SECȚIUNEA AYTAN c. TURCIA Cererea nr. 54275/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 20 septembrie 2005 DEFINITIVF 20/12/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Aytan c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J. P. Costa președintele A.B. Baka Cabral Barreto Türmen Butkevych Jočienė, Popović, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 30 august 2005, Rend la hotărâre, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 54275/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Hasan Aytan ( La 14 decembrie 1999, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lîmpe și Libertăților Fundamentale ( La 14 martie 2002, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE L La data de 16 martie 1988, a fost pus sub acuzare în fața Curții de Securitate a Statelor Unite ale Americii. În conformitate cu art. 168 alineatul (2) din Codul penal, dosarul său a fost anexat procedurii inițiate împotriva altor opt acuzați, presupuse autori ai furtului în cauză, precum și a altor infracțiuni în cadrul acțiunilor TKPML T La 6 noiembrie 1989 reclamantul a fost eliberat provizoriu. Reclamantul și consiliul său și-au prezentat apărarea de două ori, în cadrul ședințelor organizate la 9 mai 1988 și 2 noiembrie 1992. Prin hotărârea din 20 ianuarie 1994, Curtea l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de zece ani, însoțită de o interdicție a funcției publice timp de trei ani. 10. La 1 decembrie 1994, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea Curții de Securitate a statului pe motiv că încuviințarea anumitor inculpați era incompletă și a retrimis cauza în fața Curții de Securitate a statului. 12. La 26 martie 1996, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a completat lacunele în cauză și a confirmat pedeapsa reclamantului, prin interzicerea permanentă a funcției publice. 13. Reclamantul s-a ocupat din nou de casare. 14. La 2 martie 1998, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea pronunțată în primă instanță pe motiv că o interdicție permanentă a funcției publice era contrară legii. 15. La 10 decembrie 1998, instanța de securitate a statului a condamnat reclamantul la o pedeapsă cu închisoarea de 10 ani însoțită de o interdicție a funcției publice timp de trei ani. 16. Cu recursul reclamantului și printr-o hotărâre din 21 iunie 1999, Curtea de Casație a confirmat această ultimă hotărâre. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 17. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia (53431/99, §§ 11-12, 23 octombrie 2003). PRIVIND VIOLAȚIA ÎNCHEIATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 18. Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care a judecat și condamnat nu a constituit o instanță independentă și imparțială care i-a putut garanta un proces echitabil, având în vedere prezența unui judecător militar în cadrul său. Reclamantul susține, de asemenea, că durata procedurii a încălcat principiul 6 alin. (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) asupra admisibilității 19. Curtea constată că obiecțiile nu sunt în mod evident greșit întemeiate în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că acestea nu se confruntă cu niciun alt motiv d Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 (a se vedea Özel, citată anterior, §§ 33-34, 7 noiembrie 2002 și Özdemir c. Turcia, n 59659/00, § 35-36, 10 iulie 2001). 21. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Aceasta constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul membru în cauză prevăzute și reprimate de Codul penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că sunt justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le are reclamantul cu privire la independența și la imparțialitatea acestei instanțe (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, p. 1573, § 72 fine 22. Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și a condamnat reclamantul, instanța de securitate de la ë n a nu a fost o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) pe durata procedurii penale 23. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 21 ianuarie 1988 și s-a încheiat la 21 iunie 1999 și, prin urmare, a durat 11 ani și cinci luni, pentru cinci instane 24. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). 25. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Pelioire și Sassi, citată anterior). 26. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă de la . Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă, deși, în scrisoarea care i-a fost adresată la 15 martie 2002, a fost invitat să facă acest lucru. Prin urmare, dat fiind că reclamantul nu și-a prezentat pretențiile în termenul acordat pentru prezentarea observațiilor sale pe fond, Curtea consideră că nu este necesar să se dea o sumă în această privință ( Belgia 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003, și Roobaert c. Belgia, nr 52231/99, § 24, 29 iulie 2004 29. În ceea ce privește Curtea, atunci când un particular, ca în speță, a fost condamnat de o instanță care nu îndeplinește condițiile de independență și de imparțialitate impuse de convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea acesteia, reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de a remedia încălcarea constatată (a se vedea Öcalan c. Turcia, [GC], nr. 46221/99, § 210 În fine CEDH 2005, Hotărârea din 12 mai 2005). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 30. Reclamantul nu solicită nici o sumă pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să se atribuie reclamantului o sumă în acest titlu. PE CES, CURTEA, ÎN LUNANIMITATE, să se declare cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 20 septembrie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte
DEUXIÈME SECTION
AYTAN c. TURQUIE
(
Requête n
o
54275/00)
ARRÊT
20 septembre 2005
20/12/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Aytan c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
V.
Butkevych
,
M
me
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 août 2005,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
54275/00) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Hasan Aytan («
le requérant
»), a saisi la Cour le 14 décembre 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
M.A. Kırdök, avocat à İstanbul. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent dans la procédure devant la Cour.
3.
Le 14 mars 2002, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
I.
4.
Le requérant est né en 1963 et réside à İstanbul.
5.
Le 21 janvier 1988, soupçonné d’appartenir à une bande armée (ci
‑
dessous «
») qui venait de perpétrer un vol d’armes et de véhicules appartenant à l’armée, le requérant fut arrêté. Il fut placé en détention provisoire le 12 février suivant.
6.
Le 16 mars 1988, il fut mis en accusation devant la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul («
cour de sûreté de l’Etat
») en vertu de l’article 168 § 2 du code pénal, pour assistance à une bande armée. Son dossier fut joint à la procédure engagée contre huit autres accusés, présumés auteurs du vol en cause ainsi que d’autres infractions dans le cadre des actions du TKPML
‑
La demande du requérant tendant à la disjonction de son dossier du reste de la procédure fut rejetée.
7.
Le 6 novembre 1989 le requérant fut remis en liberté provisoire.
8.
Le requérant et son conseil présentèrent leur défense à deux reprises, lors des audiences tenues le 9 mai 1988 et le 2 novembre 1992.
9.
Par un arrêt du 20 janvier 1994, la cour condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de dix ans assortie d’une interdiction de la fonction publique pendant trois ans.
10.
Le requérant, ainsi que les autres condamnés, se pourvurent en cassation.
11.
Le 1
er
décembre 1994, la Cour de cassation cassa le jugement de la cour de sûreté de l’Etat au motif que les inscriptions d’état civil de certains accusés étaient incomplètes et renvoya l’affaire devant la cour de sûreté de l’Etat.
12.
Le 26 mars 1996, la cour de sûreté de l’Etat compléta les lacunes en cause et confirma la peine du requérant, en l’assortissant d’une interdiction permanente de la fonction publique.
13.
Le requérant se pourvut à nouveau en cassation.
14.
Le 2 mars 1998, la Cour de cassation cassa le jugement rendu en première instance au motif qu’une interdiction permanente de la fonction publique était contraire à la loi.
15.
Le 10 décembre 1998, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de 10 ans assortie d’une interdiction de la fonction publique durant trois ans.
16.
Sur pourvoi du requérant et par un arrêt du 21 juin 1999, la Cour de cassation confirma ce dernier arrêt.
II.
17.
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts
Özel c. Turquie
(n
o
42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002), et
Gençel c.
Turquie (
n
o
53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
18.
Le requérant allègue que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné ne constituait pas un «
tribunal indépendant et impartial
» qui eût pu lui garantir un procès équitable, en raison de la présence d’un juge militaire en son sein.
Le requérant allègue également que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
».
Il y voit une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
A.
Sur la recevabilité
19.
La Cour constate que les griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que ceux-ci ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.
B.
Sur le fond
1.
Sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat
20.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6
§
1 (voir
Özel
, précité, §§ 33-34, 7
novembre
2002, et
Özdemir c.
Turquie
, n
o
59659/00, §§
35-36, 10
juillet
2001).
21.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (
Incal c. Turquie
, arrêt du 9 juin 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
IV, p. 1573, § 72
in
fine
).
22.
La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1.
2.
Sur la durée de la procédure pénale
23.
La période à considérer a débuté le 21 janvier 1988 et s’est terminée le 21 juin 1999. Elle a donc duré onze ans et cinq mois, pour cinq instances.
24.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Pélissier et Sassi c. France
[GC], n
o
25.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir
Pélissier et Sassi,
précité).
26.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai
raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
27.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
28.
Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable bien que, dans la lettre qui lui a été adressée le 15 mars 2002, il ait été invité à le faire. Partant, étant donné que le requérant n’a pas soumis ses prétentions dans le délai qui lui avait été imparti pour la présentation de ses observations sur le fond, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme en la matière (
Willekens c. Belgique
,
n
o
50859/99, § 27, 24
avril
2003, et
Roobaert c. Belgique
, n
o
52231/99, § 24, 29 juillet 2004).
29.
Pour la Cour, lorsqu’un particulier, comme en l’espèce, a été condamné par un tribunal qui ne remplissait pas les conditions d’indépendance et d’impartialité exigées par la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir
Öcalan c. Turquie
, [GC], n
o
46221/99, § 210
in fine
CEDH 2005, arrêt du 12 mai 2005).
B.
Frais et dépens
30.
Le requérant ne sollicite aucune somme au titre de frais et dépens.
La Cour estime donc qu’il n’y a pas lieu d’allouer au requérant une somme à ce titre.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 septembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président