SEDIRI c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
SEDIRI c. FRANCE (CtEDO, 2007)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44310/05 prezentate de Chadli SEDIRI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 28 noiembrie 2005, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură al Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Chadli Sedri, s-a născut în 1955 în Tunisia și își are reședința în Marsilia. El este reprezentat în fața Curții de către dl E. Bruschi, avocat în Marsilia. Guvernul francez ( E. Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost condamnat la 9 noiembrie 2004 la cinci ani de închisoare, dintre care doi au fost cu suspendare. Această hotărâre a fost confirmată în apel la 9 februarie 2005. La 19 mai 2005, reclamantul a fost transferat la centrul penitenciar din Salon de Provence. În octombrie 2005, a fost diagnosticat cu cancer de prostată. Un certificat întocmit de medicul centrului de detenție la 26 octombrie 2005 indică faptul că acest cancer, recent descoperit, va justifica numeroase examinări suplimentare și radioterapie timp de două zile, timp de câteva luni. Un alt certificat întocmit de un medic spitalicesc din Marsilia la 25 noiembrie 2005 indică faptul că boala reclamantului necesită un tratament hormonal de doi ani și radioterapie de două luni (42 de sesiuni, 5 sesiuni pe săptămână timp de 8 săptămâni) Reclamantul susține că locul în care a fost deținut nu putea asigura transferurile necesare pentru a-l muta la sesiunile sale de radioterapie. Guvernul indică faptul că reclamantul a refuzat la 27 noiembrie 2005 un transfer către un alt centru penitenciar care să-i poată asigura îngrijirea. Reclamantul precizează că a refuzat să fie transferat la închisoarea Baumettes din Marsilia în cazul în care: condițiile de detenție sunt îngrozitoare la data de 30 noiembrie următoare, reclamantul a depus o cerere de suspendare a pedepsei din motive medicale, care a fost transmisă judecătorului de aplicare a pedepsei. Guvernul arată că, deoarece centrul spitalicesc din Salon-de-Provence nu dispune de echipamentul adecvat pentru tratamentul reclamantului, sesiunile de radioterapie au fost programate de către UCSA (Unitatea de consultare și de îngrijire în ambulatoriu) începând din februarie 2006 într-un spital din Marsilia. La 27 ianuarie 2006, judecătorul de aplicare a pedepselor i-a acordat reclamantului opt permisiuni de ieșire până la începutul lunii februarie, astfel încât acesta să-și poată urma tratamentul. La 9 februarie, el i-a acordat permisiunea de a ieși de la 11 la 13 februarie 2006. În plus, prin hotărârea din 9 februarie 2006, judecătorul de aplicare a pedepselor i-a acordat reclamantului un regim de semilibertate cu titlu probatoriu începând cu 13 februarie 2006 : Reclamantul a părăsit închisoarea duminică la ora 18:00 și s-a întors sâmbătă la ora 9:00 și în timpul săptămânii a fost găzduit la sora sa. Această măsură a fost transformată în eliberare condiționată din motive medicale începând cu 27 aprilie 2006. Cu excepția cazului în care există un risc grav de reînnoire a infracțiunii, suspendarea poate fi, de asemenea, ordonată, indiferent de natura pedepsei sau de durata pedepsei care urmează să fie suportată și pentru o perioadă care nu trebuie determinată, pentru deținuții despre care s-a stabilit că suferă de o boală care pune viața în pericol sau pentru că starea lor de sănătate este în mod durabil incompatibilă cu menținerea în detenție, în afara cazurilor de internare a persoanelor deținute în instituții de sănătate pentru afecțiuni mentale. Suspendarea poate fi ordonată numai în cazul în care două expertize medicale distincte stabilesc în mod consecvent că condamnatul se află într-una dintre situațiile enunțate la paragraful precedent. art. 729 Eliberarea condiționată tinde să reintegreze condamnații și să prevină recidiva. Condamnații care trebuie să suporte una sau mai multe pedepse privative de libertate pot beneficia de o eliberare condiționată în cazul în care aceștia depun eforturi serioase de reabilitare socială, în special în cazul în care își desfășoară activitatea profesională, de azil la educație sau formare profesională sau de stagiu sau de muncă temporară în vederea integrării lor sociale, de participarea lor esențială la viața de familie sau de necesitatea de a fi tratați sau de eforturile lor de a-și implica victimele. Sub rezerva dispozițiilor art. 132-23 din Codul penal, eliberarea condiționată poate fi acordată în cazul în care durata pedepsei efectuate de condamnat este cel puțin egală cu durata pedepsei care i-a mai rămas. Reclamantul, care nu a invocat nicio dispoziție a Convenției, se plângea că nu poate beneficia de îngrijirile necesare și solicita eliberarea condiționată pentru a putea fi tratat. Reclamantul s-a plâns că nu beneficiază de asistența medicală necesară de starea sa de sănătate și a solicitat eliberarea condiționată. Curtea, care nu are competența de a examina o cerere de eliberare condiționată, va examina acest aspect din perspectiva articolului 3 din convenție, care prevede Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Guvernul ridică două excepții de la În primul rând, acesta susține că reclamantul nu are calitatea de victimă în sensul articolului 34 din convenție. În conformitate cu jurisprudența Curții, un solicitant trebuie să poată justifica calitatea sa de victimă pe tot parcursul procedurii inițiate în fața Curții. Prin urmare, pierderea calității de victimă poate interveni în toate etapele procedurii. Astfel, beneficiul unei măsuri favorabile reclamantului, chiar dacă cererea sa este pendinte în fața Curții, îi poate retrage calitatea de victimă în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au remediat încălcarea convenției. Guvernul consideră că trebuie, prin urmare, să se verifice dacă autoritățile naționale au constatat cauza invocată și, în cazul în care au soluționat cazul. El subliniază că Curtea a arătat în repetate rânduri că dreptul francez cuprinde acțiuni care pot constitui garanții pentru protecția sănătății și bunăstării deținuților și că reclamantul a putut beneficia efectiv de această posibilitate. Într-adevăr, autoritățile naționale au acționat cu atenție pentru a asigura îngrijirea medicală a reclamantului și, începând cu 27 ianuarie 2006, judecătorul de aplicare a pedepsei i-a acordat dreptul de a ieși pentru a-i permite să urmeze ședințele de tratament cu radioterapie. În plus, la 9 februarie 2006, s-a luat o măsură de semi-libertate probatorie începând cu 13 februarie 2006, iar eliberarea condiționată din motive medicale începând cu 27 aprilie 2006. Curtea poate fi sesizată de orice persoană fizică (...) care se pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre părțile înalte contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. (...) Curtea reamintește că revine în primul rând autorităților naționale să corecteze o presupusă încălcare a Convenției. În această privință, întrebarea dacă un solicitant poate pretinde că este victima pretinsei încălcări apare în toate etapele procedurii în raport cu Convenția (E.c. Austria, nr. 10668/83, Decizia Comisiei din 13 mai 1987, Deciziile și rapoartele 52, p. 177. În plus, Curtea reafirmă că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage calitatea de victimă, decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Amuur c. Franța, 25 În iunie 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-III, p. 846, § Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDO 1999-VI și Bourdov c. Rusia, n 59498/00, § 31, CEDO 2002 III. Cu titlu introductiv, Curtea constată că reclamantul a fost admis în beneficiul semilibertății începând cu 13 februarie 2006 și al eliberării condiționate din motive medicale începând cu 27 aprilie 2006. Într-adevăr, reclamantul nu se poate pretinde încă victimă a unei încălcări a Convenției după repunerea sa în semilibertate, acordată tocmai pentru a-i permite să-și urmeze cel mai bine tratamentul medical. Prin urmare, pe perioada anterioară acestei date, Curtea va examina encefalomielita rezultată din încălcarea articolului 3 din Convenție, pornind de la primul raport medical care menționează boala reclamantului la 26 octombrie 2005 și până la 13 februarie 2006. Guvernul susține, în al doilea rând, că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. Acesta arată că reclamantul nu a formulat nicio acțiune în fața instanței de aplicare a pedepselor înainte de a sesiza Curtea și concluzionează că cererea este inadmisibilă în sensul articolului 35 din convenție. Curtea arată că reclamantul a sesizat instanța de aplicare a pedepsei la data de 30 a unei cereri de suspendare a pedepsei noiembrie 2005, adică la două zile de la sesizarea Curții. Ea consideră că nu trebuie să se pronunțe asupra caracterului eventual întârziat al exercitării acestei căi de atac, cererea fiind în orice caz inadmisibilă din alte motive. Pe fond, guvernul reamintește în primul rând jurisprudența Curții în materie de art. 3. El consideră, de asemenea, că starea de sănătate a reclamantului nu era în sine incompatibilă cu detenția. El se referă la acest punct la o expertiză medicală care indică faptul că Prin urmare, nu se poate concluziona în mod rezonabil că detenția reclamantului a fost cauza unei agravări a stării sale de sănătate, deoarece diagnosticul și primul examen necesar au putut fi efectuate în mod corespunzător în timpul detenției. Acesta adaugă că, în urma diagnosticării patologiei sale, tratamentul adecvat i-a fost prescris de către I.U.C.SA (Unitatea de consultanță și îngrijire ambulator) din Salon de Provence, care are, de asemenea, sarcina de a programa sesiunile de radioterapie începând cu luna februarie 2006. Pe de altă parte, pentru a permite reclamantului să-și urmeze tratamentul, au fost luate măsuri de organizare a executării pedepsei sale, astfel încât acesta a beneficiat, într-o primă etapă, de permisii de ieșire și, într-o a doua etapă, de o măsură de semilibertate. Aceste măsuri de care reclamantul a beneficiat anterior eliberării sale condiționate au permis realizarea echilibrului, așa cum a recomandat Curtea, între protecția necesară a sănătății reclamantului și cerințele practice privind închisoarea și protecția societății. În concluzie, guvernul consideră că regimul de detenție al reclamantului a fost adaptat la starea sa de sănătate în măsura în care i-a permis să beneficieze de tratamentul adecvat. Reclamantul subliniază că între diagnosticul din octombrie 2005 și 25 Noiembrie 2005, data certificatului medicului spitalicesc din Marsilia, el nu a beneficiat de radioterapie. Singura soluție care i-a fost propusă a fost transferul la închisoarea Baumettes din Marsilia, ceea ce a refuzat și consideră că, de la diagnosticarea făcută, ar fi trebuit să beneficieze de o măsură de semilibertate. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, pentru a cădea sub incidența articolului 3 din Convenție, un tratament incorect trebuie să atingă un minim de gravitate. La aprecierea acestui minim este relativă prin esență, ea depinde de ansamblul datelor cauzei, în special de durata prelucrării și a efectelor sale fizice și mentale, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea Hotărârea Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 91, CEDH 2000-XI Mouisel c. Franța, n 67263/01, § 37, CEDH 2002-IX. În fiecare caz trebuie să se aibă în vedere circumstanțele speciale ale cazului (Papon c. Franța (n (dec.), nr. 64666/01, CEDH 2001-VI). Astfel, Curtea a fost obligată în special să examineze compatibilitatea cu art. 3 din detenția persoanelor care suferă de tulburări mentale (a se vedea, de exemplu, Riviere c. Franța, n 33834/03, 11 iulie 2006), de afecțiuni grave ( Matencio Franța, n 58749/00, 15 ianuarie 2004), cu handicap (Price c. Regatul Unit, n 33394/96, CEDO 2001-VII), în curs de renunțare (GGGlinchey și altele c. Regatul Unit 50390/99, CEDH 2003) sau cu SIDA (Glfmann c. Franța, n 25875/03, 14 decembrie 2004). Din această jurisprudență reiese că nu se poate deduce din art. 3 din convenție o obligație generală de a elibera un deținuți din motive de sănătate sau de a-l transfera într-un spital civil, chiar dacă sigilul suferă de o boală deosebit de dificil de tratat (a se vedea Mouisel, punctul 40). Cu toate acestea, în orice caz, acest articol impune statului membru al statului să se asigure că orice deținut este ținut în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a măsurii nu supune .. ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Hotărârea Kudła citată anterior, § 94; Hotărârea Mouisel menționată anterior, § 40. Curtea constată astfel că sănătatea persoanei private de libertate face acum parte din factorii care trebuie luați în considerare în modalitățile de executare a pedepsei privative de libertate, în special în ceea ce privește durata deteniei. Aceasta este vorba despre punerea în aplicare a hotărârii Curții potrivit căreia: nivelul din ce în ce mai ridicat de cerință în materie de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică, în paralel și inevitabil, o mai mare fermitate în aprecierea încălcărilor valorilor fundamentale ale societăților democratice (hotărârile Selmuni c. Franța [GC], nr 25803/94, ê 101, CEDH 1999-V și Mouisel menționate anterior, § 43). Muuisel Matencio Mai sus (§ 44 și, respectiv, 80), mecanismele procedurale instituite prin legile din 15 iunie 2000 și 4 martie 2002, în acest sens, introduc căi de atac care permit, în cazul unei degradări semnificative a stării de sănătate a unui deținut, să solicite în scurt timp eliberarea sa, pot constitui garanții pentru a asigura protecția sănătății și bunăstării prizonierilor pe care statele trebuie să le concilieze cu cerințele legitime ale pedepsei privative de libertate. Curtea constată că reclamantul a beneficiat de aceste acțiuni și că a fost plasat sub regimul de semilibertate la 13 februarie 2006 și de eliberare condiționată din motive medicale la 27 aprilie 2006. În februarie 2006, Curtea a pus într-o situație care atinge un nivel suficient de gravitate pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 3 din Convenție, în primul rând, constată că tratamentul care trebuie aplicat exact reclamantului a fost clarificat pentru prima dată printr-un certificat medical al unui medic al spitalelor din Marsilia la 25 noiembrie 2005. În această privință, Comisia constată că, începând cu 27 noiembrie 2005, adică la două zile după ce tratamentul specific a fost specificat de spital, reclamantului i s-a oferit un transfer la o altă instituție penitenciară pentru a permite să i se administreze îngrijirile necesare. Cu toate acestea, acesta a refuzat să ia în considerare faptul că condițiile de detenție în această instituție erau prea proaste. În urma acestui refuz, s-au organizat sesiuni de radioterapie de către UCSA de la Salon-de-Provence într-un spital din Marsilia. Curtea constată cu privire la acest punct că reclamantul nu pune sub semnul întrebării calitatea îngrijirii care i-au fost acordate în acest context. Având în vedere toate aceste elemente, Curtea consideră că nu poate fi reproșat autorităților că nu a depus toate eforturile pentru a se asigura că reclamantul beneficiază de asistență medicală adecvată. Aceasta acordă o importanță deosebită faptului că autoritățile penitenciare au acționat cu o deosebită rapiditate în adoptarea de măsuri pentru a-i permite să beneficieze de un tratament medical adecvat. Faptul că reclamantul a refuzat transferul, deoarece condițiile de detenție în noua instituție nu i-au fost adecvate, ținând cont doar de situația și prioritățile sale și nu ar putea, în nici un caz, să conducă la minimizarea eforturilor administrației de a găsi soluția cea mai potrivită pentru situația sa. Pe de altă parte, reclamantul nu contestă competența medicală la care se referă guvernul și care arată că patologia cu care a fost atins reclamantul nu face ca menținerea sa în detenție pe termen lung să fie incompatibilă În consecință, Curtea consideră că acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Boišjan M. Zupančič Moduler Adjunct Președinte