IMMOBILIARE CERRO S.A.S. c. ITALIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3638/03 prezentată de Imobiliare Cerro s.a.s. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 28 aprilie 2005 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Vajić dnii Kovler Zagrebelsky Steiner, judecătorii și dnii S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 31 octombrie 2003, După ce a deliberat, pronunța următoarea decizie în fața recurentei, Imobiliare Cerro s.a.s., este o persoană juridică cu sediul la Milano. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul C. Sala și G. Sala, avocați la Milano. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta a deținut un teren de construcție de 24 200 de metri pătrați situat în Cerro Maggiore (Milan) și înregistrat în Cadastru, frunzele 7 și 8, parcelele 395 și 63. Prin decretul din 28 martie 1969, consiliul municipal (consiglio comunale) din Cerro Maggiore a afectat terenul reclamantei la construirea unei școli. Printr-un decret din 27 noiembrie 1973, președintele regiunii Lombardia a autorizat ocuparea de urgență a unei părți din acest teren, și anume 23 504 metri pătrați, pentru o perioadă maximă de cinci ani de la ocupația materială, în vederea exproprierii sale din motive de utilitate publică, pentru a construi școala respectivă. La 4 februarie 1974, municipalitatea Cerro Maggiore a desfășurat activități de ocupare materială a terenului și a început lucrările de construcție. Prin intermediul unui act de atribuire notificat la 3 martie 1990, recurenta a introdus în fața Tribunalului din Milano o acțiune în despăgubire împotriva municipalității Cerro Maggiore. Aceasta susținea că ocuparea terenului era ilegală, pe motiv că aceasta s-a prelungit dincolo de termenul permis fără exproprierea formală și plata unei indemnizații; aceasta a solicitat o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului pentru despăgubiri, precum și o compensație pentru ocupație. În timpul procedurii, s-a depus o expertiză la transplant, iar expertul a declarat că valoarea de piață a terenului la 20 aprilie 1977, și anume la sfârșitul lucrărilor de construcție, era de 354 232 000 ITL. În ceea ce privește valoarea de piață a terenului la momentul verificării lucrărilor publice, și anume la 25 iulie 1979, expertul a cuantificat aceasta în 506 553 000 ITL. Prin intermediul unei hotărâri depuse la grefa din 19 decembrie 1994, Tribunalul din Milano a declarat că prevede dreptul recurentei de a obține despăgubiri pentru pierderea terenului său, întrucât aceasta fusese privată de teren cu mai mult de cinci ani înainte de introducerea acțiunii în justiție. Printr-un act notificat la 29 ianuarie 1996, recurenta a solicitat această hotărâre în fața Curții de Apel din Milano, susținând în special că dreptul său la despăgubire nu se putea considera ca fiind prescris. Prin hotărârea depusă la grefa din 16 iunie 1998, Curtea de Apel din Milano a respins apelul recurentei, pe motiv că dreptul său la despăgubire era prescris, deoarece acțiunea în justiție fusese introdusă la mai mult de cinci ani de la data expirării termenului de ocupare autorizată a terenului, respectiv la 4 februarie 1979. Prin intermediul unei căi de atac notificate la 30 iulie 1999, recurenta s-a ocupat de casare, susținând că dreptul său la despăgubire nu se putea considera ca fiind prescris și că, în orice caz, instanța și Curtea de Apel nu s-au pronunțat cu privire la cererea sa de acordare a unei indemnizații de ocupație. Prin hotărârea depusă la grefare la 6 mai 2003, Curtea de Casație a statuat mai întâi că dreptul recurentei la despăgubirea corespunzătoare pierderii terenului său în temeiul principiului exproprierii indirecte trebuia să se considere ca fiind prescris, dat fiind că acțiunea în justiție fusese introdusă la mai mult de cinci ani de la expirarea termenului de ocupație autorizat, și anume la 4 februarie 1979. În plus, în ceea ce privește indemnizația de ocupație, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea Curții de Apel din Milano, trimițând procedura în fața unei alte secțiuni a aceleiași Curți de Apel pentru a obține o hotărâre având ca obiect dreptul recurentei la o indemnizație de ocupație. Din dosar reiese că procedura în fața Curții de Apel din Milano este încă în curs de desfășurare. (1) Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și 1 la Convenție, recurenta se plânge că a fost privată de teritoriul său într-un mod incompatibil cu dreptul său la respectarea proprietăților sale, în absența oricărei compensații. (2) Invocând art. 6 alin. (1) (acces la o instanță) și 13 din Convenție, recurenta se plânge că instanțele interne nu i-au recunoscut nicio compensație substanțială pentru pierderea terenului. În primul rând, se invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care se citește astfel Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În plus, reclamanta invocă art. 1 din Convenție, care se citește astfel Înaltele P ă r i contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicia lor drepturile și libertăile definite în titlul I din (...) Convenie în ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. (1) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În ceea ce privește art. 1 din Convenție, Curtea amintește că acesta din urmă face trimitere la clauzele titlului I și, prin urmare, joacă numai în combinație cu acestea; încălcarea sa rezultă în mod automat din încălcarea lor, dar nu adaugă nimic la aceasta (hotărârea Irlanda c. Regatul Unit din 18 ianuarie 1978, seria A n 25, § 238). 1, Curtea consideră că o comunicare separată din punctul de vedere al articolului 1 din Convenție nu îndeplinește nicio cerință juridică. (2) Recurenta se plânge de faptul că, în ciuda pierderii terenului său, nu a obținut compensații în urma procedurii inițiate în fața instanțelor interne; aceasta invocă în primul rând art. 6 din Convenție, care în părțile sale relevante se citește astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. În ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din convenție (acces la o instanță), Curtea amintește că garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 asigură tuturor dreptul la ca o instanță să cunoască orice contestație cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil; prin urmare, acordă dreptul la o instanță Curtea consideră că nu se poate vorbi despre un obstacol în calea accesului la o instanță în cazul în care un justițiar, reprezentat de un avocat, sesizează în mod liber instanța și prezintă în fața sa argumentele sale. Or, recurenta a fost parte la procedura în fața instanțelor interne în cadrul utilizării căilor de atac disponibile în dreptul italian. Prin urmare, împrejurarea că rezultatul procedurii nu a fost favorabil recurentei nu privește accesul la o instanță. Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind vădit nefondat în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. În ceea ce privește art. 13 din Convenție, Curtea constată că motivul invocat de recurentă pe teren în acest din urmă articol se referă la aceleași fapte cu cele deja examinate din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Mai mult, trebuie amintit că, atunci când apare o chestiune de acces la o instanță, garanțiile prevăzute la art. 13 sunt absorbite de cele prevăzute la art. 6 (Braalla Gómez de la Torre c. Spania, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, § 41). Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă a existat o încălcare a articolului 13 din convenție (a se vedea Posti și Rahko c. Finlanda, 27824/95, § 89, 24 septembrie 2002, nepublicată). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea plângerii reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Santiago Quesada Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

35638/03

présentée par Immobiliare Cerro s.a.s.

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 28 avril 2005 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

M

me

N.

Vajić

,

MM.

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

E.

Steiner,

MM.

K.

Hajiyev,

juges

,

et de M. S.

Quesada,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 31 octobre 2003,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, Immobiliare Cerro s.a.s., est une personne morale ayant siège à Milan. Elle est représentée devant la Cour par M

es

C. Sala et G. Sala, avocats à Milan.

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

La requérante était propriétaire d'un terrain constructible de 24

200

mètres carrés sis à Cerro Maggiore (Milan) et enregistré au cadastre, feuilles 7 et 8, parcelles 395 et 63.

Par un arrêté du 28 mars 1969, le conseil municipal (

consiglio comunale

) de Cerro Maggiore affecta le terrain de la requérante à la construction d'une école.

Par un arrêté du 27 novembre 1973, le Président de la région Lombardie autorisa l'occupation d'urgence d'une partie de ce terrain, à savoir 23

504 mètres carrés, pour une période maximale de cinq ans à compter de l'occupation matérielle, en vue de son expropriation pour cause d'utilité publique, afin de procéder à la construction de ladite école.

Le 4 février 1974, la municipalité de Cerro Maggiore procéda à l'occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.

Par un acte d'assignation notifié le 3 mars 1990, la requérante introduisit devant le tribunal de Milan une action en dommages-intérêts à l'encontre de la municipalité de Cerro Maggiore. Elle faisait valoir que l'occupation du terrain était illégale, au motif que celle-ci s'était prolongée au-delà du délai autorisé sans qu'il fût procédé à l'expropriation formelle et au paiement d'une indemnité. Elle demandait une somme correspondant à la valeur vénale du terrain au titre de dédommagement, ainsi qu'une indemnité d'occupation.

Au cours de la procédure, une expertise fut déposée au greffe. Selon

l'expert, la valeur vénale du terrain au 20 avril 1977, à savoir au moment de la fin des travaux de construction, était de 354

232

000 ITL. Quant à la valeur vénale du terrain au moment de la vérification de l'ouvrage public, à savoir le 25 juillet 1979, l'expert quantifia celle-ci en 506

553

000 ITL.

Par un jugement déposé au greffe le 19 décembre 1994, le tribunal de Milan déclara prescrit le droit de la requérante à obtenir un dédommagement pour la perte de son terrain, étant donné que celle-ci avait été privée du terrain plus de cinq ans avant l'introduction de l'action en justice.

Par un acte notifié le 29 janvier 1996, la requérante interjeta appel de ce jugement devant la cour d'appel de Milan, faisant notamment valoir que son droit au dédommagement ne pouvait pas se considérer comme prescrit.

Par un arrêt déposé au greffe le 16 juin 1998, la cour d'appel de Milan rejeta l'appel de la requérante, au motif que son droit au dédommagement était prescrit, étant donné que l'action en justice avait été introduite plus de cinq ans après la date d'expiration du délai d'occupation autorisée du terrain, à savoir le 4 février 1979.

Par un recours notifié le 30 juillet 1999, la requérante se pourvut en cassation, faisant valoir que son droit au dédommagement ne pouvait pas se considérer comme prescrit et qu'en tout état de cause le tribunal et la cour d'appel ne s'étaient pas prononcées sur sa demande visant à l'obtention d'une indemnité d'occupation.

Par un arrêt déposé au greffe le 6 mai 2003, la Cour de cassation statua d'abord que le droit de la requérante au dédommagement conséquent à la perte de son terrain en application du principe de l'expropriation indirecte devait se considérer comme prescrit, étant donné que l'action en justice avait été introduite plus de cinq ans après l'expiration du délai d'occupation autorisée, à savoir le 4 février 1979. En outre, quant à l'indemnité d'occupation, la Cour de cassation cassa l'arrêt de la cour d'appel de Milan, renvoyant la procédure devant une autre section de la même cour d'appel afin d'obtenir un jugement ayant pour objet le droit de la requérante à une indemnité d'occupation.

Il ressort du dossier que la procédure devant la cour d'appel de Milan est toujours pendante.

GRIEFS

o

1 et 1 de la Convention, la requérante se plaint d'avoir été privée de son terrain de manière incompatible avec son droit au respect de ses biens, en l'absence de toute indemnisation.

EN DROIT

invoque d'abord l'article 1 du Protocole n

o

1, qui se lit ainsi

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

En outre, la requérante invoque l'article 1 de la Convention, qui se lit ainsi

:

«

Les Hautes Parties contractantes reconnaissent à toute personne relevant de leur juridiction les droits et libertés définis au titre I de la (...) Convention

:

»

Quant à l'article 1 du Protocole n

o

1, en l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.

Quant à l'article 1 de la Convention, la Cour rappelle que celui-ci «

renvoie aux clauses du Titre I et ne joue donc que combiné avec elles ; sa violation résulte automatiquement de la leur, mais elle n'y ajoute rien » (arrêt

Irlande c. Royaume-Uni

du 18

janvier 1978, série A n

o

25, § 238). Comme le grief doit être communiquée sous l'angle de l'article 1 du Protocole n

o

1, la Cour estime qu'une communication séparée sous l'angle de l'article 1 de la Convention ne répond à aucune exigence juridique. Il s'ensuit que ce grief reste don absorbé dans celui tiré de l'article 1 du Protocole n

o

1.

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)»

Elle invoque en outre l'article 13 de la Convention, qui se lit ainsi

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.

»

Quant à l'article 6 § 1 de la Convention (accès à un tribunal), la Cour rappelle que les garanties de procédure énoncées à l'article

6 assurent à chacun le droit à ce qu'un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil

; il consacre de la sorte le «

droit à un tribunal

», dont le droit d'accès, à savoir le droit de saisir le tribunal en matière civile, constitue un aspect (voir

Golder c.

Royaume-Uni

, arrêt du 21

février 1975, série A no 18, pp. 13-18, §§ 28-36).

La Cour estime qu'on ne saurait parler d'entrave à l'accès à un tribunal lorsqu'un justiciable, représenté par un avocat, saisit librement le tribunal et présente devant lui ses arguments. Or, la requérante a été partie à la procédure devant les juridictions internes dans le cadre de l'utilisation des voies de recours disponibles en droit italien. La circonstance que l'issue de la procédure n'a pas été favorable à la requérante ne concerne donc pas l'accès à un tribunal. Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant à l'article 13 de la Convention, la Cour note que le grief soulevé par la requérante sur le terrain de ce dernier article concerne les même faits que ceux déjà examinés sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention. De

plus, il y a lieu de rappeler que lorsqu'une question d'accès à un tribunal se pose, les garanties de l'article

13 sont absorbées par celles de l'article 6 (

Brualla Gómez de la Torre c. Espagne

, arrêt du 19 décembre 1997,

Recueil

1997-VIII, § 41).

Dès lors, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner s'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention (voir

Posti et Rahko c. Finlande

, n

o

27824/95, § 89, 24 septembre 2002, non publié).

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Ajourne

l'examen du grief du requérant tiré de l'article 1 du Protocole n

o

1

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Santiago

Quesada

Christos

Rozakis

Greffier adjoint

Président