AFFAIRE BALCIK c. TURQUIE

AFFAIRE BALCIK c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA BALÇIK c. TURCIA (Cercetarea nr. 63878/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 aprilie 2005 DEFINIF 26/07/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Balçćk c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa Președintele Cabral Barreto Türmen Butkevych Ugrekhelidze mei Fura-Sandström, Jočienė, judecători și al domnului S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera consiliului la 31 martie 2005, rend la hotărâre că iată, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 63878/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, M. La 12 iunie 2000, în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăilor Fundamentale ( La 12 iunie 2002, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. La 3 martie 1998, reclamantul a fost arestat de poliție la Istanbul în posesia unor acte false de identitate, apoi a fost arestat în sediul conducerii de securitate din Istanbul, iar în 1993 a fost acuzat de uciderea a trei persoane în Silvan. În data de 5 martie 1998, procurorul Republicii lângă curtea de securitate din statul de executare l-a interogat pe reclamant cu privire la cele două capete de acuzare. Acesta din urmă și-a negat apartenența la organizaia în cauză și a declarat că nu a fost implicat în nicio activitate ilegală. În aceeași zi, reclamantul a fost adus în fața judecătorului care se afla în apropierea Curții de Securitate a statului de interdicție, care a dispus reținerea sa provizorie și care și-a reluat declarația primită de procurorul Republicii. Printr-un act de punere sub acuzare depus la 26 martie 1998, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakýr a inițiat o acțiune penală împotriva reclamantului și a solicitat aplicarea articolului 125 din Codul penal 11. La tribunalul din 20 octombrie 1998, reclamantul a declarat că a fost prezent la Silvan la locul unde fuseseră ucise trei persoane. Cu toate acestea, el a declarat că nu a participat la crima în cauză, în timp ce se afla în apropierea autorilor acestei infracțiuni. 12. În ședința din 23 februarie 1999, au fost ascultați doi martori. Primul, R.T., a declarat că nu a avut informații despre faptele incriminate. Al doilea, A.Z., care a identificat deja reclamantul ca autor al actului, a declarat că a văzut două persoane cu fața ascunsă deschide focul asupra lor. El susține că a citat numele reclamantului ca autor al actului în declarația sa adunată în stadiul de l'instruire, deoarece, cu două săptămâni înainte de incident, a primit un telefon de la o persoană care se prezintă ca Seyfettin Balçćk. Cu toate acestea, el a declarat că nu poate identifica cu certitudine. 13. La 15 iunie 1999, Curtea de Securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, l-a condamnat pe reclamant la închisoare pe viață în temeiul articolului 125 din Codul penal, pe motiv că era unul dintre autorii omuciderii voluntare comise în cadrul activităților PKK. Pentru a stabili vinovația reclamantului, instanța are în vedere, printre altele, procesul verbal de arestare, un raport de expertiză și depozițiile martorilor colectați atât în cadrul altor proceduri penale, cât și al celei inițiate împotriva sa. 14. Prin hotărârea din 8 decembrie 1999, pronunțată la 22 decembrie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 15 iunie 1999 care nu a fost notificată reclamantului sau reprezentantului său. 15. La 7 februarie 2000, acțiunea în rectificare introdusă de reclamant nu a fost primită de procurorul general în apropierea Curții de Casație. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 16. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia (53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALAJATĂ DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIE 17. Reclamantul susține că instanța de securitate din statul care a pronunțat și condamnat nu constituie o instanță independentă și imparțială a statului care a pronunțat hotărârea nu constituie o instanță independentă și imparțială. Pe de o parte, prezența unui judecător militar în cadrul său și, pe de altă parte, absența unui avocat în timpul reținerii sale. El vede o încălcare a art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine însuși sau să aibă acces la un apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din Convenție, cauza referitoare la compunerea instanței de securitate a statului. Acesta susține că decizia internă definitivă, referitoare la privarea de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, Tribunalul susține că nici Curtea de Securitate a Uniunii Europene, nici Curtea de Casație nÕ aveau competența de a se pronunța cu privire la acest aspect, în măsura în care compunerea cursurilor de securitate ale statului în cauză a fost, la momentul faptelor, decăzută din legislația internă. În concluzie, reclamantul ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la data la care a fost informat cu privire la eficacitatea căilor de atac interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 15 iunie 1999. Or, el subliniază că cererea a fost introdusă la 12 iunie 2000. În sprijinul argumentării sale, guvernul face trimitere la jurisprudența Curții (printre altele, Ipek c. Turcia (dec), nr 3970/98, 7 noiembrie 2000 și Göztok c. Turcia (dec), n 35830/97, 6 februarie 2001). 19. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia. 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 20. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, în special, Çiraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări la fond; într-adevăr, aceasta constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de neîmplinire. Pe fond Despre independența și imparțialitatea instanței de securitate a statului 21. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir , citată anterior, §§§ 36). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Aceasta constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul membru în cauză prevăzute și reprimate de Codul penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că sunt justificate pe deplin îndoielile pe care le are reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei jurisdicții (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998-IV, p. 1573, § 72 În fine, Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, instanța de securitate a statului membru nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) din Legea privind echitatea procedurii penale 24. Curtea reamintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și de imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 26. Având în vedere constatarea de încălcare a dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare prezentul termen (a se vedea, printre altele, Hotărârea Çiraklar, citată anterior, p. 3074, §§ 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 27. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 28. Reclamantul susține, fără a-și măsura cererea, că a suferit un prejudiciu material și moral. El nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața organelor Convenției și/sau a instanțelor interne și nici o astfel de întrebare nu face referire la o examinare din oficiu (Colacioppo c. Italia, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A n 197-D, p. 52, punctul 16). În ceea ce privește prejudiciul material pretins, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene ar fi încheiat dacă nu s-ar fi produs încălcarea Convenției din 25 februarie 1997; prin urmare, aceasta nu ar fi trebuit să acorde reclamantului o despăgubire în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Rec., p. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (ciraklar, citată anterior, p. 3074, § 49). 32. Când Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alin. (1), Comisia consideră că, în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi să fie rejudecată în timp util de către o instanță independentă și imparțială ( Gencel, menționat anterior, § 27). Prin aceste motive, Curtea, la L 6 § 1 din Convenție, din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Siguranță a Țării de la Diyarbakir Déclare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 26 aprilie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Naismith J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE BALÇIK c. TURQUIE

(Requête n

o

63878/00)

ARRÊT

STRASBOURG

26 avril 2005

DÉFINITIF

26/07/2005

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Balçık c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

V.

Butkevych

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

mes

E.

Fura-Sandström,

D.

Jočienė,

juges

,

et de M. S.

Naismith,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 mars 2005,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

63878/00) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Seyfettin Balçık («

le requérant

»), a saisi la Cour le 12 juin 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent pour la procédure devant la Cour.

3.

Le 12 juin 2002, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

4.

Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1957 et réside à Bursa.

6.

Le 3 mars 1998, le requérant fut arrêté par la police à Istanbul en possession de faux papiers d’identité, puis placé en garde à vue dans les locaux de la direction de sûreté d’Istanbul. Il lui fut notamment reproché d’appartenir à une organisation illégale, le PKK, et d’avoir tué trois personnes en 1993 à Silvan.

7.

Le 5 mars 1998, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul interrogea le requérant sur les deux chefs d’accusation. Ce dernier nia son appartenance à l’organisation en question et déclara n’avoir été mêlé à aucune activité illégale.

8.

Le même jour, le requérant fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul qui ordonna sa détention provisoire. Il réitéra sa déposition recueillie par le procureur de la République.

9.

Par la suite, le requérant fut transféré à Diyarbakır.

10.

Par un acte d’accusation déposé le 26 mars 1998, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır engagea une action pénale à l’encontre du requérant et requit l’application de l’article

125 du code pénal.

11.

A l’audience du 20 octobre 1998, le requérant affirma avoir été présent à Silvan sur les lieux où trois personnes avaient été tuées. Toutefois, il déclara n’avoir pas participé à l’homicide en question, alors qu’il se trouvait à proximité des auteurs de ce crime.

12.

Lors de l’audience du 23 février 1999, deux témoins furent entendus. Le premier, R.T., déclara n’avoir pas d’information au sujet des faits incriminés. Le deuxième, A.Z., ayant déjà identifié le requérant en tant qu’auteur de l’acte, affirma avoir vu deux personnes le visage dissimulé ouvrir le feu sur eux. Il soutint avoir cité le nom du requérant en tant qu’auteur de l’acte dans sa déposition recueillie au stade de l’instruction parce que, deux semaines avant l’incident, il avait reçu un appel téléphonique d’une personne se présentant comme étant Seyfettin Balçık. Toutefois, il déclara ne pouvoir l’identifier avec certitude.

13.

Le 15 juin 1999, la cour de sûreté de l’Etat, composée de deux juges civils et d’un juge militaire, condamna le requérant à la prison à perpétuité en vertu de l’article 125 du code pénal, au motif qu’il était l’un des auteurs de l’homicide volontaire commis dans le cadre des activités du PKK. Pour établir la culpabilité du requérant, la cour tint compte entre autres du procès-verbal d’arrestation, d’un rapport d’expertise et des dépositions des témoins recueillies tant dans le cadre d’autres procédures pénales que de celle engagée à son encontre.

14.

Par un arrêt du 8 décembre 1999, prononcé le 22 décembre 1999, la Cour de cassation confirma l’arrêt du 15 juin 1999 qui ne fut pas signifié au requérant ou à son représentant.

15.

Le 7 février 2000, le recours en rectification introduit par le requérant ne fut pas accueilli par le procureur général près la Cour de cassation.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

16.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie (

n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

17.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison, d’une part, de la présence d’un juge militaire en son sein et, d’autre part, de l’absence d’un avocat pendant sa garde à vue. Il y voit une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

c)

se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

18.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l’article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l’Etat. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l’Etat ni la Cour de cassation n’étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l’Etat découlait, à l’époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où il s’était rendu compte de l’inefficacité des recours internes, c’est-à-dire à partir de l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat, à savoir, le 15 juin 1999. Or, il souligne que la requête a été introduite le 12 juin 2000. A l’appui de son argumentation, le Gouvernement fait référence à la jurisprudence de la Cour (entre autres,

Ipek c. Turquie

(déc), n

o

39706/98, 7 novembre 2000 et

Göztok c. Turquie

(déc), n

o

35830/97, 6 février 2001).

19.

La Cour rappelle qu’elle a rejeté une exception semblable dans l’affaire

Özdemir c. Turquie

(n

o

59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l’exception du Gouvernement.

20.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir, notamment,

Çiraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat

21.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

22.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998-IV, p. 1573, § 72

in fine

).

23.

La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1.

2.

Sur l’équité de la procédure pénale

24.

Le Gouvernement conteste l’existence d’une violation.

25.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

26.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çiraklar

, précité, p. 3074, §§ 44-45).

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

27.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

28.

Le requérant allègue, sans chiffrer sa demande, avoir subi un préjudice matériel et moral. Il ne sollicite pas le remboursement de frais et dépens supportés devant les organes de la Convention et/ou les juridictions internes, et pareille question n’appelle pas un examen d’office (

Colacioppo c.

Italie

, arrêt du 19 février 1991, série A n

o

197-D, p. 52, § 16).

29.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

30.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder au requérant une indemnité à ce titre

(

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

31.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çiraklar

, précité, p. 3074, § 49).

32.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial au sens de l’article

6 § 1, elle estime qu’en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

, précité, § 27).

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır

;

3.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner les autres griefs tirés de l’article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral.

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 avril 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Naismith

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président