SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 36763/02 prezentată de Garyfalia ROMUSAKOU împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 28 aprilie 2005 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte C.L. Rozakis Mes Tulkens Steiner dnii Hajiyev Spielmann, S.E. Jebens, judecători și S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 19 septembrie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, domnul Garyfalia Rousakou, este un resortisant grec născut în 1921 și rezident în Petrina Lakonias. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Garyfalia Rousakou. V. Foundukos, avocat în Atena. Guvernul pârât este reprezentat de delegații agentului său, domnul Apessos, consilier la Consiliul Juridic al statului și domnul I. Bakopoulos, auditor la Consiliul Juridic al statului. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1973, un incendiu provocat de pilonii de electricitate a distrus în întregime casa familiei reclamantei. Prima procedură inițiată de reclamantă: faza de audiere a martorilor la 20 iulie 1978, recurenta sesizează instanța de mari instanțe din Atena cu privire la o acțiune de condamnare a întreprinderii publice de electricitate ( La 19 ianuarie 1981, printr-o decizie înainte de a lua o hotărâre judecătorească, tribunalul a dispus audierea martorilor (Decizia nr. 890/1981). La 9 iulie 1981, reclamanta a solicitat stabilirea unei date de audiere a martorilor, care, stabilită la 16 octombrie 1981, a fost ulterior amânată din cauza alegerilor parlamentare. Tribunalul de Mare Instanță din Atena a fixat-o la 19 noiembrie 1981, dar la această dată, ședința a fost amânată, reclamanta nu s-a prezentat la data de 1 noiembrie 1981. În iulie 1986, reclamanta notatifia, pentru a doua oară la DEI, Decizia nr. 890/1981 a Tribunalului de Mare Instanță din Atena, care dispunea audierea martorilor. La 20 septembrie 1989, reclamanta a solicitat Tribunalului să acorde un nou termen pentru audierea martorilor. La 6 martie 1990, Tribunalul de Mare Instanță din Atena a respins această cerere (Decizia nr. 1928/1990). La 29 iunie 1990, reclamanta a solicitat stabilirea unei noi date a ședinței în fața Tribunalului de Mare Instanță din Atena. La 7 decembrie 1990, Tribunalul a dispus audierea martorilor. La 10 aprilie 1992, DEI a solicitat audierea martorilor la Tribunalul de Mare Instanță, care a fost stabilită la 23 septembrie 1992, dar ulterior a fost suspendată din cauza grevei avocaților din baroul Atenei. La 20 octombrie 1992, DIE a solicitat o prelungire la Tribunalul de Mare Instanță pentru audierea martorilor, care a fost stabilită la 25 octombrie 1992. noiembrie 1992, dar ulterior a fost suspendată deoarece reclamanta nu s-a prezentat acolo. La 16 decembrie 1992, DEI a solicitat din nou stabilirea unei date pentru audierea martorilor. Aceasta a fost stabilită la 10 februarie 1993 și, ulterior, la 7 aprilie 1993, dar a fost amânată de fiecare dată din cauza grevei avocaților. Audierea martorilor a început la 23 iunie 1993 și a fost amânată o dată, din cauza convocarii de către reclamant a unui martor al cărui nume nu fusese notificat în prealabil părții adverse și în alte două ocazii, la 11 mai și 2 noiembrie 1994, în absența reclamantei. Procedura de audiere a martorilor cu privire la prima acțiune a fost încheiată la 25 ianuarie 1995. A doua procedură inițiată de reclamantă mai întâi în faza de audiere a martorilor la 1 iulie 1986, recurenta sesizează instanța de mare instanță din Atena cu o a doua acțiune incidentă în vederea obținerii unei revizuiri a sumelor solicitate în prima sa acțiune din 1978. La 28 noiembrie 1986, prin decizie înainte de a pronunța dreptul, instanța a dispus audierea martorilor (Decizia nr. 3139/1986). În urma cererii recurentei, audierea martorilor a fost stabilită la 26 noiembrie 1987. La data respectivă, ședința a fost suspendată deoarece reclamanta nu a prezentat-o. La 9 decembrie 1987, reclamanta a solicitat stabilirea unei date pentru audierea martorilor. Audierea martorilor a început la 29 februarie 1988, data la care a fost amânată la 2 mai 1988. La data respectivă, recurenta a solicitat o amânare, din cauza faptului că nu a convocat martori. Ședința a fost stabilită la 17 octombrie 1988, data la care reclamanta nu s-a prezentat. Audierea martorilor a fost reluată și închisă la 12 decembrie 1988. La 29 iulie 1994, recurenta a solicitat continuarea procedurii în litigiu cu privire la cele două acțiuni ale sale (inițială și incidentă) și stabilirea unei date de ședință. Ședința a fost stabilită la 27 octombrie 1994, dar ulterior a fost suspendată, deoarece reclamanta nu se prezentase la ședință. La 17 octombrie 1996, recurenta a solicitat din nou continuarea procedurii în litigiu privind cele două acțiuni ale sale și stabilirea unei noi date a ședinței, care a avut loc la 8 mai 1997. La 30 ianuarie 1998, Tribunalul de Mare Instanță din Atena a acceptat acțiunea principală a recurentei în ansamblul său și a respins acțiunea sa incidentă, pretențiile ridicate de aceasta fiind prevăzute (Decizia nr. 1006/1998). La 21 decembrie 1998 și, respectiv, 27 mai 1999, reclamanta și, respectiv, DIE au răspuns la apelul la decizia nr. 1006/1998. Ședința a fost stabilită la 9 decembrie 1999, dar a fost amânată la această dată, deoarece reclamanta nu a prezentat o audiere în acest sens. La 17 decembrie 1999 și 17 februarie 2000, reclamanta a solicitat stabilirea unei noi ședințe pentru ambele cereri. Aceasta a avut loc la 20 aprilie 2000. La 20 iunie 2000, Curtea de Apel de la Atena a fost parțial îndreptățită la ambele acțiuni (majoră și incidentă) ale reclamantei (hotărârea nr. 5411/2000). La 24 ianuarie 2001, IED s-a ocupat de casare. La 23 ianuarie 2002, Curtea de Casație a infirmat hotărârea atacată și a trimis cauza în fața unei noi formări a Curții de Apel din Atena. În plus, Curtea de Casație i-a ordonat recurentei să plătească către DEI o sumă de 1 350 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată (hotărârea nr. 123/2002). La 13 iunie 2002, Curtea de Apel din Atena a respins cele două acțiuni ale recurentei ca fiind prevăzute în cadrul litispendenței (Decizia nr. 6243/2002). Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante din Codul de procedură civilă se citesc astfel art. 106 Instanța acționează numai la cererea unei părți și decide pe baza afirmațiilor formulate de părți (...) art. 108 Actele de procedură au loc la inițiativa și diligența părților (...) Articolele menționate anterior consacră principiile dispoziției instanței ( În conformitate cu principiul dispoziției instanței, protecția judiciară în litigiile civile este acordată numai dacă este solicitată de către părți, în măsura în care aceasta este solicitată și dacă aceasta continuă să fie acordată. În plus, în conformitate cu principiul inițiativei părților, progresul unei proceduri civile depinde în totalitate de diligența părților (P. Yessiou-Faltsi), art. 260 În cazul în care părțile nu sunt prezente la ședință (...), aceasta se amână (...) GRIEFS invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta se plânge de echitatea și durata procedurii. Invocând articolele 8 din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge că hotărârea nr. 123/2002 a Curții de Casație a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale. ÎN DREPT recurenta se plânge că procedura în litigiu nu a fost echitabilă. În special, aceasta susține că Curtea de Casație a dat dovadă de părtinire și de arbitraritate față de aceasta. În plus, ea susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil. Astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la cauza întemeiat pe echitatea procedurii Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din convenție pentru părțile contractante și, în special, nu îi revine sarcina de a cunoaște eventualele erori de fapt sau de drept comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție. Pe de altă parte, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al dreptului intern și al instanțelor naționale (Garcia Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Or, Curtea nu identifică niciun indiciu de arbitraritate în desfășurarea procedurii în fața Curții de Casație, care a respectat principiul contradictoriei și în cursul căruia recurenta a putut prezenta toate argumentele pentru apărarea cauzei sale. Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Cu privire la motivul întemeiat pe durata procedurii Pe perioada care trebuie luată în considerare Curtea constată că prezenta cauză este compusă din două proceduri. Prima procedură a început la 20 iulie 1978, când recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Atena cu privire la o cerere de despăgubire împotriva DEI. A doua procedură a început la 1 iulie 1986, când recurenta sesizează Tribunalul de Mare Instanță din Atena cu privire la o acțiune incidentă în vederea obținerii unei revizuiri a sumelor solicitate în prima sa acțiune din 1978. Cele două proceduri au evoluat în paralel în fața instanțelor interne. Ambele s-au încheiat la 13 iunie 2002, cu hotărârea nr. 6243/2002 al Curții de Apel din Atena; prin urmare, litigiul se extinde pe o perioadă de douăzeci și trei de ani și 11 luni pentru patru grade de jurisdicție, dintre care mai mult de 16 ani după 20 noiembrie 1985, data recunoașterii dreptului individual de recurs de către Grecia. Guvernul consideră că comportamentul recurentei a contribuit în mare măsură la prelungirea duratei acestei proceduri. În ceea ce privește procedura în fața Tribunalului de Mare Instanță, guvernul constată că, cu excepția ședinței din 16 octombrie 1981, amânată ca urmare a organizării alegerilor parlamentare și a celor trei amânări de scurtă durată din cauza grevei avocaților din baroul Atenei, toate celelalte ședințe stabilite au trebuit amânate din cauza lipsei recurentei, ceea ce a întârziat considerabil procedura. Referindu-se, de asemenea, la Codul de procedură civilă care lasă inițiativa procedurii părților, guvernul consideră că cronologia atestă absența diligenței din partea recurentei care întârzie în mod excesiv cererea de stabilire a datelor ședinței. Guvernul concluzionează că nicio întârziere nu poate fi imputată autorităților judiciare care au soluționat această cauză cu diligență; recurenta consideră că cauza sa are o durată excesivă și că Tribunalul de Mare Instanță din Atena este responsabil exclusiv pentru amânările și întârzierile pe care aceasta le-a cunoscut. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. Pe de altă parte, numai încetinitorii imputabili autorităților judiciare competente pot determina o depășire a termenului rezonabil care contravine Convenției. Chiar și în sistemele juridice care consacră principiul conduitei procesului de către părți, atitudinea celor interesați nu scutește judecătorii de a asigura celeritatea dorită prin art. 6 alin. (1) (Litozalis c. Grecia, n 62771/00, § 30, 5 februarie 2004). Curtea consideră că cauza prezenta o anumită complexitate. Întradevăr, procedura în litigiu se referea la examinarea a două acțiuni strâns legate care, într-un prim stadiu s-au desfășurat în paralel în fața instanțelor interne, pentru a fi atașate ulterior în cadrul procedurii în fața Curții de Apel. Cu toate că conținutul lor era similar, este necesar să se constate că cele două cauze au ridicat întrebări distincte, impunând audierea diverșilor martori și asomarea ulterioară a procedurii, în special în faza anterioară celei de examinare pe fond. În ceea ce privește comportamentul părților, Curtea arată că absența recurentei este la originea tuturor amânărilor cauzei în fața instanțelor sesizate : numai ședința din 16 octombrie 1981 în fața Tribunalului de Mare Instanță din Atena a fost amânată din cauza alegerilor legislative și trei audieri ale martorilor în fața aceleiași instanțe au fost amânate pe scurt din cauza grevei avocaților baroului din Atena. În special, procedurile de audiere a martorilor cu privire la cele două acțiuni ale recurentei au fost amânate de mai multe ori, de patru ori pentru prima și de două ori pentru a doua oară, din cauza lipsei recurentei și a unei redresări, deoarece aceasta nu și-a convocat în mod legal martorul. În cele din urmă, audierea pe fond a cauzei în fața Tribunalului de Mare Instanță și a Curții de Apel din Atena a fost și ea amânată de două ori din cauza lipsei recurentei. În plus, întârzierea excesivă cu care recurenta a solicitat stabilirea unei noi date de ședință în cadrul mai multor etape ale procedurii și, în special, ca urmare a amânării ședințelor, a avut un impact semnificativ asupra progresului procedurilor. În special, reclamanta a avut nevoie de aproximativ opt ani pentru a solicita Tribunalului de Mare Instanță stabilirea unei noi date de ședință a martorilor, după amânarea procedurii la data de 19 Noiembrie 1981, ca urmare a absenței sale. În mod similar, cinci ani și opt luni separă încheierea procedurii de audiere a martorilor cu privire la a doua sa acțiune de cererea sa de stabilire a unei date a ședinței. În ultimul rând, reclamanta a așteptat aproximativ doi ani pentru a solicita continuarea procedurii în fața Tribunalului de Mare Instanță din Atena, în urma amânării ședinței, la 27 octombrie 1994, din cauza absenței sale. Curtea constată în special că, atâta timp cât părțile interesate nu manifestau interes pentru a relua procedura în fața instanței de mare instanță și a Curții de Apel din Atena, acestea nu aveau nici o marjă de manevră. Într-adevăr, în conformitate cu principiile dispoziției instanței și ale inițiativei părților, consacrate la articolele 106 și 108 din Codul de procedură civilă (a se vedea mai sus, Dreptul intern relevant), desfășurarea procedurii depinde în întregime de diligența părților ; dacă acestea abandonează temporar sau definitiv instanța, instanțele nu pot, din proprie inițiativă, să impună reluarea acesteia. Această situație nu poate fi paralelă cu ipoteza unei proceduri în curs, ale cărei instanțe trebuie să vegheze la buna desfășurare, de exemplu fiind atente în ceea ce privește acceptarea unei cereri de amânare, audierea martorilor sau monitorizarea termenelor necesare pentru întocmirea unui raport de expertiză (a se vedea, Liadis c. Grecia, n 16412/02, § 21, 27 mai 2004 și Patrianakos c. Grecia, n 1949/02, § 23, 15 iulie 2004). Pe scurt, Curtea consideră că atitudinea recurentei este cauza unei întârzieri de peste 17 ani, a cărei răspundere nu poate fi acordată statului. În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea consideră că nu li se pot reproșa perioade de inactivitate sau de încetinire nejustificată în cadrul unei proceduri cu patru grade de jurisdicție; într-adevăr, Curtea arată că, de fiecare dată când părțile interesate solicitau stabilirea unei noi date de ședință, instanțele sesizate o fixau într-un termen foarte scurt. Pe de altă parte, Tribunalul de Mare Instanță și-a pronunțat hotărârea în termen de aproximativ șapte luni de la data ședinței la care reclamanta a participat; în ceea ce privește procedura în fața Curții de Apel, aceasta a decis cu privire la cauză în termen de două luni de la ședința la care s-a prezentat reclamanta; în cele din urmă, Curtea de Casație a stat în termen de aproximativ un an de la sesizarea sa de către DEI. În opinia Curții, aceste termene sunt departe de a fi disproporționate. Având în vedere toate elementele colectate și în pofida duratei generale a procedurii, Curtea consideră că nu a existat o depășire a termenului rezonabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, acest motiv trebuie, prin urmare, respins ca fiind vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Recurenta se plânge din punctul de vedere al articolelor 8 din convenție și 1 din Protocolul nr. 1 numai hotărârea nr. 123/2002 a Curții de Casație a privat-o de indemnizația care i-a fost deja acordată de Curtea de Apel. În plus, aceasta afirmă că, în cazul în care DEI procedează la executarea acestei hotărâri, pentru a percepe suma alocată pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, ar putea fi sesizată adresa sa actuală. Curtea consideră că singura dispoziție relevantă în speță este art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel formulată: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea consideră că pretinsa creanță a recurentei nu poate fi considerată drept un bun În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât nu a fost constatată și nu a fost încheiată printr-o hotărâre judecătorească cu forță de lucru judecat. Cu toate acestea, aceasta este condiția ca o creanță să fie sigură și exigibilă și, prin urmare, protejată prin art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A, 84 alin. 59). În special, Curtea constată că, atât timp cât cauza sa era pendinte în fața instanțelor interne, acțiunile sale nu prezentau, în cadrul recurentei, niciun drept de creanță, ci numai posibilitatea de a obține o asemenea creanță. 123/2002 din partea Curții de Casație care a respins cererea reclamantei nu a putut avea ca efect privarea acesteia de un bun pe care îl deținea. În consecință, acest motiv trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Loucaude Grefier adjunct Președinte
de la requête n
o
36763/02
présentée par Garyfalia ROUSAKOU
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 28 avril 2005 en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
M
mes
F.
Tulkens
,
E.
Steiner
,
MM.
K.
Hajiyev
,
D.
Spielmann,
S.E.
Jebens,
juges
,
et de M. S.
Quesada,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 19 septembre 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Garyfalia Rousakou, est une ressortissante grecque née en 1921 et résidant à Petrina Lakonias. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l'Etat et M. I.
Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil Juridique de l'Etat.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1973, un incendie, provoqué par des pylônes d'électricité détruisit intégralement la maison familiale de la requérante.
1.
La première procédure engagée par la requérante – la phase d'audition des témoins
Le 20 juillet 1978, la requérante saisit le tribunal de grande instance d'Athènes d'une action tendant à la condamnation de l'Entreprise Publique d'Electricité («
DEI
») à lui verser une indemnisation pour la destruction de sa propriété. Le 19 janvier 1981, par une décision avant dire droit, le tribunal ordonna l'audition des témoins (décision n
o
890/1981).
Le 9 juillet 1981, la requérante demanda la fixation d'une date d'audience des témoins. Celle-ci, fixée au 16 octobre 1981, fut par la suite reportée en raison des élections législatives. Le tribunal de grande instance d'Athènes la fixa au 19 novembre 1981 mais à cette date, l'audience fut ajournée, la requérante ne s'y étant pas présentée.
Le 1
er
juillet 1986, la requérante notifia pour la seconde fois à la DEI la décision n
o
890/1981 du tribunal de grande instance d'Athènes ordonnant l'audition des témoins.
Le 20 septembre 1989, la requérante demanda au tribunal de lui accorder un nouveau délai pour l'audition des témoins. Le 6 mars 1990, le tribunal de grande instance d'Athènes rejeta cette demande (décision n
o
1928/1990).
Le 29 juin 1990, la requérante demanda la fixation d'une nouvelle date d'audience devant le tribunal de grande instance d'Athènes. Le 7 décembre 1990, le tribunal ordonna l'audition des témoins.
Le 10 avril 1992, la DEI demanda auprès du tribunal de grande instance l'audition des témoins. Celle-ci fut fixée au 23 septembre 1992, mais fut par la suite ajournée en raison de la grève des avocats au barreau d'Athènes.
Le 20 octobre 1992, la DEI demanda une prorogation auprès du tribunal de grande instance pour l'audition des témoins. Celle-ci fut fixée au 25
novembre 1992, mais fut par la suite ajournée car la requérante ne s'y était présentée.
Le 16 décembre 1992, la DEI demanda à nouveau la fixation d'une date pour l'audition des témoins. Celle-ci fut fixée au 10 février 1993 et, ensuite, au 7 avril 1993, mais fut ajournée à chaque fois en raison de la grève des avocats.
L'audition des témoins commença le 23 juin 1993. Elle fut ajournée une fois, en raison de la convocation par la requérante d'un témoin dont le nom n'avait pas été préalablement notifié à la partie adverse et à deux autres reprises, les 11 mai et 2 novembre 1994, en l'absence de la requérante. La procédure d'audition des témoins concernant la première action fut clôturée le 25 janvier 1995.
2.
La deuxième procédure engagée par la requérante – la phase d'audition des témoins
Le 1
er
juillet 1986, la requérante saisit le tribunal de grande instance d'Athènes d'une seconde action incidente tendant à obtenir une révision des sommes sollicitées dans sa première action de 1978.
Le 28 novembre 1986, par décision avant dire droit, le tribunal ordonna l'audition des témoins (décision n
o
3139/1986). Suite à la demande de la requérante, l'audition des témoins fut fixée au 26 novembre 1987. A cette date, l'audition fut ajournée car la requérante ne s'y était présentée.
Le 9 décembre 1987, la requérante demanda la fixation d'une date pour entendre des témoins. L'audition des témoins commença le 29 février 1988, date à laquelle elle fut reportée au 2 mai 1988. A cette date, la requérante sollicita un ajournement, faute pour elle d'avoir convoqué des témoins. L'audition fut fixée au 17 octobre 1988, date à laquelle la requérante ne se présenta pas. L'audition des témoins fut reprise et clôturée le 12 décembre 1988.
3.
L'examen en audience des deux affaires par les juridictions internes
Le 29 juillet 1994, la requérante demanda la poursuite de la procédure litigieuse concernant ses deux actions (initiale et incidente) et la fixation d'une date d'audience.
L'audience fut fixée au 27 octobre 1994, mais fut par la suite ajournée, car la requérante ne s'y était pas présentée.
Le 17 octobre 1996, la requérante demanda à nouveau la poursuite de la procédure litigieuse concernant ses deux actions et la fixation d'une nouvelle date d'audience. Celle-ci eut lieu le 8 mai 1997.
Le 30 janvier 1998, le tribunal de grande instance d'Athènes accepta l'action principale de la requérante dans son ensemble et rejeta son action incidente, les prétentions soulevées par celle-ci étant prescrites (décision n
o
1006/1998).
Les 21 décembre 1998 et 27 mai 1999 respectivement, la requérante et la DEI interjetèrent appel de la décision n
o
1006/1998. L'audience fut fixée au 9 décembre 1999 mais fut ajournée à cette date car la requérante ne s'y était présentée. Les 17 décembre 1999 et 17 février 2000, la requérante demanda la fixation d'une nouvelle audience pour les deux appels. Celle-ci eut lieu le 20 avril 2000.
Le 20 juin 2000, la cour d'appel d'Athènes fit partiellement droit aux deux actions (principale et incidente) de la requérante (arrêt n
o
5411/2000).
Le 24 janvier 2001, la DEI se pourvut en cassation.
Le 23 janvier 2002, la Cour de cassation infirma l'arrêt attaqué et renvoya l'affaire devant une nouvelle formation de la cour d'appel d'Athènes. De plus, la Cour de cassation ordonna à la requérante de verser à la DEI une somme de 1 350 euros au titre des frais et dépens (arrêt n
o
123/2002). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 21 février 2002.
Le 13 juin 2002, la cour d'appel d'Athènes rejeta les deux actions de la requérante comme prescrites lors de la litispendance (décision n
o
6243/2002).
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes du code de procédure civile se lisent ainsi
:
Article 106
«
Le tribunal agit uniquement à la demande d'une partie et décide sur la base des allégations soulevées par les parties (...)
»
Article 108
«
Les actes de procédure ont lieu à l'initiative et à la diligence des parties (...)
»
Les articles susmentionnés consacrent respectivement les principes de la disposition de l'instance (αρχή διαθέσεως) et de l'initiative des parties (αρχή πρωτοβουλίας των διαδίκων). Selon le principe de la disposition de l'instance, la protection judiciaire dans le cadre des litiges civils est accordée seulement si elle est demandée par les parties, dans la mesure où elle l'est et si elle continue à l'être. Par ailleurs, selon le principe de l'initiative des parties, le progrès d'une procédure civile dépend entièrement de la diligence des parties (P. Yessiou-Faltsi,
Civil Procedure in Hellas
, éd.
Sakkoulas-Kluwer, p. 45 et suiv.).
Article 260
«
Si les parties ne sont pas présentes à l'audience (...), celle-ci est ajournée (...)
»
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de l'équité et de la durée de la procédure.
2.
Invoquant les articles 8 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint que l'arrêt n
o
123/2002 de la Cour de cassation porta atteinte au droit au respect de ses biens.
1.
La requérante se plaint que la procédure litigieuse n'a pas été équitable. Elle affirme, notamment, que la Cour de cassation a fait preuve de partialité et d'arbitraire à son égard. En outre, elle allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur le grief tiré de l'équité de la procédure
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article
19 de la Convention, elle a pour tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article
6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l'admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (
Garcia Ruiz c.
Espagne
[GC], no.
30544/96, §
Or, la Cour ne décèle aucun indice d'arbitraire dans le déroulement de la procédure devant la Cour de cassation, qui a respecté le principe du contradictoire et au cours de laquelle la requérante a pu présenter tous les arguments pour la défense de sa cause.
Il s'ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
B.
Sur le grief tiré de la durée de la procédure
1.
Sur la période à prendre en considération
La Cour note que la présente affaire est composée de deux procédures. La première a débuté le 20 juillet 1978, lorsque la requérante saisit le tribunal de première instance d'Athènes d'une demande d'indemnisation contre la DEI. La seconde procédure commença le 1
er
juillet 1986, lorsque la requérante saisit le tribunal de grande instance d'Athènes d'une action incidente tendant à obtenir une révision des sommes sollicitées dans sa première action de 1978. Les deux procédures ont évolué de manière parallèle devant les juridictions internes. Toutes les deux se sont terminées le 13 juin 2002, avec l'arrêt n
o
6243/2002 de la cour d'appel d'Athènes. Le litige s'étend donc sur une durée de vingt-trois ans et onze mois environ pour quatre degrés de juridiction, dont plus de seize ans après le 20
novembre 1985, date de la reconnaissance du droit de recours individuel par la Grèce.
2.
Sur le fond
Le Gouvernement estime que le comportement de la requérante a largement contribué à prolonger la durée de cette procédure. S'agissant de la procédure devant le tribunal de grande instance, le Gouvernement constate qu'à l'exception de l'audience du 16 octobre 1981, reportée en raison de la tenue des élections législatives et trois ajournements de courte durée en raison de la grève des avocats au barreau d'Athènes, toutes les autres audiences fixées ont dû être reportées en raison de l'absence de la requérante, ce qui retarda de façon considérable la procédure. Se référant en outre au code de procédure civile qui laisse l'initiative de la procédure aux parties, le Gouvernement estime que la chronologie atteste de l'absence de diligence de la part de la requérante qui retarda de manière excessive la demande de fixation des dates d'audience. Le Gouvernement conclut qu'aucun retard ne peut être imputé aux autorités judiciaires qui ont traité cette affaire avec diligence.
La requérante estime que son affaire connut une durée excessive et que le tribunal de grande instance d'Athènes est exclusivement responsable des ajournements et des retards que celle-ci connut.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
Par ailleurs, seules les lenteurs imputables aux autorités judiciaires compétentes peuvent amener à constater un dépassement du délai raisonnable contraire à la Convention. Même dans les systèmes juridiques consacrant le principe de la conduite du procès par les parties, l'attitude des intéressés ne dispense pas les juges d'assurer la célérité voulue par l'article
6 § 1 (
Litoselitis c. Grèce
, n
o
62771/00, § 30, 5 février 2004).
La Cour considère que l'affaire présentait une certaine complexité. En effet, la procédure litigieuse portait sur l'examen de deux actions étroitement liées qui, dans un premier stade se déroulèrent parallèlement devant les juridictions internes, pour être jointes par la suite lors de la procédure devant la cour d'appel. Même si leur contenu était similaire, force est pour autant de constater que les deux affaires ont soulevé des questions distinctes, imposant l'audition de différents témoins et l'alourdissement consécutif de la procédure, surtout lors de la phase qui précéda celle de l'examen sur le fond.
S'agissant du comportement des parties, la Cour relève que l'absence de la requérante est à l'origine de tous les ajournements de l'affaire devant les juridictions saisies
: seules, l'audience du 16 octobre 1981 devant le tribunal de grande instance d'Athènes fut reportée en raison de la tenue d'élections législatives et trois auditions des témoins devant la même juridiction furent ajournées brièvement en raison de la grève des avocats du barreau d'Athènes. En particulier, les procédures d'audition des témoins sur les deux actions de la requérante furent ajournées à plusieurs reprises, quatre fois pour la première et deux fois pour la seconde, en raison de l'absence de la requérante et à une reprise parce que celle-ci n'avait pas légalement convoqué son témoin. Enfin, l'audience sur le fond de l'affaire devant le tribunal de grande instance et la cour d'appel d'Athènes fut elle aussi ajournée à deux reprises en raison de l'absence de la requérante.
Qui plus est, le retard excessif avec lequel la requérante demandait la fixation d'une nouvelle date d'audience lors des multiples stades de la procédure et, notamment, suite aux ajournements des audiences, a considérablement influé sur l'avancement des procédures. En particulier, la requérante mit huit ans environ pour demander au tribunal de grande instance la fixation d'une nouvelle date d'audience des témoins, après l'ajournement de la procédure le 19
novembre 1981, consécutif à son absence. De même, cinq ans et huit mois séparent la clôture de la procédure d'audition des témoins relative à sa seconde action de sa demande de fixation d'une date d'audience. En dernier lieu, la requérante a attendu deux ans environ pour demander la poursuite de la procédure devant le tribunal de grande instance d'Athènes suite à l'ajournement de l'audience, le 27
octobre 1994, en raison de son absence.
La Cour note en particulier que, tant que les intéressés ne manifestaient pas d'intérêt pour reprendre la procédure devant le tribunal de grande instance et la cour d'appel d'Athènes, ceux-ci n'avaient aucune marge de manœuvre. En effet, selon les principes de la disposition de l'instance et de l'initiative des parties, consacrés par les articles 106 et 108 du code de procédure civile (voir ci-dessus,
Droit interne pertinent
), la conduite de la procédure dépend entièrement de la diligence des parties
; si celles-ci abandonnent provisoirement ou définitivement l'instance, les tribunaux ne peuvent pas, de leur propre initiative, en imposer la reprise. Cette situation ne peut être mise en parallèle avec l'hypothèse d'une procédure en cours, dont les tribunaux doivent veiller au bon déroulement, en étant par exemple attentifs lorsqu'il s'agit de consentir à une demande d'ajournement, d'entendre des témoins ou de surveiller les délais requis pour l'établissement d'un rapport d'expertise (voir,
Liadis c. Grèce
, n
o
16412/02, § 21, 27 mai 2004 et
Patrianakos c.
Grèce
, n
o
19449/02, § 23, 15 juillet 2004).
En somme, la Cour considère que l'attitude de la requérante est à l'origine d'un retard de plus de dix-sept ans, dont l'Etat ne saurait être tenu pour responsable.
Quant au comportement des autorités judiciaires, la Cour estime qu'on ne saurait leur reprocher des périodes d'inactivité ou de lenteur injustifiées lors d'une procédure comportant quatre degrés de juridiction. En effet, la Cour relève qu'à chaque fois que les intéressés demandaient la fixation d'une nouvelle date d'audience, les juridictions saisies la fixaient dans des délais très brefs. Par ailleurs, le tribunal de grande instance rendit son jugement dans un délai de sept mois environ à partir de la date de l'audience à laquelle la requérante participa ; quant à la procédure devant la cour d'appel, celle-ci a statué sur l'affaire dans un délai de deux mois après l'audience à laquelle la requérante s'est présentée ; enfin, la Cour de cassation statua dans un délai d'un an environ à partir de sa saisine par la DEI. De l'avis de la Cour, ces délais sont loin d'être déraisonnables.
Eu égard à l'ensemble des éléments recueillis, et malgré la durée globale de la procédure, la Cour estime qu'il n'y a pas eu dépassement du «
délai raisonnable
» au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.
Il s'ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
La requérante se plaint sous l'angle des articles 8 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 que l'arrêt n
o
123/2002 de la Cour de cassation la priva de l'indemnité qui lui avait été déjà allouée par la cour d'appel. De plus, elle allègue que si la DEI procède à l'exécution de cet arrêt, afin de percevoir la somme allouée au titre des frais et dépens, son domicile actuel pourrait être saisi.
La Cour estime que la seule disposition pertinente en l'espèce est l'article
1 du Protocole n
o
1, ainsi libellée :
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
La Cour estime que la prétendue créance de la requérante ne peut passer pour un «
bien
» au sens de l'article 1 du Protocole n
o
1, puisque elle n'a pas été constatée et liquidée par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu'une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l'article 1 du Protocole n
o
1 (voir
Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce
, arrêt du 9
décembre 1994, série A, n
o
301-B, p. 84, § 59).
En particulier, la Cour note que, tant que son affaire était pendante devant les juridictions internes, ses actions ne faisaient naître, dans le chef de la requérante, aucun droit de créance, mais uniquement l'éventualité d'obtenir pareille créance. Dès lors, l'arrêt n
o
123/2002 de la Cour de cassation ayant débouté la requérante de ses demandes n'a pu avoir pour effet de la priver d'un bien dont elle était propriétaire.
Il s'ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago
Quesada
Loukis
Loucaides
Greffier adjoint
Président