METMATI c. FRANCE

METMATI c. FRANCE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 73551/01 prezentate de Maamar METMATI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se întrunește la 28 aprilie 2005 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Loucaide J.-P. Costa mes Tulkens Steiner domnii Spielmann, S.E. Jebens, judecători Quesada, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 iunie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Maamar Metmati, este un resortisant francez, născut în 1967 și rezident în Nanterra. El este reprezentat în fața Curții de Justiție de Metmati, avocată la Baroul Parisului. Guvernul pârât este reprezentat de dl Edwige Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. La 10 mai 1999, reclamantul a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească corecțională din Nanterre, la 6 luni de închisoare cu suspendare, pentru infracțiuni de muncă ascunse și pentru infracțiuni de deținere de arme sau muniție de gradul 1 sau 4 În schimb, s-au eliberat infracțiuni legate de distribuirea de obiecte care seamănă cu moneda, iar instanța a ordonat confiscarea prospectelor publicitare și a armelor deținute de solicitant. La 18 mai 1999, reclamantul a solicitat această hotărâre numai în măsura în care dispunea confiscarea unor obiecte care nu prezentau nici un pericol. El a precizat că locuia pe strada Pablo Picasso 100, în Nanterre, la domiciliul părinților săi. La 20 mai 1999, ministerul public a făcut, de asemenea, apel. La 29 iulie 1999, Parchetul General de la Versailles a emis o citație pentru a solicita oricărui aprod al justiției să-l prezinte pe reclamant la audierea Curții de Apel de la Versailles din 16 decembrie 1999. La 13 septembrie 1999, un aprod s-a dus la 100 avenue Pablo Picasso din Nanterre. Majoul, 133 rue Moslard din Colombes. Reclamantul susține că prietenul său a fost cel care a primit actul de aprod care l-a chemat la audierea Curții de Apel din Versailles din 16 decembrie 1999 și l-a acuzat de primirea acestuia, dar nu i-a dat-o înapoi. Guvernul afirmă că aprodul a dat citatul destinatarului său, fie reclamantul, care a semnat-o acolo. Reclamantul nu a fost prezent la ședința din 16 decembrie 1999, dar avocatul său, dl Valigora, care îl înlocuiește pe dl Lienard (cabinet de avocați Lienard, Landon, Valigora și alții), a fost prezent la apelul cauzei. Constatând absența clientului său, el părăsește ședința, fără a solicita o amânare a ședinței și fără a solicita să îl reprezinte în pofida absenței sale. La 3 februarie 2000, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre contradictorie cu privire la reclamant și a pronunțat o sentință la un an de închisoare, fără suspendare, și a emis un mandat de arestare împotriva acestuia. O copie a acestei hotărâri a fost trimisă la 23 februarie 2000 unei părți civile și la 10 martie 2000 către M. Landon de la firma Lenard. Guvernul a declarat că o copie a fost trimisă, de asemenea, domnului Metmati la 13 aprilie 2000, ceea ce contestă aceasta din urmă. În cadrul executării pedepsei pronunțate, o vizită la domiciliu a fost efectuată la 100 avenue Pablo Picasso în Nanterre, în scopul de a găsi reclamantul. În absența unui domiciliu și a unei reședințe cunoscute în Franța, hotărârea Curții de Apel a fost comunicată Parchetului la 20 aprilie 2000. La 12 aprilie 2001, reclamantul a fost informat cu privire la mandatul de arestare acordat împotriva sa, declarând că a luat apoi cunoștință de hotărârea Curții de Apel și a fost imediat încarcerat la casa de arestare a sănătății din Paris. 2. procedura în temeiul articolului 710 din Codul de procedură penală din 17 martie 2000, M. Metmati a introdus în numele reclamantului o cerere la Curtea de Apel de la Versailles în temeiul articolului 710 din Codul de procedură penală, solicitând examinarea condițiilor în care a fost citat să apară în procedura în litigiu. Reclamantul susținea că hotărârea din Cunoașterea convocarii sale la ședința Curții de Apel. El a explicat într-adevăr că la 13 septembrie 1999, i s-a comunicat o convocare la o adresă în care nu mai locuia (la Majoul Mounir, strada Francois Mauriac, Colombes, nr. 16), în timp ce, la data notificării, avea domiciliul la părinții săi 100 avenue Pablo Picasso, Nanterre, adresa cunoscută a Curții de Apel, iar confirmarea de primire fusese semnată de Majoul Mounir, care nu i-a dat convocarea. Acesta din urmă declara că, la adresa sa, primise în septembrie 1999 o scrisoare adresată reclamantului, deoarece aceasta era o convocare în instanță. Reclamantul adăuga că avocatul său, dl Landon, nu fusese informat cu privire la data ședinței. Reclamantul nu a fost prezent la ședința din 11 mai 2000, ci a fost reprezentat de dl Metmati, care a fost ascultat. Printr-o hotărâre contradictorie din 25 mai 2000, Curtea de Apel a declarat cererea inadmisibilă în forma sa, deoarece nu poartă semnătura reclamantului și, în fond, inadmisibilă din motive - că, la 13 septembrie 1999, executorul (...) a încercat să emită citatul la adresa [reclamantului] (după mențiunea actului de apel), 100 avenue Pablo Picasso din Nanterre și i s-a spus că persoana în cauză locuiește la domnul Majoul și apoi s-a transportat la această adresă în care a vorbit cu persoana sa A.D. (de asemenea, declarată) care a semnat (ă), a predat citatul respectiv persoanei sale (pagina 2 a actului) [reclamantul], care și-a depus semnătura; atestatul dlui Majoul Mounir, care menționează o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, fiind, cel puțin, inechitabil, deoarece aprodul, care a emis citatul destinatarului său, nu trebuie să trimită și nu trebuia să trimită o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, reclamantul (...) care nu a criticat în mod util actul de aprod care este autentic până la înscrierea unor falsuri; - Master Valigora, prezent la 16 decembrie 1999, la apelul cauzei în fața Curții, și substituind Maestrul Lienard (cabinetul avocaților Lienard, Landon, Valigora și alții) a părăsit ședința, din cauza absenței clientului său. Având în vedere că a fost prezentat la examinarea cererii, - prin intermediul unui certificat, de altfel neconform, din 6 mai 2000, semnat aparent de autorul său Majoul Karim, fără ca semnătura pe acest document să semene cu cea aplicată pe cartea națională de identitate (...) 700 de Columboi a recunoscut că nu i-a predat destinatarului corespondența, atestat la fel de nefiabilă ca și cea anterioară din moment ce în conformitate cu actul din 13 Septembrie 1999, ([reclamantul] care locuiește la domnul Majoul la 133 rue Moslard la Columbes) aprodul nu s-a putut întâlni cu mai multe persoane în funcție de cartea sa națională de identitate, cel puțin de la 4 februarie 1999, 2 rue din 8 mai 1945 la Sartrouville (78) întrucât afirmațiile reclamantului contrazise de înscrisurile de procedură și de atestatele contradictorii produse nu sunt de natură să stabilească existența unui Această hotărâre este definitivă, care nu a făcut obiectul unui recurs în Casație. Dreptul intern relevant art. 710 din Codul de procedură penală Toate incidentele legate de executare sunt aduse în fața instanței sau instanței care a pronunțat sentința; această instanță poate, de asemenea, să corecteze erorile pur materiale conținute în hotărârile sale (...). GRIEFS 1. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil. El explică faptul că dreptul de a se apăra implică obligația statului de a asigura prezența personală a acuzatului la procesul penal ; or, el a fost absent în fața Curții de Apel, neatins de convocarea la ședința din 3 februarie 2000. El consideră că drepturile sale la apărare au fost încălcate, deoarece nu a beneficiat de asistența unui avocat în fața Curții de Apel. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost lipsit de posibilitatea de a exercita orice cale de atac împotriva hotărârii Curții de Apel și explică că, în pofida absenței sale, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre contradictorie și că, în acest caz, nu a avut la dispoziție decât un termen de cinci zile pentru a se putea ocupa de casare. Or, acest termen expirase deja atunci când a avut cunoștință, la 12 aprilie 2001, de hotărârea Curții de Apel și consideră că ar fi trebuit să fie judecat în mod implicit și, prin urmare, a fost privat de orice acțiune efectivă. (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. Orice acuzat are dreptul, printre altele, să (...) dispună de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. 1. Observațiile părților a) Guvernul În primul rând, guvernul consideră că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. În primul rând, reamintește că avocatul reclamantului a fost prezent la ședința din 16 decembrie 1999 și subliniază că nu a solicitat nici trimiterea cauzei la o ședință ulterioară și nici nu a solicitat să își poată reprezenta clientul în absența sa, deși ar fi putut invoca art. 6 din convenție pentru a solicita să-l apere. În continuare, Comitetul consideră că reclamantul a fost în măsură să se aplice încasarea hotărârii din 3 februarie 2000, întrucât termenul a fost prelungit până la 26 aprilie 2000 și contestă afirmația reclamantului potrivit căreia a avut cunoștință de acest lucru numai la 12 aprilie 2001. Landon, avocatul firmei Lienard, Landon și Valigora, dar mai ales, că, începând cu 17 martie 2000, reclamantul a înaintat o cerere în fața Curții de Apel pentru a contesta condițiile în care a fost citat în cadrul procedurii în litigiu. Metmati, avocatul care îl reprezintă pe reclamant în fața Curții, îl reprezenta și în această procedură și susține că a obținut, la data de 13 În aprilie 2000, o copie a hotărârii în litigiu și, prin urmare, consideră că, în loc să se poată opune casiunii, reclamantul a optat pentru o altă acțiune, ineficientă în cazul de față, întrucât nu putea remedia presupusa încălcare a convenției de care se plânge. În cele din urmă, acesta precizează că reclamantul ar fi putut solicita prim-președintelui Curții de Casație înscrierea unor falsuri ale citatului pe care îl contestă. În al doilea rând, guvernul consideră că diligențele autorităților au fost perfect adaptate și suficiente și subliniază că reclamantul rămâne întotdeauna foarte imprecis cu privire la adresa sa exactă și nu explică prezența dlui Valorga la ședința din 16 decembrie 1999 în cazul în care reclamantul nu ar fi fost afectat personal de aprod. Cu titlu subsidiar, guvernul consideră că soluțiile reținute de Curte în Hotărârile Colozza c. Italia (hotărârea din 12 februarie 1985, seria A n 89), Goddi c. Italia (hotărârea din 9 aprilie 1984, seria A n 76) și Ekbatani c. Suedia (hotărârea din 26 mai 1988, seria A n 134) nu pot fi transpuse în prezenta specie și, având în vedere marja de apreciere a autorităților naționale, consideră că condamnarea reclamantului printr-o hotărâre contradictorie care trebuie să însemne că nu se analizează în conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție. b) Reclamantul Reclamantul consideră că au fost epuizate căile de atac interne, întrucât nu a avut cunoștință de hotărârea din 3 februarie 2000 decât la 12 aprilie 2001 sau după expirarea termenului de recurs în casare. Acesta susține că ar fi formulat un recurs în termenul legal dacă ar fi avut cunoștință de semnificația Parchetului și își pune întrebări cu privire la această semnificație la Parchet, deoarece adresa prietenului său la care locuia fusese indicată aprodului la 13 septembrie 1999, adresa căreia a declarat că i-a predat în mâinile sale citația. El contestă, de asemenea, afirmația guvernului potrivit căreia domnul Metmati a primit o expediție a hotărârii. În cele din urmă, el explică că, întrucât nu a primit niciun mandat din partea sa în acest scop, dl Valigora nu l-a putut reprezenta în ședința din 16 decembrie 1999. 2. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Aceasta amintește că această dispoziție nu prevede decât epuizarea recursurilor atât referitoare la încălcarea incriminată, disponibilă și adecvată. În acest scop, reclamantul nu trebuie să fi sesizat numai instanțele naționale, ci trebuie, de asemenea, să fi invocat în fața acestor instanțe, cel puțin în esență și în formele și termenele dreptului intern, obiecțiunile pe care intenționează să le formuleze ulterior în fața Curții (a se vedea, mutatis mutandis, Ankerl c. Elveția, Hotărârea din 23 octombrie 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996 V, § 34). Curtea amintește, de asemenea, că un solicitant care a utilizat o cale de drept aparent eficace și suficientă nu poate fi acuzat că nu a încercat să utilizeze alte căi de atac disponibile, dar nu au avut șanse mai mari de succes (Aquilina c. Malta [GC], n 25642/94, CEDO 1999 III). Metmati, a sesizat Curtea de Apel de la Versailles, la 17 martie 2000, pentru a fi reexaminate condițiile în care a fost citat în procedura care a dus la hotărârea din 23 februarie 2000. La 17 martie 2000, reclamantul a fost asistat de un avocat și știa că o hotărâre a fost pronunțată împotriva acestuia. În consecință, Curtea consideră că reclamantul ar fi putut să se aplice în casare începând cu 17 martie 2000. În cazul de față, în loc să se supună casării, recurentul a ales să sesizeze instanțele interne cu privire la o cerere în litigiu. Cu toate acestea, și chiar să presupună că această acțiune era efectivă și suficientă, Curtea constată că reclamantul nu a exercitat-o în forma și termenele legale, deoarece nu a semnat cererea introductivă de judecată. În plus, Curtea observă că nu a exercitat căile de atac interne deschise împotriva hotărârii pronunțate în cadrul acestei proceduri; rezultă că acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din convenție. (2) Reclamantul se plânge că a fost lipsit de posibilitatea de a exercita orice cale de atac împotriva hotărârii Curții de Apel și invocă art. 13 din Convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Având în vedere concluzia la care a ajuns la punctul precedent, Curtea consideră că o cale de atac se deschidea în dreptul intern, dar că reclamantul nu a utilizat-o. Prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago QUESADA Christos ROZAKIS Modululr Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

73551/01

présentée par Maamar METMATI

contre la France

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le

28 avril 2005 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

L.

Loucaides

,

J.-P.

Costa

,

M

mes

F.

Tulkens

,

E.

Steiner

,

MM.

D.

Spielmann,

S.E.

Jebens,

juges

,

et

de

M.

S.

Quesada,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 8 juin 2001,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Maamar Metmati, est un ressortissant français, né en 1967 et résidant à Nanterre. Il est représenté devant la Cour par

M

e

Metmati, avocate au barreau de Paris. Le gouvernement défendeur est représenté par M

me

Edwige Belliard, Directrice des affaires juridiques au Ministère des Affaires Etrangères.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 10 mai 1999, le requérant fut condamné par un jugement du tribunal correctionnel de Nanterre, à la peine de six mois d'emprisonnement avec sursis, pour des infractions de travail dissimulé et pour des infractions de détention d'arme ou de munitions de 1

ère

ou de 4

ème

catégorie. Il fut en revanche relaxé des infractions de distribution d'objets ressemblant à de la monnaie. Le tribunal ordonna la confiscation des prospectus publicitaires et des armes détenus par le requérant.

Le 18 mai 1999, le requérant interjeta appel de ce jugement, uniquement en ce qu'il ordonnait la confiscation d'objets ne présentant aucun caractère de dangerosité. Il précisa vivre au 100 avenue Pablo Picasso à Nanterre, au domicile de ses parents.

Le 20 mai 1999, le ministère public fit également appel.

Le 29 juillet 1999, le parquet général de Versailles émit une cédule pour citation demandant à tout huissier de justice d'assigner le requérant à comparaître à l'audience de la cour d'appel de Versailles du 16 décembre 1999. Le 13 septembre 1999, un huissier se rendit au 100 avenue Pablo Picasso à Nanterre. Il lui fut alors précisé que le requérant résidait chez M.

Majoul, 133 rue Moslard à Colombes.

Le requérant affirme que c'est son ami qui reçut l'acte d'huissier le convoquant à l'audience de la cour d'appel de Versailles du 16

décembre

1999 et en accusa réception, mais qu'il ne le lui remit pas.

Le Gouvernement affirme que l'huissier remit la citation à son destinataire, soit le requérant, qui y apposa sa signature.

Le requérant ne fut pas présent à l'audience du 16 décembre 1999, mais son avocat, M

e

Valigora, substituant M

e

Lienard (cabinet d'avocats Lienard, Landon, Valigora et autres), fut présent à l'appel des causes. Constatant l'absence de son client, il quitta l'audience, sans solliciter un report d'audience ni demander à le représenter malgré son absence.

Le 3 février 2000, la cour d'appel rendit un arrêt contradictoire à l'égard du requérant et à signifier. Elle le condamna à un an d'emprisonnement, non assorti de sursis, et délivra un mandat d'arrêt à son encontre.

Une copie de cet arrêt fut envoyée le 23 février 2000 à une partie civile et le 10 mars 2000 à M

e

Landon du cabinet Liénard. Le Gouvernement affirme qu'une copie fut également expédiée le 13 avril 2000 à M

e

Metmati, ce que conteste cette dernière.

Dans le cadre de la mise à exécution de la peine prononcée, une visite domiciliaire fut effectuée au 100 avenue Pablo Picasso à Nanterre dans le but d'y trouver le requérant. Elle se révéla infructueuse.

En l'absence de domicile et de résidence connus en France, l'arrêt de la cour d'appel fut signifié à Parquet le 20 avril 2000. Faute de pourvoi en cassation dans les cinq jours de cette signification, l'arrêt de la cour d'appel est devenu définitif.

Lors d'un contrôle de police, le 12 avril 2001, le requérant se vit notifier le mandat d'arrêt décerné contre lui. Il affirme avoir alors pris connaissance de l'arrêt de la cour d'appel.

Il fut immédiatement incarcéré à la maison d'arrêt de la Santé à Paris.

Le 17 mars 2000, M

e

Metmati introduisit au nom du requérant une requête auprès de la cour d'appel de Versailles sur le fondement de l'article 710 du code de procédure pénale, sollicitant l'examen des conditions dans lesquelles il avait été cité à comparaître dans la procédure litigieuse. Le requérant prétendait que l'arrêt du «

23

février 2000

» aurait dû avoir été rendu par défaut parce qu'il n'avait pas eu «

connaissance de sa convocation à l'audience de la cour d'appel. Il expliquait en effet que le 13

septembre

1999, une convocation lui avait été notifiée à une adresse où il ne demeurait plus (chez Majoul Mounir – 16 rue François Mauriac à Colombes), alors qu'à la date de signification, il était domicilié chez ses parents 100 avenue Pablo Picasso à Nanterre, adresse connue de la cour d'appel, et que l'accusé de réception avait été signé par Majoul Mounir qui ne lui avait pas remis la convocation. Ce dernier attestait qu'à son adresse, il avait réceptionné en septembre 1999 un courrier destiné au requérant, car il s'agissait d'une convocation en justice. Le requérant ajoutait que son avocat, M

e

Landon, n'avait pas été informé de la date de l'audience.

Le requérant ne fut pas présent à l'audience du 11 mai 2000, mais fut représenté par M

e

Metmati qui fut entendue.

Par un arrêt contradictoire du 25 mai 2000, la cour d'appel déclara la requête irrecevable en la forme, car ne portant pas la signature du requérant, et, irrecevable au fond pour les motifs

:

«

- que le 13 septembre 1999, l'huissier (...) a tenté de délivrer la citation à l'adresse [du requérant] (selon mention de l'acte d'appel), 100 avenue Pablo Picasso à Nanterre et qu'il lui a été indiqué que l'intéressé demeurait chez M. Majoul – 133 rue Meslard à Colombes,

puis s'était transporté à cette adresse où “parlant à sa personne A.D. (ainsi déclaré) qui a signé l'original”, il a remis ladite citation à son “destinataire” (page 2 de l'acte) [le requérant], qui a apposé sa signature,

l'attestation de M. Majoul Mounir faisant état d'un “courrier” étant, pour le moins, inopérante, puisque l'huissier, ayant délivré la citation à son destinataire, n'a pas, et n'avait pas, à envoyer de courrier recommandé avec accusé de réception,

le requérant (...) n'ayant pas utilement critiqué l'acte d'huissier qui fait foi jusqu'à inscription de faux,

- Maître Valigora, présent le 16 décembre 1999, à l'appel de la cause devant la Cour, et substituant Maître Lienard (cabinet d'avocats Lienard, Landon, Valigora et autres) a quitté l'audience, du fait de l'absence de son client

;

Considérant qu'il a été exposé lors de l'examen de la requête, - au moyen d'une attestation, d'ailleurs non-conforme, datée du 6 mai 2000, signée apparemment de son auteur Majoul Karim, sans que la signature sur ce document ressemble à celle apposée sur la carte nationale d'identité (...) –, que celui-ci attestait “sur l'honneur avoir réceptionné la convocation en justice destinée [au requérant] à (son) ancienne adresse au 133 rue Moslard 92

700 Colombes” et reconnaissait “n'avoir pas remis à son destinataire son courrier”,

attestation aussi peu fiable que la précédente dès lors que selon l'acte du 13

septembre 1999, ([le requérant] demeurant chez M. Majoul au 133 rue Moslard à Colombes) l'huissier n'a pas pu rencontrer “Karim” Majoul domicilié selon sa carte nationale d'identité, au moins depuis le 4 février 1999, 2 rue du 8 mai 1945 à Sartrouville (78)

;

Considérant que les affirmations du requérant contredites par les pièces de procédure, et par les attestations contradictoires produites, ne sont pas de nature à établir l'existence d'un “incident contentieux”, mais tendent au contraire à une tentative de faire rejuger une procédure ayant donné lieu à une décision ayant l'autorité de chose jugée

; (...)

».

Cet arrêt est définitif, n'ayant pas fait l'objet d'un pourvoi en cassation.

B.

Le droit interne pertinent

Article 710 du code de procédure pénale

«

Tous incidents contentieux relatifs à l'exécution sont portés devant le tribunal ou la cour qui a prononcé la sentence ; cette juridiction peut également procéder à la rectification des erreurs purement matérielles contenues dans ses décisions (...).

»

GRIEFS

; or, il était absent devant la cour d'appel, n'ayant pas été touché par la convocation à l'audience du 3 février 2000. Il estime de plus que ses droits de la défense ont été violés, puisqu'il n'a pas bénéficié de l'assistance d'un avocat devant la cour d'appel.

EN DROIT

:

«

»

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.

»

a) Le Gouvernement

Le Gouvernement estime en premier lieu que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes.

Il rappelle, tout d'abord, que l'avocat du requérant était présent à l'audience du 16 décembre 1999 et souligne qu'il n'a ni sollicité le renvoi de l'affaire à une audience ultérieure ni demandé à pouvoir représenter son client en son absence alors qu'il aurait pu invoquer l'article 6 de la Convention pour demander à le défendre.

Il estime ensuite que le requérant était en mesure de se pourvoir en cassation de l'arrêt du 3 février 2000, puisque le délai courait jusqu'au 26

avril

2000, et conteste l'affirmation du requérant selon laquelle il n'en avait eu connaissance que le 12 avril 2001. Il relève à cet égard qu'une expédition de cet arrêt fut délivrée le 13

avril

2000 à M

e

Landon, avocat du cabinet Lienard, Landon et Valigora, mais surtout, que dès le 17 mars 2000, le requérant avait introduit une requête devant la cour d'appel pour contester les conditions dans lesquelles il avait été cité à comparaître dans la procédure litigieuse. Il précise à cet égard que M

e

Metmati, l'avocate représentant le requérant devant la Cour, le représentait également dans cette procédure et affirme qu'elle avait obtenu, le 13

avril 2000, une copie de l'arrêt litigieux. Il estime en conséquence qu'au lieu de se pourvoir en cassation le requérant avait opté pour un autre recours, inefficace en l'espèce, puisque ne pouvant pas redresser la prétendue violation de la Convention dont il se plaint.

Finalement, il précise que le requérant aurait pu demander au Premier Président de la Cour de cassation l'inscription de faux de la citation par huissier qu'il conteste.

En second lieu, le Gouvernement estime que les diligences des autorités étaient parfaitement adaptées et suffisantes. Il souligne que le requérant reste toujours très imprécis quant à son adresse exacte et ne s'explique pas la présence de M

e

Valorga à l'audience du 16 décembre 1999 si le requérant n'avait pas été touché en personne par l'huissier.

A titre subsidiaire, le Gouvernement estime que les solutions retenues par la Cour dans ses arrêts

Colozza c.

Italie

(arrêt du 12

février 1985, série

A n

o

89),

Goddi c.

Italie

(arrêt du 9

avril 1984, série

A n

o

76) et

Ekbatani c.

Suède

(arrêt du 26

mai 1988, série

A n

o

134) ne sont pas transposables à la présente espèce. Il estime, eu égard à la marge d'appréciation des autorités nationales, que la condamnation du requérant par un arrêt contradictoire à signifier ne s'analyse pas en une atteinte à l'article 6 § 1 de la Convention.

b) Le requérant

Le requérant estime qu'il y a bien eu épuisement des voies de recours internes, puisqu'il n'a eu connaissance de l'arrêt du 3 février 2000 que le 12

avril 2001, soit après l'expiration du délai de pourvoi en cassation.

Il affirme qu'il aurait formé un pourvoi dans les délais légaux s'il avait eu connaissance de la signification à Parquet. D'ailleurs, il s'interroge sur cette signification à Parquet, puisque l'adresse de l'ami chez qui il résidait avait été indiquée à l'huissier le 13 septembre 1999, adresse à laquelle l'huissier affirme lui avoir remis en mains propres la citation à comparaître.

Il conteste également l'affirmation du Gouvernement selon laquelle M

e

Metmati avait reçu une expédition de l'arrêt.

Finalement, il explique que n'ayant reçu aucun mandat de sa part à cet effet, M

e

Valigora ne pouvait pas le représenter à l'audience du 16

décembre 1999.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive.

Elle rappelle que cette disposition ne prescrit que l'épuisement des recours à la fois relatifs à la violation incriminée, disponibles et adéquats. A cette fin, le requérant ne doit pas seulement avoir saisi les juridictions nationales, mais doit également avoir soulevé devant ces juridictions, au moins en substance et dans les formes et délais du droit interne, les griefs qu'il entend ensuite formuler devant la Cour (voir,

mutatis mutandis,

Ankerl c.

Suisse

, arrêt du 23

octobre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996

‑

V, §

34). La Cour rappelle également qu'un requérant qui a utilisé une voie de droit apparemment effective et suffisante ne saurait se voir reprocher de ne pas avoir essayé d'en utiliser d'autres qui étaient disponibles mais ne présentaient guère plus de chances de succès (

Aquilina c. Malte

[GC], n

o

25642/94, CEDH 1999

‑

III).

En l'espèce, le requérant, assisté de M

e

Metmati, a saisi la cour d'appel de Versailles, le 17 mars 2000, afin que soient réexaminées les conditions dans lesquelles il avait été cité dans la procédure ayant donné lieu à l'arrêt du «

23 février 2000

». Il indiquait dans son recours qu'un arrêt «

contradictoire à signifier

» avait été rendu à son encontre suite à son appel d'un jugement du tribunal correctionnel de Nanterre et l'avait condamné à la peine d'un an de prison ferme. Ainsi, dès le 17 mars 2000, le requérant était assisté d'un avocat et savait qu'un arrêt avait été rendu à son encontre. Or, à cette date, le requérant n'était pas hors délai pour se pourvoir en cassation. La Cour estime en conséquence que le requérant aurait pu se pourvoir en cassation dès le 17 mars 2000.

En l'espèce, au lieu de se pourvoir en cassation, le requérant a choisi de saisir les juridictions internes d'une requête en incident contentieux. Pourtant, et même à supposer que ce recours était effectif et suffisant, la Cour constate que le requérant ne l'a pas exercé dans les formes et délais légaux puisqu'il n'a pas signé la requête introductive d'instance.

La Cour remarque de plus qu'il n'a pas exercé les voies de recours internes ouvertes contre l'arrêt rendu dans le cadre de cette procédure.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.

»

Au vu de la conclusion à laquelle elle est parvenue sur le point précédent, la Cour estime qu'une voie de recours s'ouvrait en droit interne mais que le requérant ne l'a pas utilisée.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Santiago

QUESADA

Christos

ROZAKIS

Greffier adjoint

Président