- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 28 aprilie 2005
- Stat pârât
- GRC
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Kolybiri împotriva Greciei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KOLYBIRI c. GRECIA Cerere nr. 43863/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 aprilie 2005 DEFINITIVF 28/07/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Kolybiri c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Loucaide președintele C.L. Rozakis Mes Tulkens Steiner dnii Hajiyev Spielmann, S.E.
Jebens, judecători și al dlui S. Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 aprilie 2005, înmânează hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 43863/02) îndreptată împotriva Republicii Elene, printre care și o resortisantă a acestui stat, Konstantina Kolybiri a sesizat Curtea la 6 decembrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și fond. Recurenta s-a născut în 1928 și își are reședința în Atena.
La 17 decembrie 1993, recurenta sesiza Tribunalul de Primă Instanță din Atena cu privire la o acțiune în despăgubire împotriva spitalului psihiatric din Atena, care îl angaja ca menajeră, cerând diverse sume pentru salarii pentru perioada 1 ianuarie 1989-30 iunie 1990. La 31 martie 1995, prin decizie înainte de a se pronunța drept, instanța a amânat examinarea cazului până când celelalte proceduri inițiate de reclamantă pentru același obiect au fost finalizate (Decizia nr. 1253/1995). Ședința a avut loc la 27 noiembrie 1996. La 31 iulie 1997, instanța a demisionat recurenta pe motiv că cererile sale fuseseră deja examinate în cadrul altor proceduri care au condus la decizii având autoritate asupra lucrului judecat (Decizia nr. 2425/1997); recurenta, care susține că această decizie a fost pusă la dispoziție la lumină la 28 aprilie 1999, obținând o copie în aceeași zi.
La 14 mai 1999, recurenta a solicitat această decizie. La 30 noiembrie 1999, Curtea de Apel din Atena a infirmat parțial decizia atacată; a examinat cazul pe fond, ea a respins pretențiile recurentei ca fiind lipsite de temei (hotărârea n 9618/99). Această hotărâre a fost pusă la dispoziție și certificată conform în martie 2000 și arhivată la 20 aprilie 2000. Recurenta a obținut o copie la 12 martie 2001. La 3 aprilie 2001, reclamanta s-a ocupat de casare. 11. La 4 iunie 2002, Curtea de Casație a respins recursul (hotărârea nr. 991/2002). Această hotărâre a fost pusă la dispoziție și certificată conform la 11 iulie 2002 în drept.
CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE12, recurenta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Guvernul se opune acestei teze. El afirmă că durata procedurii nu a fost excesivă și că instanțele sesizate au luat o hotărâre într-un interval de timp rezonabil.
El subliniază că reclamanta nu a încercat să accelereze procedura și că a durat mai mult de un an și patru luni pentru a se putea ocupa de casare; în plus, guvernul se referă la aglomerarea rolului instanțelor la momentul respectiv, congestionarea cauzată de greva avocaților baroului din Atena, care a avut loc în perioada 23 ianuarie 1989-30 iunie 1994 14. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 17 decembrie 1993, cu sesizarea Tribunalului de Primă Instanță din Atena și s-a încheiat la 4 iunie 2002, cu Hotărârea nr. 991/2002 a Curții de Casație și, prin urmare, a durat opt ani, cinci luni și optsprezece zile pentru trei instanțe. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție.
Curtea subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 17. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea cauza Frydlender citată anterior).
18. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Întradevăr, Curtea constată că, deși recurenta este responsabilă pentru anumite întârzieri, în special în introducerea căilor sale de atac, trebuie să se constate că, în ceea ce privește o perioadă de peste opt ani pentru trei instanțe, întârzierea procedurii rezultă în principal din comportamentul autorităților și instanțelor sesizate.
Desigur, Curtea nu pierde din vedere faptul că Tribunalul de Primă Instanță a trebuit să amân examinarea cauzei până când celelalte proceduri inițiate de reclamantă pentru același obiect au fost finalizate Cu toate acestea, Comisia reafirmă că statelor contractante le revine sarcina de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să le poată garanta tuturor dreptul de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile într-un termen rezonabil (Comingersoll S.A. c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 24, CEDO 2000-IV). Prin urmare, având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) punctul II.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 19. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Guvernul susține că suma solicitată este excesivă și că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă. În mod alternativ, consideră că suma alocată recurentei nu poate depăși 500 EUR. 22. Curtea consideră că recurenta a suferit o anumită eroare morală. Statuând în echitate, aceasta îi acordă 1 200 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit.
Comisioane și cheltuieli de judecată 23. reclamanta solicită, de asemenea, 4 281,40 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. Aceasta nu produce o factură, ci doar o notă de cheltuieli detaliată, dactilografiată și semnată de avocatul său, pe care figurează aceeași sumă. 24. Guvernul afirmă că suma solicitată este excesivă și nejustificată. 25. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI 26. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce recurentei 500 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit.
Interese moratoriu 27. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară restul cererii admisibile A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție afirmă că Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 1 200 EUR (mii de mii de euro) pentru daune morale și 500 EUR (cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 28 aprilie 2005 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Loukis Loucaide Moduleer Președintele
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE KOLYBIRI c. GRÈCE ( Requête n o 43863/02) ARRÊT STRASBOURG 28 avril 2005 DÉFINITIF 28/07/2005 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Kolybiri c. Grèce, La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : MM. L. Loucaides , président , C.L. Rozakis , M mes F. Tulkens , E. Steiner , MM. K. Hajiyev , D. Spielmann, S.E. Jebens, juges , et de M. S. Nielsen, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 avril 2005, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 43863/02) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M me Konstantina Kolybiri (« la requérante »), a saisi la Cour le 6 décembre 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
La requérante est représentée par M e L. Panousis, avocat au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par la déléguée de son agent, Mme G. Skiani, assesseur auprès du Conseil Juridique de l'Etat.
Le 17 mars 2004, la Cour a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de la durée de la procédure. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT
La requérante est née en 1928 et réside à Athènes.
Le 17 décembre 1993, la requérante saisit le tribunal de première instance d'Athènes d'une action en dommages-intérêts contre l'hôpital psychiatrique d'Athènes, qui l'employait en tant que femme de ménage. Elle réclamait diverses sommes au titre de salaires pour la période du 1 er janvier 1989 au 30 juin 1990.
Le 31 mars 1995, par décision avant dire droit, le tribunal ajourna l'examen de l'affaire jusqu'à ce que les autres procédures engagées par la requérante pour le même objet aboutissent (décision n o 1253/1995).
L'audience eut lieu le 27 novembre 1996. Le 31 juillet 1997, le tribunal débouta la requérante au motif que ses demandes avaient déjà été examinées dans le cadre d'autres procédures ayant abouti à des décisions ayant autorité de la chose jugée (décision n o 2425/1997). La requérante, qui affirme que cette décision fut mise au net le 28 avril 1999, en obtint copie le même jour.
Le 14 mai 1999, la requérante interjeta appel de cette décision.
Le 30 novembre 1999, la cour d'appel d'Athènes infirma partiellement la décision attaquée ; examinant l'affaire sur le fond, elle rejeta les prétentions de la requérante comme étant dénuées de fondement (arrêt n o 9618/1999). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme en mars 2000 et archivé le 20 avril 2000. La requérante en obtint copie le 12 mars 2001.
Le 3 avril 2001, la requérante se pourvut en cassation.
Le 4 juin 2002, la Cour de cassation rejeta le pourvoi (arrêt n o 991/2002). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 11 juillet 2002. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
12. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Il affirme que la durée de la procédure n'a pas été excessive et que les juridictions saisies ont statué dans des délais raisonnables. Il souligne que la requérante n'a pas cherché à accélérer la procédure et qu'elle a mis plus d'un an et quatre mois pour se pourvoir en cassation. Le Gouvernement se réfère en outre à l'encombrement du rôle des tribunaux à l'époque, encombrement dû à la grève des avocats du barreau d'Athènes qui s'étala sporadiquement du 23 janvier 1989 au 30 juin 1994.
La période à considérer a débuté le 17 décembre 1993, avec la saisine du tribunal de première instance d'Athènes et s'est terminée le 4 juin 2002, avec l'arrêt n o 991/2002 de la Cour de cassation. Elle a donc duré huit ans, cinq mois et dix-huit jours, pour trois instances. A. Sur la recevabilité
La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir l'affaire Frydlender précitée).
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En effet, la Cour observe que, même si la requérante est responsable de certains retards, notamment dans l'introduction de ses recours, force est de constater que, s'agissant d'une durée de plus de huit ans pour trois instances, la lenteur de la procédure résulte essentiellement du comportement des autorités et juridictions saisies. Certes, la Cour ne perd pas de vue que le tribunal de première instance a dû ajourner l'examen de l'affaire jusqu'à ce que les autres procédures engagées par la requérante pour le même objet aboutissent ; toutefois, elle réaffirme qu'il incombe aux Etats contractants d'organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d'obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable ( Comingersoll S.A. c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 24, CEDH 2000-IV). Dès lors, compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
19. Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'elle aurait subi.
Le Gouvernement affirme que la somme demandée est excessive et qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante. Alternativement, il estime que la somme allouée à la requérante ne saurait dépasser 500 EUR.
La Cour estime que la requérante a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 1 200 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. B. Frais et dépens
La requérante demande également 4 281,40 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Elle ne produit pas de facture, mais seulement une note de frais détaillée, dactylographiée et signée par son avocat, sur laquelle figure ce même montant.
Le Gouvernement affirme que la somme demandée est excessive et non justifiée.
Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).
En l'espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour juge raisonnable d'allouer à la requérante 500 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. C. Intérêts moratoires
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 1 200 EUR (mille deux cents euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 avril 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président