SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44310/05 prezentate de Chadli SEDIRI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 28 noiembrie 2005, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură al Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Chadli Sedri, s-a născut în 1955 în Tunisia și își are reședința în Marsilia.
El este reprezentat în fața Curții de către dl E. Bruschi, avocat în Marsilia. Guvernul francez ( E. Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost condamnat la 9 noiembrie 2004 la cinci ani de închisoare, dintre care doi au fost cu suspendare. Această hotărâre a fost confirmată în apel la 9 februarie 2005. La 19 mai 2005, reclamantul a fost transferat la centrul penitenciar din Salon de Provence. În octombrie 2005, a fost diagnosticat cu cancer de prostată. Un certificat întocmit de medicul centrului de detenție la 26 octombrie 2005 indică faptul că acest cancer, recent descoperit, va justifica numeroase examinări suplimentare și radioterapie timp de două zile, timp de câteva luni.
Un alt certificat întocmit de un medic spitalicesc din Marsilia la 25 noiembrie 2005 indică faptul că boala reclamantului necesită un tratament hormonal de doi ani și radioterapie de două luni (42 de sesiuni, 5 sesiuni pe săptămână timp de 8 săptămâni) Reclamantul susține că locul în care a fost deținut nu putea asigura transferurile necesare pentru a-l muta la sesiunile sale de radioterapie. Guvernul indică faptul că reclamantul a refuzat la 27 noiembrie 2005 un transfer către un alt centru penitenciar care să-i poată asigura îngrijirea. Reclamantul precizează că a refuzat să fie transferat la închisoarea Baumettes din Marsilia în cazul în care: condițiile de detenție sunt îngrozitoare la data de 30 noiembrie următoare, reclamantul a depus o cerere de suspendare a pedepsei din motive medicale, care a fost transmisă judecătorului de aplicare a pedepsei.
Guvernul arată că, deoarece centrul spitalicesc din Salon-de-Provence nu dispune de echipamentul adecvat pentru tratamentul reclamantului, sesiunile de radioterapie au fost programate de către UCSA (Unitatea de consultare și de îngrijire în ambulatoriu) începând din februarie 2006 într-un spital din Marsilia. La 27 ianuarie 2006, judecătorul de aplicare a pedepselor i-a acordat reclamantului opt permisiuni de ieșire până la începutul lunii februarie, astfel încât acesta să-și poată urma tratamentul. La 9 februarie, el i-a acordat permisiunea de a ieși de la 11 la 13 februarie 2006. În plus, prin hotărârea din 9 februarie 2006, judecătorul de aplicare a pedepselor i-a acordat reclamantului un regim de semilibertate cu titlu probatoriu începând cu 13 februarie 2006 : Reclamantul a părăsit închisoarea duminică la ora 18:00 și s-a întors sâmbătă la ora 9:00 și în timpul săptămânii a fost găzduit la sora sa.
Această măsură a fost transformată în eliberare condiționată din motive medicale începând cu 27 aprilie 2006. Cu excepția cazului în care există un risc grav de reînnoire a infracțiunii, suspendarea poate fi, de asemenea, ordonată, indiferent de natura pedepsei sau de durata pedepsei care urmează să fie suportată și pentru o perioadă care nu trebuie determinată, pentru deținuții despre care s-a stabilit că suferă de o boală care pune viața în pericol sau pentru că starea lor de sănătate este în mod durabil incompatibilă cu menținerea în detenție, în afara cazurilor de internare a persoanelor deținute în instituții de sănătate pentru afecțiuni mentale. Suspendarea poate fi ordonată numai în cazul în care două expertize medicale distincte stabilesc în mod consecvent că condamnatul se află într-una dintre situațiile enunțate la paragraful precedent.
art. 729 Eliberarea condiționată tinde să reintegreze condamnații și să prevină recidiva. Condamnații care trebuie să suporte una sau mai multe pedepse privative de libertate pot beneficia de o eliberare condiționată în cazul în care aceștia depun eforturi serioase de reabilitare socială, în special în cazul în care își desfășoară activitatea profesională, de azil la educație sau formare profesională sau de stagiu sau de muncă temporară în vederea integrării lor sociale, de participarea lor esențială la viața de familie sau de necesitatea de a fi tratați sau de eforturile lor de a-și implica victimele. Sub rezerva dispozițiilor art. 132-23 din Codul penal, eliberarea condiționată poate fi acordată în cazul în care durata pedepsei efectuate de condamnat este cel puțin egală cu durata pedepsei care i-a mai rămas.
Reclamantul, care nu a invocat nicio dispoziție a Convenției, se plângea că nu poate beneficia de îngrijirile necesare și solicita eliberarea condiționată pentru a putea fi tratat. Reclamantul s-a plâns că nu beneficiază de asistența medicală necesară de starea sa de sănătate și a solicitat eliberarea condiționată. Curtea, care nu are competența de a examina o cerere de eliberare condiționată, va examina acest aspect din perspectiva articolului 3 din convenție, care prevede Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Guvernul ridică două excepții de la În primul rând, acesta susține că reclamantul nu are calitatea de victimă în sensul articolului 34 din convenție.
În conformitate cu jurisprudența Curții, un solicitant trebuie să poată justifica calitatea sa de victimă pe tot parcursul procedurii inițiate în fața Curții. Prin urmare, pierderea calității de victimă poate interveni în toate etapele procedurii. Astfel, beneficiul unei măsuri favorabile reclamantului, chiar dacă cererea sa este pendinte în fața Curții, îi poate retrage calitatea de victimă în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au remediat încălcarea convenției. Guvernul consideră că trebuie, prin urmare, să se verifice dacă autoritățile naționale au constatat cauza invocată și, în cazul în care au soluționat cazul. El subliniază că Curtea a arătat în repetate rânduri că dreptul francez cuprinde acțiuni care pot constitui garanții pentru protecția sănătății și bunăstării deținuților și că reclamantul a putut beneficia efectiv de această posibilitate.
Într-adevăr, autoritățile naționale au acționat cu atenție pentru a asigura îngrijirea medicală a reclamantului și, începând cu 27 ianuarie 2006, judecătorul de aplicare a pedepsei i-a acordat dreptul de a ieși pentru a-i permite să urmeze ședințele de tratament cu radioterapie. În plus, la 9 februarie 2006, s-a luat o măsură de semi-libertate probatorie începând cu 13 februarie 2006, iar eliberarea condiționată din motive medicale începând cu 27 aprilie 2006. Curtea poate fi sesizată de orice persoană fizică (...) care se pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre părțile înalte contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. (...) Curtea reamintește că revine în primul rând autorităților naționale să corecteze o presupusă încălcare a Convenției.
În această privință, întrebarea dacă un solicitant poate pretinde că este victima pretinsei încălcări apare în toate etapele procedurii în raport cu Convenția (E.c. Austria, nr. 10668/83, Decizia Comisiei din 13 mai 1987, Deciziile și rapoartele 52, p. 177. În plus, Curtea reafirmă că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage calitatea de victimă, decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Amuur c. Franța, 25 În iunie 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-III, p. 846, § Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDO 1999-VI și Bourdov c. Rusia, n 59498/00, § 31, CEDO 2002 III.
Cu titlu introductiv, Curtea constată că reclamantul a fost admis în beneficiul semilibertății începând cu 13 februarie 2006 și al eliberării condiționate din motive medicale începând cu 27 aprilie 2006. Într-adevăr, reclamantul nu se poate pretinde încă victimă a unei încălcări a Convenției după repunerea sa în semilibertate, acordată tocmai pentru a-i permite să-și urmeze cel mai bine tratamentul medical. Prin urmare, pe perioada anterioară acestei date, Curtea va examina encefalomielita rezultată din încălcarea articolului 3 din Convenție, pornind de la primul raport medical care menționează boala reclamantului la 26 octombrie 2005 și până la 13 februarie 2006. Guvernul susține, în al doilea rând, că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne.
Acesta arată că reclamantul nu a formulat nicio acțiune în fața instanței de aplicare a pedepselor înainte de a sesiza Curtea și concluzionează că cererea este inadmisibilă în sensul articolului 35 din convenție. Curtea arată că reclamantul a sesizat instanța de aplicare a pedepsei la data de 30 a unei cereri de suspendare a pedepsei noiembrie 2005, adică la două zile de la sesizarea Curții. Ea consideră că nu trebuie să se pronunțe asupra caracterului eventual întârziat al exercitării acestei căi de atac, cererea fiind în orice caz inadmisibilă din alte motive. Pe fond, guvernul reamintește în primul rând jurisprudența Curții în materie de art. 3. El consideră, de asemenea, că starea de sănătate a reclamantului nu era în sine incompatibilă cu detenția.
El se referă la acest punct la o expertiză medicală care indică faptul că Prin urmare, nu se poate concluziona în mod rezonabil că detenția reclamantului a fost cauza unei agravări a stării sale de sănătate, deoarece diagnosticul și primul examen necesar au putut fi efectuate în mod corespunzător în timpul detenției. Acesta adaugă că, în urma diagnosticării patologiei sale, tratamentul adecvat i-a fost prescris de către I.U.C.SA (Unitatea de consultanță și îngrijire ambulator) din Salon de Provence, care are, de asemenea, sarcina de a programa sesiunile de radioterapie începând cu luna februarie 2006. Pe de altă parte, pentru a permite reclamantului să-și urmeze tratamentul, au fost luate măsuri de organizare a executării pedepsei sale, astfel încât acesta a beneficiat, într-o primă etapă, de permisii de ieșire și, într-o a doua etapă, de o măsură de semilibertate.
Aceste măsuri de care reclamantul a beneficiat anterior eliberării sale condiționate au permis realizarea echilibrului, așa cum a recomandat Curtea, între protecția necesară a sănătății reclamantului și cerințele practice privind închisoarea și protecția societății. În concluzie, guvernul consideră că regimul de detenție al reclamantului a fost adaptat la starea sa de sănătate în măsura în care i-a permis să beneficieze de tratamentul adecvat. Reclamantul subliniază că între diagnosticul din octombrie 2005 și 25 Noiembrie 2005, data certificatului medicului spitalicesc din Marsilia, el nu a beneficiat de radioterapie. Singura soluție care i-a fost propusă a fost transferul la închisoarea Baumettes din Marsilia, ceea ce a refuzat și consideră că, de la diagnosticarea făcută, ar fi trebuit să beneficieze de o măsură de semilibertate.
Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, pentru a cădea sub incidența articolului 3 din Convenție, un tratament incorect trebuie să atingă un minim de gravitate. La aprecierea acestui minim este relativă prin esență, ea depinde de ansamblul datelor cauzei, în special de durata prelucrării și a efectelor sale fizice și mentale, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea Hotărârea Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 91, CEDH 2000-XI Mouisel c. Franța, n 67263/01, § 37, CEDH 2002-IX. În fiecare caz trebuie să se aibă în vedere circumstanțele speciale ale cazului (Papon c. Franța (n (dec.), nr. 64666/01, CEDH 2001-VI).
Astfel, Curtea a fost obligată în special să examineze compatibilitatea cu art. 3 din detenția persoanelor care suferă de tulburări mentale (a se vedea, de exemplu, Riviere c. Franța, n 33834/03, 11 iulie 2006), de afecțiuni grave ( Matencio Franța, n 58749/00, 15 ianuarie 2004), cu handicap (Price c. Regatul Unit, n 33394/96, CEDO 2001-VII), în curs de renunțare (GGGlinchey și altele c. Regatul Unit 50390/99, CEDH 2003) sau cu SIDA (Glfmann c. Franța, n 25875/03, 14 decembrie 2004). Din această jurisprudență reiese că nu se poate deduce din art. 3 din convenție o obligație generală de a elibera un deținuți din motive de sănătate sau de a-l transfera într-un spital civil, chiar dacă sigilul suferă de o boală deosebit de dificil de tratat (a se vedea Mouisel, punctul 40). Cu toate acestea, în orice caz, acest articol impune statului membru al statului să se asigure că orice deținut este ținut în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a măsurii nu supune … Hotărârea Kudła citată anterior, § 94; Hotărârea Mouisel menționată anterior, § 40. Curtea constată astfel că sănătatea persoanei private de libertate face acum parte din factorii care trebuie luați în considerare în modalitățile de executare a pedepsei privative de libertate, în special în ceea ce privește durata deteniei.
Aceasta este vorba despre punerea în aplicare a hotărârii Curții potrivit căreia: nivelul din ce în ce mai ridicat de cerință în materie de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică, în paralel și inevitabil, o mai mare fermitate în aprecierea încălcărilor valorilor fundamentale ale societăților democratice (hotărârile Selmuni c. Franța [GC], nr 25803/94, ê 101, CEDH 1999-V și Mouisel menționate anterior, § 43). Muuisel Matencio Mai sus (§ 44 și, respectiv, 80), mecanismele procedurale instituite prin legile din 15 iunie 2000 și 4 martie 2002, în acest sens, introduc căi de atac care permit, în cazul unei degradări semnificative a stării de sănătate a unui deținut, să solicite în scurt timp eliberarea sa, pot constitui garanții pentru a asigura protecția sănătății și bunăstării prizonierilor pe care statele trebuie să le concilieze cu cerințele legitime ale pedepsei privative de libertate.
Curtea constată că reclamantul a beneficiat de aceste acțiuni și că a fost plasat sub regimul de semilibertate la 13 februarie 2006 și de eliberare condiționată din motive medicale la 27 aprilie 2006. În februarie 2006, Curtea a pus într-o situație care atinge un nivel suficient de gravitate pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 3 din Convenție, în primul rând, constată că tratamentul care trebuie aplicat exact reclamantului a fost clarificat pentru prima dată printr-un certificat medical al unui medic al spitalelor din Marsilia la 25 noiembrie 2005. În această privință, Comisia constată că, începând cu 27 noiembrie 2005, adică la două zile după ce tratamentul specific a fost specificat de spital, reclamantului i s-a oferit un transfer la o altă instituție penitenciară pentru a permite să i se administreze îngrijirile necesare.
Cu toate acestea, acesta a refuzat să ia în considerare faptul că condițiile de detenție în această instituție erau prea proaste. În urma acestui refuz, s-au organizat sesiuni de radioterapie de către UCSA de la Salon-de-Provence într-un spital din Marsilia. Curtea constată cu privire la acest punct că reclamantul nu pune sub semnul întrebării calitatea îngrijirii care i-au fost acordate în acest context. Având în vedere toate aceste elemente, Curtea consideră că nu poate fi reproșat autorităților că nu a depus toate eforturile pentru a se asigura că reclamantul beneficiază de asistență medicală adecvată. Aceasta acordă o importanță deosebită faptului că autoritățile penitenciare au acționat cu o deosebită rapiditate în adoptarea de măsuri pentru a-i permite să beneficieze de un tratament medical adecvat.
Faptul că reclamantul a refuzat transferul, deoarece condițiile de detenție în noua instituție nu i-au fost adecvate, ținând cont doar de situația și prioritățile sale și nu ar putea, în nici un caz, să conducă la minimizarea eforturilor administrației de a găsi soluția cea mai potrivită pentru situația sa. Pe de altă parte, reclamantul nu contestă competența medicală la care se referă guvernul și care arată că patologia cu care a fost atins reclamantul nu face ca menținerea sa în detenție pe termen lung să fie incompatibilă În consecință, Curtea consideră că acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Boišjan M. Zupančič Moduler Adjunct Președinte
DÉCISION
de la requête n o 44310/05 présentée par Chadli SEDIRI contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 10 avril 2007 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , C. Bîrsan , J.-P. Costa , M me A. Gyulumyan , M. E. Myjer , M mes I. Ziemele, I. Berro-Lefèvre, juges , et de M. S. Naismith, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 28 novembre 2005, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Chadli Sediri, est né en 1955 en Tunisie et réside à Marseille.
Il est représenté devant la Cour par M e E. Bruschi, avocat à Marseille. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant a été condamné le 9 novembre 2004 à cinq ans d’emprisonnement dont deux avec sursis. Ce jugement fut confirmé en appel le 9 février 2005. Le 19 mai 2005, le requérant fut transféré au centre pénitentiaire de Salon de Provence. En octobre 2005, un cancer de la prostate lui fut diagnostiqué.
Un certificat établi par le médecin du centre de détention le 26 octobre 2005 indique que ce cancer, « de découverte récente, va justifier de nombreux examens complémentaires et une radiothérapie chaque deux jours pendant plusieurs mois ». Un autre certificat établi par un médecin des hôpitaux de Marseille le 25 novembre 2005 indique que la maladie du requérant nécessite « un traitement hormonal de deux ans et une radiothérapie de deux mois (42 séances, 5 séances par semaine pendant 8 semaines) ». Le requérant soutient que l’établissement où il était détenu ne pouvait assurer les transferts nécessaires pour l’emmener à ses séances de radiothérapie. Le Gouvernement indique que le requérant a refusé le 27 novembre 2005 un transfert vers un autre centre pénitentiaire pouvant lui assurer les soins.
Le requérant précise qu’il a refusé d’être transféré à la prison des Baumettes de Marseille où « les conditions de détention sont épouvantables ». Le 30 novembre suivant, le requérant déposa une demande de suspension de peine pour raison médicale qui fut transmise au juge d’application des peines. Le Gouvernement indique que, le centre hospitalier de Salon-de-Provence n’ayant pas le matériel adéquat pour le traitement du requérant, des séances de radiothérapie furent programmées par l’UCSA (Unité de consultation et de soins ambulatoires) à compter de février 2006 dans un hôpital de Marseille. Le 27 janvier 2006, le juge d’application des peines accorda au requérant huit permissions de sortir pour début février afin que celui-ci puisse suivre son traitement.
Le 9 février, il lui accorda une permission de sortir du 11 au 13 février 2006. En outre, par jugement du 9 février 2006, le juge d’application des peines accorda au requérant un régime de semi-liberté à titre probatoire à compter du 13 février 2006 : le requérant quittait la prison le dimanche à 18 h et y revenait le samedi à 9 h, et durant la semaine, il était hébergé chez sa soeur.
Cette mesure a été commuée en libération conditionnelle pour raison médicale à compter du 27 avril 2006. B. Le droit interne pertinent Code de procédure pénale Article 720-1-1 (Loi du 4 mars 2002) « Sauf s’il existe un risque grave de renouvellement de l’infraction, la suspension peut également être ordonnée, quelle que soit la nature de la peine ou la durée de la peine restant à subir, et pour une durée qui n’a pas à être déterminée, pour les condamnés dont il est établi qu’ils sont atteints d’une pathologie engageant le pronostic vital ou que leur état de santé est durablement incompatible avec le maintien en détention, hors les cas d’hospitalisation des personnes détenues en établissement de santé pour troubles mentaux.
La suspension ne peut être ordonnée que si deux expertises médicales distinctes établissent de manière concordante que le condamné se trouve dans l’une des situations énoncées à l’alinéa précédent. » Article 729 « La libération conditionnelle tend à la réinsertion des condamnés et à la prévention de la récidive. Les condamnés ayant à subir une ou plusieurs peines privatives de liberté peuvent bénéficier d’une libération conditionnelle s’ils manifestent des efforts sérieux de réadaptation sociale, notamment lorsqu’ils justifient soit de l’exercice d’une activité professionnelle, soit de l’assiduité à un enseignement ou à une formation professionnelle ou encore d’un stage ou d’un emploi temporaire en vue de leur insertion sociale, soit de leur participation essentielle à la vie de famille, soit de la nécessité de subir un traitement, soit de leurs efforts en vue d’indemniser leurs victimes.
Sous réserve des dispositions de l’article 132-23 du code pénal, la libération conditionnelle peut être accordée lorsque la durée de la peine accomplie par le condamné est au moins égale à la durée de la peine lui restant à subir. » GRIEF Le requérant, qui n’invoquait aucune disposition de la Convention, se plaignait de ne pouvoir bénéficier des soins nécessaires et demandait à bénéficier d’une libération conditionnelle pour pouvoir se faire soigner. EN DROIT Le requérant se plaignait de ne pas bénéficier en détention des soins nécessités par son état de santé et demandait sa remise en liberté conditionnelle. La Cour, qui n’a aucune compétence pour examiner une demande de remise en liberté conditionnelle, examinera ce grief sous l’angle de l’article 3 de la Convention qui stipule : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
» Le Gouvernement soulève d’emblée deux exceptions d’irrecevabilité. Il soutient en premier lieu que le requérant n’a pas la qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention. Conformément à la jurisprudence de la Cour, un requérant doit pouvoir justifier de sa qualité de victime tout au long de la procédure engagée devant la Cour. Dès lors, la perte de la qualité de victime peut intervenir à tous les stades de la procédure. Ainsi, le bénéfice d’une mesure favorable au requérant, alors même que sa requête est pendante devant la Cour, peut lui retirer la qualité de victime si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention.
Le Gouvernement estime qu’il convient dès lors de rechercher si les autorités nationales ont constaté le grief soulevé et, dans l’affirmative, si elles y ont remédié. Il souligne que la Cour a relevé, à plusieurs reprises, que le droit français comprend des recours qui sont susceptibles de constituer des garanties pour assurer la protection de la santé et du bien-être des détenus et qu’en l’espèce, le requérant a pu effectivement bénéficier de cette possibilité. En effet, les autorités nationales ont agi avec diligence afin d’assurer la prise en charge médicale du requérant et, dès le 27 janvier 2006, le juge de l’application des peines lui a accordé des permissions de sortir afin de lui permettre de suivre les séances de traitement par radiothérapie.
En outre, le 9 février 2006, une mesure de semi-liberté probatoire a été prise à compter du 13 février 2006, et une libération conditionnelle pour raison médicale à compter du 27 avril 2006. Le requérant estime quant à lui que son préjudice est toujours actuel. Selon l’article 34 de la Convention, « la Cour peut être saisie d’une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles. (...) » La Cour rappelle qu’il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention.
A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention ( E. c. Autriche , n o 10668/83, décision de la Commission du 13 mai 1987, Décisions et rapports 52, p. 177). La Cour réaffirme en outre qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple, arrêts Amuur c. France , 25 juin 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, p. 846, § 36 ; Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI, et Bourdov c. Russie , n o 59498/00, § 31, CEDH 2002 ‑ III).
A titre liminaire, la Cour constate que le requérant a été admis au bénéfice de la semi-liberté à compter du 13 février 2006 et à celui de la libération conditionnelle pour raison médicale à compter du 27 avril 2006. Le requérant ne saurait en effet se prétendre encore victime d’une violation de la Convention après sa remise en semi-liberté, accordée précisément pour lui permettre de suivre au mieux son traitement médical. C’est donc sur la période antérieure à cette date que la Cour examinera le grief tiré de la violation de l’article 3 de la Convention, à partir du premier rapport médical faisant état de la maladie du requérant le 26 octobre 2005 et jusqu’au 13 février 2006. Le Gouvernement soutient en second lieu que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes.
Il expose que le requérant n’a exercé aucun recours devant le juge de l’application des peines avant de saisir la Cour et en conclut que la requête est irrecevable au sens de l’article 35 de la Convention. La Cour relève que le requérant a saisi le juge d’application des peines d’une demande de suspension de peine pour raison médicale le 30 novembre 2005, soit deux jours après la saisine de la Cour. Elle estime ne pas devoir se prononcer sur le caractère tardif éventuel de l’exercice de cette voie de recours, la requête étant en tout état de cause irrecevable pour d’autres motifs. Sur le fond, le Gouvernement rappelle tout d’abord la jurisprudence de la Cour en matière d’article 3. Il considère par ailleurs que l’état de santé du requérant n’était pas en soi incompatible avec la détention.
Il se réfère sur ce point à une expertise médicale indiquant que « la pathologie dont était atteint le requérant ne rendait pas incompatible durablement son maintien en détention » et conclut qu’on ne peut donc raisonnablement soutenir que la détention du requérant a été la cause d’une aggravation de son état de santé, le diagnostic et 1es examens nécessaires ayant pu être assurés de façon appropriée au cours de la détention. Il ajoute qu’à l’issue du diagnostic de sa pathologie, le traitement approprié lui a été prescrit par I’UCSA (Unité de consultation et de soins ambulatoires) de Salon de Provence qui s’est également chargée de programmer les séances de radiothérapie à compter du mois de février 2006. Par ailleurs, pour permettre au requérant de suivre son traitement, des mesures d’aménagement de l’exécution de sa peine ont été prises.
Il a ainsi bénéficié, dans un premier temps, de permissions de sortir et, dans un deuxième temps, d’une mesure de semi-liberté. Ces mesures dont le requérant a bénéficié antérieurement à sa libération conditionnelle ont permis de réaliser l’équilibre, préconisé par la Cour, entre la nécessaire protection de la santé du requérant et les exigences pratiques de l’emprisonnement et de protection de la société. En conclusion, le Gouvernement considère que le régime de détention du requérant était adapté à son état de santé en ce qu’il lui a permis de bénéficier du traitement adéquat. Le requérant souligne qu’entre le diagnostic en octobre 2005 et le 25 novembre 2005, date du certificat du médecin des hôpitaux de Marseille, il n’a pas bénéficié de radiothérapie.
La seule solution qui lui a été proposée était le transfert à la prison des Baumettes à Marseille, ce qu’il a refusé. Il estime que, dès le diagnostic posé, il aurait dû bénéficier d’une mesure de semi-liberté. La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative par essence, elle dépend de l’ensemble des données de la cause, notamment de la durée du traitement et de ses effets physiques et mentaux, ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime (cf. arrêt Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 91, CEDH 2000-XI ; Mouisel c. France , n o 67263/01, § 37, CEDH 2002-IX).
Il convient dans chaque cas d’avoir égard aux circonstances particulières de l’espèce ( Papon c. France (n o 1) (déc.), n o 64666/01, CEDH 2001-VI).
Ainsi la Cour a-t-elle notamment été amenée à examiner la compatibilité avec l’article 3 de la détention de personnes souffrant de troubles mentaux (voir par exemple Riviere c. France , n o 33834/03, 11 juillet 2006), de pathologies graves ( Matencio c. France , n o 58749/00, 15 janvier 2004), handicapées ( Price c. Royaume ‑ Uni , n o 33394/96, CEDH 2001-VII), toxicomanes en cours de sevrage ( McGlinchey et autres c. Royaume-Uni , n o 50390/99, CEDH 2003) ou atteintes du SIDA ( Gelfmann c. France , n o 25875/03, 14 décembre 2004). Il ressort de cette jurisprudence que l’on ne peut déduire de l’article 3 de la Convention une obligation générale de libérer un détenu pour motifs de santé ou de le transférer dans un hôpital civil, même s’il souffre d’une maladie particulièrement difficile à soigner (voir Mouisel précité, § 40). Toutefois, cet article impose en tout cas à l’État de s’assurer que tout prisonnier est détenu dans des conditions qui sont compatibles avec le respect de la dignité humaine, que les modalités d’exécution de la mesure ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention et que, eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, la santé et le bien-être du prisonnier sont assurés de manière adéquate,
notamment par l’administration des soins médicaux requis ( arrêt Kudła précité, § 94 ; arrêt Mouisel précité, § 40). La Cour constate ainsi que la santé de la personne privée de liberté fait désormais partie des facteurs à prendre en compte dans les modalités de l’exécution de la peine privative de liberté, notamment en ce qui concerne la durée du maintien en détention.
Il s’agit de l’application de l’affirmation de la Cour selon laquelle « le niveau d’exigence croissant en matière de protection des droits de l’homme et des libertés fondamentales implique, parallèlement et inéluctablement, une plus grande fermeté dans l’appréciation des atteintes aux valeurs fondamentales des sociétés démocratiques » (arrêts Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 101, CEDH 1999-V, et Mouisel précité, § 43). Comme la Cour l’a relevé dans les affaires Mouisel et Matencio précitées (§§ 44 et 80 respectivement), les dispositifs procéduraux instaurés par les lois des 15 juin 2000 et 4 mars 2002, en ce qu’ils mettent en place des recours qui permettent, en cas de dégradation importante de l’état de santé d’un détenu, de demander à bref délai sa libération, peuvent être susceptibles de constituer des garanties pour assurer la protection de la santé et du bien-être des prisonniers que les États doivent concilier avec les exigences légitimes de la peine privative de liberté.
La Cour constate d’emblée que le requérant a bénéficié de ces recours et qu’il a été placé sous les régimes de semi-liberté le 13 février 2006 et de liberté conditionnelle pour raison médicale le 27 avril 2006. Quant à la question de savoir si son maintien en détention jusqu’au 13 février 2006 l’a placé dans une situation qui atteint un niveau suffisant de gravité pour rentrer dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention, la Cour note en premier lieu que le traitement devant être exactement appliqué au requérant a été précisé pour la première fois par un certificat médical d’un médecin des hôpitaux de Marseille le 25 novembre 2005. A cet égard, elle constate que, dès le 27 novembre 2005, soit deux jours seulement après que le traitement précis eut été spécifié par l’hôpital, un transfert dans un autre établissement pénitentiaire fut proposé au requérant pour permettre que les soins nécessaires lui soient administrés.
Toutefois celui-ci refusa en considérant que les conditions de détention dans cet établissement étaient trop mauvaises. Suite à ce refus, des séances de radiothérapie furent organisées par l’UCSA de Salon-de-Provence dans un hôpital de Marseille. La Cour note sur ce point que le requérant ne remet pas en cause la qualité des soins qui lui ont été donnés dans ce cadre. Compte tenu de l’ensemble de ces éléments, la Cour estime qu’il ne saurait être reproché aux autorités de ne pas avoir tout mis en oeuvre pour que le requérant bénéficie des soins appropriés à son état de santé. Elle attache sur ce point une importance particulière au fait que les autorités pénitentiaires ont agi avec une particulière célérité dans l’adoption de mesures pour lui permettre de recevoir un traitement médical adéquat.
Le fait que le requérant ait refusé le transfert car les conditions de détention dans le nouvel établissement ne lui convenaient pas relève de sa seule appréciation de la situation et de ses priorités et ne saurait en aucun cas conduire à minimiser les efforts de l’administration pour trouver la solution la mieux adaptée à son cas. Au demeurant, le requérant ne conteste pas l’expertise médicale à laquelle le Gouvernement se réfère et qui indique que « la pathologie dont était atteint le requérant ne rendait pas incompatible durablement son maintien en détention ». Par conséquent, la Cour considère que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Il y a ainsi lieu de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Greffier adjoint Président