai după ce are patruzeci de ani, nu considerată ca fiind reductibilă în ciuda capacității de a căuta clemențele prezidențiale fără limitare StrasBOURG 28 octombrie 2021 FINAL 28/01/2022 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Bancsók și László Magyar c. Ungaria (n. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: Ksenija Turković, Președinte, Péter Paczolay, Krzysztof Wojtyczek, Alena Poláčková, Gilberto Felici, Lorena Schembri Orland, Ioannis Ktistakis, judecători și Renata Degener, grefierul secțiunii, având în vedere: cererile (nus. 52374/15 și 53364/15) împotriva Ungariei depuse Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți maghiari, dl József Bancok și dl László Magyar („reclamanții”), la 7 octombrie 2015 și, respectiv, 20 octombrie 2015; hotărârea de a anunța guvernului maghiar („Guvernul”) plângerile privind condamnarea pe viață a reclamanților și de a declara restul cererilor inadmisibil; observațiile părților; după ce a deliberat în particular la 5 octombrie 2021, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: INTRODUCȚIE Cazurile se referă la condamnarea pe viață a reclamanților cu posibilitatea de eliberare eliberată în eliberare condiționată după o perioadă de patruzeci de ani. Reclamanții se plânge că condamnarea lor constituie pedeapsă inumană și degradantă, în încălcarea articolului 3 din Convenție. Dl Bancalók („primul reclamant”) s-a născut în 1979. Dl Magyar („al doilea reclamant”) s-a născut în 1960 și este reținut în închisoarea Tiszalök. Primul reclamant a fost reprezentat în fața Curții de către dna E. Kadlót, avocat practicant în Budapesta. Al doilea reclamant a fost reprezentat de D.A. Karsai, avocat practicant în Budapesta. Guvernul a fost reprezentat de agentul lor, dl Z. Tallódi, al Ministerului Justiției. Faptele cazurilor, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Primul reclamant a fost considerat vinovat de crimă de către Curtea Supremă din Budapesta la 18 iunie 2013. Curtea a susținut că va fi eligibil pentru eliberare eliberată cu eliberare condiționată după ce a fost încarcerat de patruzeci de ani. Pedeapsa sa a fost susținută în apel de către Curtea de Apel din Budapesta la 22 aprilie 2015. La 24 iulie 2015, primul reclamant a depus o plângere constituțională împotriva acestei hotărâri. El a susținut că stabilirea celei mai devreme date ale eliberării sale odată ce a fost servit un termen de patruzeci de ani a fost contrar jurisprudenței Curții și a constituit un tratament inuman. Curtea Constituțională a declarat plângerea admisibilă la 22 februarie 2016. Cea de-a doua solicitantă A doua solicitantă a fost condamnată la 28 septembrie 2010 la închisoare pe viață fără eligibilitate pentru eliberare condiționată în temeiul articolului 40 § 1 și al articolului 47/A din Legea nr. IV din 1978 privind Codul Penal (în vigoare la momentul material). În László Magyar c. Ungaria (n. 73593/10, 20 mai 2014) Curtea a constatat o încălcare a art. 3 din Convenție din motivul că condamnarea vieții reclamantei nu poate fi considerată ca reducabilă în sensul art. 3 din Convenție. În urma hotărârii Curții, atât reprezentantul legal al celui de-al doilea și procurorul public au solicitat la Kúria o revizuire a hotărârii finale. Procurorul a solicitat ca Kúria să stabilească cea mai rapidă dată de eliberare eliberată condiționată în cazul reclamantului, odată ce un termen de treizeci de ani a fost servit. 10. Între timp, Parlamentul maghiar a promulgat Legea nr. LXXII din 2014 (care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2015), impunerea procedurii obligatorii de clemă pentru prizonieri condamnați la închisoare pe viață fără eligibilitate pentru eliberare eliberată. 11. Prin urmare, procurorul public a modificat cererea înaintea Kúria susținând că, cu introducerea procedurii obligatorii de clonă, Ungaria își îndeplinește obligațiile internaționale, cerând astfel Kúria să mențină condamnarea pe viață a celui de-al doilea reclamant fără eligibilitate pentru eliberare condiționată, dar să facă obiectul procedurilor obligatorii de clonă o dată la patruzeci de ani de la sentință. Al doilea reclamant a susținut, referindu-se la jurisprudența Curții, că procedura obligatorie de clauză după patruzeci de ani de închisoare – astfel cum a fost promulgat prin Legea nr. CCXL din 2013 – nu a remediat încălcarea articolului 3 din Convenție. El solicită Kúria să stabilească data eligibilității sale pentru eliberare condiționată după 25 de ani de la condamnarea sa. În hotărârea nr. BfV.II.1812/2014/7 din 11 iunie 2015, Kúria a constatat următoarele: „Pursunt la art. 47/A din Codul Penal ca fiind în vigoare la momentul comisiei infracțiunii, instanța de judecată trebuia să stabilească cea mai rapidă dată de eligibilitate pentru eliberare condiționată sau să excludă orice eligibilitate pentru eliberare condiționată. Având în vedere cele de mai sus, încălcarea Convenției poate fi remediată prin omiterea hotărârii finale a unei trimiteri la excluderea eliberarii condiționale și prin stabilirea primei date de eligibilitate pentru eliberare condiționată.” 12. Kúria a susținut astfel condamnarea la viață a celui de-al doilea reclamant, dar a susținut că a fost eligibil pentru eliberare condiționată. Acesta a stabilit data cea mai rapidă pentru eliberarea eliberată în eliberare condiționată după patruzeci de ani de la sentință. A constatat că această perioadă a fost capabilă atât de a remedia încălcarea Convenției, cât și de a îndeplini obiectivele pedepsei în ceea ce privește al doilea reclamant – un recidivist multiplu care a comis mai multe dintre cele mai grave crime violente împotriva persoanelor în situații vulnerabile. 13. La 16 octombrie 2015, cel de-al doilea reclamant a depus o plângere constituțională împotriva acestei hotărâri. Considerând hotărârea pronunțată de Curte în cazul său și în T.P. și A.T. c. Ungaria (n. 37871/14 și 73986/14, 4 octombrie 2016), el a susținut că stabilirea primei date a eliberării sale odată ce a fost servit un termen de patruzeci de ani este contrar obligațiilor Ungariei în temeiul Convenției. 14. Curtea Constituțională a declarat reclamația admisibilă la 21 martie 2016. Acțiunea este încă în așteptare. MARCAJUL JURIDIC ȘI PRATICĂ 15. Legea nr. IV din 1978 privind Codul Penal (în vigoare de la 1 martie 1999 până la 30 iunie 2013, atunci când a fost înlocuită prin Legea nr. C din 2012 privind Codul Penal) prevăzută după cum urmează: Încarcerarea art. 40 „1. Încarcerarea durează pentru viață sau pentru o durată stabilită. ...” Eliberarea pe eliberare condiționată art. 47/A „1. În cazul impunerii unei condamnații pe viață, instanța de judecată definește în hotărâre cea mai rapidă dată de eligibilitate pentru eliberare condiționată sau exclude eligibilitatea pentru eliberare condiționată. În cazul în care eligibilitatea pentru eliberare condiționată nu este exclusă, cea mai rapidă dată de eliberare condiționată este după un termen de douăzeci de ani sau cel puțin un termen de treizeci de ani în cazul în care condamnarea la viață a fost impusă pentru un act penal pedepsit fără un statut de limită [1]. Eliberarea eliberată condiționată poate fi exclusă în ceea ce privește următoarele infracțiuni: dacă infracțiunile au fost comise cu violență împotriva unei persoane sau a unui obiect; infracția încercării de a anula ordinul constituțional prin forță (art. 139 § 1); sabotaj agravat (art. 142 § 2); genocid (art. 155 § 1); apartheid (art. 157 § § 1 și 3); violența agravată împotriva populației civile (art. 158 § 2); crime de război (art. 160); utilizarea armelor interzise de o convenție internațională (art. 160/A § 1); violența agravată împotriva unui emisar de război (art. 163 § 2); crimă agravată (art. 166 § 2); răpirea agravată (art. 175/A § § 3 și 4); traficul de persoane agravat (art. 175/B § 5); pericolul public agravat (art. 259 § 3); terorism (art. 261 § 1); confiscarea agravată a aeronavelor, orice mijloace de transport feroviar, apă sau rutier sau orice mijloace de transport de marfă (art. 262 § 2); insubordonare agravată (art. 262 § 2); 352 §§ 3 și 4); violența agravată împotriva unui superior sau a unui ofițer de aplicare a legii (art. 355 § 5); compromiterea agravată a pregătirii de luptă (art. 363 § 2); încălcarea datoriei de către un comandant (art. 364); sau deserție (art. 365).” Partea relevantă a Legii nr. C din 2012 privind Codul Penal (în vigoare începând cu 1 iulie 2013) a citit după cum urmează: art. 41 „1. Numai persoane cu vârsta peste 20 de ani la momentul comisiei actului penal pot fi condamnate la închisoarea pe viață. ...” „În cazul în care se impune o condamnare la viață de închisoare, instanța de judecată specifică cea mai rapidă dată de eligibilitate pentru eliberare condiționată sau exclude orice eligibilitate pentru eliberare condiționată.” art. 43 „1. În cazul în care instanța de judecată nu exclude nicio eligibilitate pentru eliberare condiționată, instanța de judecată stabilește cea mai devreme dată de eligibilitate pentru eliberare condiționată după un termen de 25 de ani și cel târziu după patruzeci de ani. ...” Partea relevantă a Legii nr. CCXL din 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor, a anumitor măsuri coercitive și a detenției pentru infracțiunile de reglementare, astfel cum a fost modificată de Legea nr. LXXII din 2014, în vigoare la 1 ianuarie 2015, se citește după cum urmează: Secțiunea 57 „... (8) În cazul în care judecătorul de închisoare nu elibera un infractor condamnat la închisoare pe viață, eligibilitatea pentru eliberare pe viață este examinată după doi ani, cel târziu, și în fiecare an ulterior ...” Secțiunea 188 „(1) O persoană condamnată la închisoare poate fi eliberată pe viață condiționată dacă: (a) în cazul în care, pe baza comportamentului exemplar al prizonierului, astfel cum a fost demonstrat în timpul încarcerării, precum și abilitatea de a menține o astfel de conduită, se poate presupune că obiectivul pedepsei poate fi realizat fără privare suplimentară a libertății; și (b) în cazul unei condamnare pe termen fix, termenul prevăzut la art. 38 § 2 din Codul Penal sau în hotărârea condamnării persoanei; sau, în cazul unei închisoare pe viață, termenul stabilit de instanța în temeiul articolului 43 § 1 din Codul Penal a fost înaintat. ...” 18. Legea nr. CLI din 2011 privind Curtea Constituțională (denumită în continuare „Legea Curții Constituționale”) prevede, în măsura în care este cazul, după cum urmează: secțiunea 26 alineatul (1) în temeiul articolului 24 alineatul (2) litera (c) din Legea fundamentală, persoanele sau organizațiile afectate de un caz specific pot prezenta o plângere constituțională Curții Constituționale în cazul în care, ca urmare a aplicării unei legi împotriva Legii fundamentale în cadrul procedurii judiciare desfășurate în cazul lor, (a) drepturile lor garantate în temeiul Legii fundamentale au fost încălcate; și (b) posibilele remedii au fost deja epuizate sau nu au existat remedii posibile. (2) Prin derogare de la subsecțiunea (1), se poate iniția și procedurile Curții Constituționale, în mod excepțional, atunci când: (a) ca urmare a aplicării sau a intrării în vigoare a unei dispoziții juridice împotriva Legii Fundamentale, a avut loc o încălcare a drepturilor [a persoanelor menționate în subsecțiunea (1)] direct, fără o decizie judecătorească; și (b) nu există nicio soluție pentru a remedia încălcarea sau reclamantul a epuizat deja posibilele remedii.” Secțiunea 27 „În conformitate cu art. 24 alineatul (2) litera (d) din Legea fundamentală, o persoană sau organizație afectată de o decizie judecătorească contrară legii fundamentale poate depune o plângere constituțională la Curtea Constituțională în cazul în care decizia privind fondurile cauzei sau a unei alte hotărâri care încheie procedura judecătorească (a) încălcă drepturile lor garantate în temeiul Legii fundamentale; și (b) posibilele remedii au fost deja epuizate de către solicitant sau nu sunt disponibile măsuri de remediere.” HOTĂRÂREA DE DECLARAȚII 19. Având în vedere subiectul similar al cererilor, Curtea consideră oportun să le examineze în comun într-o singură hotărâre. Reclamanții se plângea că condamnările lor la închisoarea pe viață, cu posibilitatea de eliberare eliberată în eliberare condiționată după patruzeci de ani, au rămas de facto ireducbile, în încălcarea articolului 3 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „Nimeni nu va fi supus unei torturi sau unui tratament sau pedepsei inumane sau degradante”. Admisibilitatea 21. Guvernul a invitat Curtea să respingă cererile din cauza faptului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, în conformitate cu art. 35 1 din Convenție. Ei au susținut că reclamanții au depus plângeri constituționale în temeiul articolului 27 din Legea Curții Constituționale, care constituie un remediu eficace pentru presupusele lor plângeri, iar procedurile sunt încă pendente în fața Curții Constituționale. 22. Primul reclamant a susținut că o plângere constituțională nu poate fi considerată drept un remediu eficace. El a susținut că, deși a depus o plângere constituțională, acest lucru nu a fost din cauza faptului că a considerat că astfel de proceduri sunt capabile să-și remedieze situația. În plus, procedurile au fost în așteptare de ani de zile și nu se putea aștepta să aștepte în continuare rezultatul procedurii în fața Curții Constituționale. 23. Al doilea reclamant a susținut că Guvernul nu a prezentat nicio jurisprudență relevantă care susține că o plângere constituțională constituie un remediu eficace în cazul încarcerării vieții. În orice caz, a depus o plângere constituțională la 16 octombrie 2015, iar procedurile erau încă în așteptare. În opinia sa, din cauza acestei întârzieri fără precedent, această cale juridică a fost ineficientă în practică în cazul său. 24. Curtea a constatat anterior că o plângere constituțională în temeiul articolului 27 din Legea Curții Constituționale reprezintă un remediu eficace care trebuie utilizat în sensul articolului 35 § 1 din Convenție în situații în care aplicarea se referă la drepturile convenției care sunt în mod egal protejate de Legea fundamentală a Ungariei (a se vedea Szalontay c. Ungaria (dec.), nr. 71327/13, 12 martie 2019). Pe de altă parte, Curtea reiterează că viteza procedurii de remediere poate fi, de asemenea, relevantă dacă este practic eficace în circumstanțele specifice ale unui caz în sensul articolului 35 § 1 din Convenție (a se vedea Povestea și alții v. Malta , nr. 56854/13 și altele 2, § 80, 29 octombrie 2015 și Mikalauskas v. Malta . În acest sens, Curtea nu consideră necesar să decidă abstractul dacă remediul invocat de Guvern respectă cerințele articolului § 1 în ceea ce privește închisoarea pe viață în temeiul articolelor 34 și 43 din Codul Penal. 26. În cazul instantaneu, este suficient să se noteze că procedurile în fața Curții Constituționale în ceea ce privește plângerile reclamanților au fost în așteptare din 2015. În acest moment, o astfel de întârziere subminează eficacitatea potențială a remediului în cauză (a se vedea, în comparație, Longin v. Croația, nr. 49268/10, §§ 38-41, 6 noiembrie 2012). 27. În consecință, obiecția Guvernului cu privire la neepuizarea recourslor interne trebuie respinsă.28. Curtea constată că cererile nu sunt vădit nefondate sau inadmisibile pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenție. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Reclamanții au susținut că închisoarea pe viață cu posibilitatea de eliberare condiționată după un termen de patruzeci de ani a fost servită în practică pentru o întreagă condamnare pe viață. Termenul de patruzeci de ani care urmează să fie servit înainte de a fi eligibil pentru eliberare condiționată corespunde termenului pe care deținuții de viață întreg trebuiau să îl îndeplinească înainte de a avea acces la procedurile de clemă obligatorii. Faptul că toți prizonierii de viață au îndeplinit condițiile în cadrul aceluiași regim de închisoare a fost o dovadă suplimentară că nu există nici o distincție de facto între cele două tipuri de condamnare la viață. 30. Reclamanții au subliniat că posibilitatea de eliberare nu poate fi considerată reală dacă este atât de distanțială încât ar permite doar perspectiva de a muri într-un centru de îngrijire sau într-un hospice. Având în vedere vârsta lor, ei pur și simplu nu vor trăi suficient de mult pentru a fi eligibile pentru eliberare eliberată în eliberare condiționată și, prin urmare, orice modificare a comportamentului lor ar fi irelevantă în scopul de a fi eligibile pentru eliberare. În acest sens, condamnările lor sunt pur punitive și nu au îndeplinit niciun scop de resocializare. 31. Reclamanții au susținut că elementul punitiv al pedepsei era relevant doar la momentul condamnării, în timp ce revizuirea acestor condamnații era să se concentreze pe reintegrarea sau pe amenințarea pe care infractorul le-a pus în societate. În opinia lor, termenul de patruzeci de ani care urmează să fie servit înainte de a fi considerat pentru eliberare pe eliberare condiționată a mers dincolo de marja de apreciere a statului. 32. În ceea ce privește procedura de scutire obișnuită, reclamanții au afirmat că această cale nu a dus la reductibilitatea de facto de jure a condamnării la viață. (b) Guvernul 33. Guvernul a susținut că condamnările de viață ale reclamanților sunt reducibile atât de jure cât și de facto Guvernul a susținut că condamnările reclamanților sunt, prin urmare, compatibile cu art. 3 din Convenție. 34. Guvernul a subliniat că condamnarea se încadrează în politica penală generală a statelor contractante, în care se acordă o marjă largă de apreciere. 35. În ceea ce privește afirmația reclamanților că termenul de patruzeci de ani este contrar jurisprudenței Curții cu privire la această chestiune, Guvernul a susținut că trimiterea la un termen de douăzeci și cinci de ani în jurisprudența Curții nu poate fi interpretată deoarece Curtea prescrie atunci când ar trebui să se efectueze o revizuire a încarcerării pe viață. Perioada de patruzeci de ani a corespuns, în primul rând, la faza de răzbunare a unei condamnare a întregii condamnări pe viață și a fost proporțională cu circumstanțele infracțiunii în cauză, inclusiv, printre altele, gravitația sa, pericolul pe care îl prezintă societății și răspunderea criminală a infractorului. Guvernul a susținut că nu se poate prevedea eliberarea condiționată decât după ce s-a îndeplinit faza de răzbunare a sentinței și că orice eliberare condiționată ar fi supuse unei evaluări a faptului că menținerea încarcerării unui infractor ar putea fi încă justificată prin orice obiectiv legitim de pedeapsă. 36. În plus, Guvernul a afirmat că înființarea fazei de răzbunare a încarcerării la patruzeci de ani ar putea fi comparată cu o condamnare lungă (pentru termen fix) de până la patruzeci și cinci sau cinci de ani, astfel cum a fost posibil în unele state membre ale Consiliului Europei. 37. Guvernul a susținut, de asemenea, că vârsta reclamanților este irelevantă în evaluarea dacă închisoarea pe viață constituie pedeapsa inumană. 38. În final, se referă la Törköly c. Ungaria (dec.), nr. 4413/06, 5 aprilie 2011), Guvernul a susținut că, înainte de expirarea perioadei de patruzeci de ani, reclamanții ar putea să recurgă la procedura generală de scutire, prin care o scutire ar putea fi acordată de către Președintele Ungariei, oferindu-le posibilitatea de a fi eliberate în cazul în care circumstanțe extraordinare care merită o considerație specială există. Evaluarea Curții (a) Principiile generale 39. Murray v. Țările de Jos ([GC], nr. 10511/10, 26 aprilie 2016), Curtea a reiterat și a dezvoltat în continuare jurisprudența anterioară privind necesitatea ca condamnările la viață să fie de facto reducibile (a se vedea, de asemenea, T.P. și A.T. c. Ungaria , citate mai sus; Kafkaris c. Cipru [GC], nr. 21906/04, CEDH 2008; Vinter și alții c. Regatul Unit [GC], nr. 66069/09 și 2 altele, ECHR 2013 (extracte); și László Magyar , citat mai sus 40. În special, a reiterat că impunerea unei condamnații pe viață asupra unui infractor adult nu a fost, în sine, interzisă sau incompatibilă cu art. 3 sau cu orice alt articol al Convenției. O condamnare la viață ar putea rămâne compatibilă cu art. 3 din Convenție numai dacă există atât o perspectiva de eliberare, cât și o posibilitate de revizuire, ambele care au trebuit să existe din impunerea acestei condamnare (a se vedea Murray , citat mai sus , 99 și Vinter și alții , citat mai sus §§ 104 18 și 122 ). 41. În plus, având în vedere marja de apreciere care trebuie acordată statelor contractante în materie de justiție penală și de condamnare, nu este sarcina Curții să prescrie formularul – executiv sau judiciar – care ar trebui să ia această reexaminare, sau să stabilească când ar trebui să se efectueze această reexaminare. Cu toate acestea, materiale comparative și internaționale arată un sprijin clar pentru instituția unui mecanism dedicat care garantează o reexaminare până la 25 de ani de la impunerea unei condamnații pe viață, cu alte revizuiri periodice ( a se vedea Vinter și alții , citate mai sus § 120 , a se vedea și Harakchiev și Tolunov c. Bulgaria , nr. 15018/11 și 61199/12 , § 246, CEHR 2014 (extracte), și Murray , citat mai sus, § 99 . În cazul în care dreptul intern nu prevede posibilitatea unei astfel de revizuiri, o întreagă condamnare la viață nu va măsura în conformitate cu standardele de la art. 3 din Convenție (a se vedea Vinter și altele , citate mai sus, § 121 ). (b) Aplicarea acestor principii la prezentul caz 42. În Ungaria, pedeapsa de închisoare pe viață poate lua forma unei condamnații pe viață întreagă fără posibilitatea de eliberare condiționată și este rezervată pentru infracțiuni deosebit de grave. Ea există alături de pedeapsa de închisoare pe viață „simple”, precum în cazul în cauză, care permite posibilitatea eliberării condiționale a prizonierului (art. 42 din Codul Penal; a se vedea punctul 16 de mai sus). art. 43 din Codul Penal prevede posibilitatea eliberării condiționale a prizonierilor după ce au servit o anumită parte a mandatului lor. Termenul minim care trebuie servit înainte ca un infractor să poată fi eliberat în eliberare condiționată va fi stabilit între minimul legal de 25 de ani și maxim de 40 de ani în judecata condamnării infractorului. În cazul în care judecătorul de închisoare refuză să transpună condamnarea pe viață a infractorului la condamnare, eligibilitatea pentru eliberare trebuie reexaminată după încă doi ani, și pe o bază anuală după aceea. 43. În plus, cerințele pe care o persoană condamnată la o perioadă de închisoare trebuie să le îndeplinească pentru a fi eliberată în condiții condiționale sunt stabilite în secțiune. 188 din Legea nr. CCXL din 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor, a anumitor măsuri coercitive și a detenției pentru infracțiunile de reglementare; respectarea satisfăcătoare a acestor cerințe este supusă evaluării de către o instanță (a se vedea punctul 17 de mai sus). 44. Astfel, legislația și practica națională oferă posibilitatea unei revizuiri judiciare specifice a condamnării pe viață impuse reclamanților. Cu toate acestea, în cazul în cauză, reclamanții ar putea fi eligibile pentru eliberare după ce au servit patruzeci de ani de la mandatul lor. În continuare, trebuie stabilit dacă mecanismul de revizuire în cazul reclamanților îndeplinește criteriile stabilite în jurisprudența Curții. 45. În această privință, Curtea constată că cei patruzeci de ani în care reclamanții trebuie să aștepte pentru prima dată înainte de a se putea aștepta să fie considerați ca fiind eliberați cu eliberare condiționată este o perioadă semnificativ mai lungă decât termenul maxim recomandat după care ar trebui garantată revizuirea condamnării pe viață, stabilită pe baza unui consens în legislația comparată și internațională (a se vedea Vinter și alții , citat mai sus § 120 și T.P. și A.T. , citat mai sus § 45 . De asemenea, este greu de comparabil cu perioada de 26 de ani pe care reclamantul din Bodein v. Franța (nr. 40014/10, 13 noiembrie 2014) a trebuit să aștepte înainte de a fi eligibil pentru a solicita eliberare condiționată (a se vedea punctul 42 de mai sus; a se vedea și Bodein , citat mai sus § 61). 46. În cele din urmă, în măsura în care Guvernul se baza pe faptul că, chiar înainte de expirarea celor patruzeci de ani necesare pentru eliberarea eliberată în eliberare condiționată, un deținut de viață ar putea căuta clemență prezidențială în procedurile obișnuite de iertare fără nicio limitare, Curtea a constatat deja că posibilitatea de a fi acordată o iertare sau eliberată pentru motive compasive legate de sănătatea bolnavă, incapacitatea fizică sau vârstă nu corespunde noțiunii de „prospectul de eliberare” (a se vedea Vinter și alții , citat mai sus, § 127). 47. În suma, faptul că reclamanții din acest caz pot spera să își revizuiască progresele în direcția eliberării numai după ce au îndeplinit patruzeci de ani din condamnarea la viață este suficient pentru a concluziona că condamnările la viață ale reclamanților nu pot fi considerate ca reducibile în sensul articolului 3 din Convenție. O astfel de perioadă de așteptare lungă întârzie în mod necorespunzător revizuirea autorităților interne a „dacă orice schimbare în prizonierul vieții este atât de semnificativă, și astfel de progrese în direcția reabilitarii au fost făcute în cursul sentinței, ceea ce înseamnă că detenția continuă nu mai poate fi justificată pe motive penologice legitime” (a se vedea Vinter și altele, citate mai sus, 119). 48. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 49. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 50. Primul reclamant a solicitat 30 000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. Al doilea reclamant a solicitat 10.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 51. Guvernul a considerat că aceste pretinte sunt excesive. 52. Curtea consideră că constatarea unei încălcări constituie suficientă satisfacție și, prin urmare, nu face nicio atribuire în temeiul acestui cap. Costuri și cheltuieli 53. Primul reclamant a solicitat 3,000 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. Al doilea reclamant a solicitat 8,000 EUR plus impozitul pe valoarea adăugată (IVA) în ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor naționale. 200 plus TVA. El a solicitat, de asemenea, 2,600 EUR plus TVA în ceea ce privește cheltuielile suportate în fața Curții. Această sumă corespunde la treisprezece ore de muncă legală facbil de către avocatul său la o rată orară de 200 EUR plus TVA. 54. Guvernul a contestat aceste cereri. 55. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere documentele în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 3000 EUR primului reclamant pentru procedurile dinaintea Curții, plus orice impozit care poate fi imputabil acestuia. De asemenea, consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 10,600 EUR celui de-al doilea reclamant care acoperă costurile în cadrul tuturor capturilor, plus orice impozit care îi poate fi imputabil. Dobânzile implicite 56. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, decide să se alăture cererilor; declara cererile admisibile; declară că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție; deține că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudicii morale suportate de solicitanți; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 3000 EUR (trei mii de euro) pentru primul reclamant, plus orice impozit care poate fi taxabil pentru el, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (ii) 10,600 EUR ( zece mii șase sute de euro) pentru al doilea reclamant, plus orice impozit care poate fi taxabil pentru el, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 28 octombrie 2021, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de judecată. Renata Degener Ksenija Turković Președintele Registrului APENDIX Lista reclamanților Nr. cerere nr. Cazul Lodged on Candidat An of Nasce Place of Residence 52374/15 Bancsók c. Ungaria 07/10/2015 József BANCSÓK 1979 Budapest 53364/15 László Magyar c. Ungaria nr. 2 20/10/2015 László MAGYAR 1966 Tiszalök [1] Act nr. CL din 2011.