PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 11729/03 prezentate de Eleni ZARMAKOUPI împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 19 mai 2005 într-o cameră compusă din Tulkens președinte dnii C.L Rozakis Lorenzen mes Botomarova Steiner dnii Hajiyev Spielmann, judecători și dnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 26 martie 2003, având în vedere decizia parțială din 6 mai 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie, reclamanta, dl Eleni Zarmakoupi, este un cetățean grec, născut în 1935 și rezident la Atena. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Pamousis, avocat în baroul Atenei. Guvernul pârât este reprezentat de delegații agentului său, dl Apessos, consilier pe lângă Consiliul Juridic al statului și dl Pausis. Z. Hatzipavlou, autoare la Consiliul Juridic al statului. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 16 noiembrie 1993, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Atena cu privire la o acțiune în despăgubire împotriva spitalului general periferic din Atena, care o angaja ca menajeră, cerând diverse sume pentru salarii pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1989 și 31 mai 1991. La 31 martie 1995, printr-o decizie înainte de a declara drept, Tribunalul a amânat examinarea cauzei până când celelalte proceduri inițiate de recurentă pentru același obiect au fost finalizate (Decizia nr. 1252/1995). La 21 martie 1996, recurenta a solicitat stabilirea unei noi date a ședinței și aceasta a avut loc la 27 noiembrie 1996. La 20 februarie 1997, Tribunalul a acceptat cererea recurentei (Decizia nr. 476/1997). La 30 iunie 1997, spitalul a solicitat această decizie. La 12 mai 1998, Curtea de Apel din Atena a infirmat decizia atacată (hotărârea nr. 5948/99). Această hotărâre a fost pusă la dispoziție și certificată în conformitate în decembrie 1998. La 7 iunie 1999, reclamanta s-a ocupat de casare. La 18 mai 2000, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea atacată și a trimis cauza în fața Curții de Apel (hotărârea nr. 719/2000). La 28 februarie 2001, Curtea de Apel din Atena a făcut parțial dreptul la cererea recurentei (hotărârea nr. 1605/2001). Această hotărâre a fost netă și certificată conform în iunie 2001. La 17 septembrie 2002, Curtea de Casație a clasat parțial hotărârea atacată și a trimis cauza în fața Curții de Apel (hotărârea nr. 1449/2002). Această hotărâre a fost netă la 18 septembrie 2002, certificată conform la 20 septembrie 2002 și arhivată la 1 octombrie 2002. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge de durata procedurii. ÎN DREPT, recurenta se plânge, din punctul de vedere al articolului 6 alineatul (1) din Convenție, că cauza sa nu a fost audiată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Părțile relevante ale acestei dispoziții sunt astfel formulate. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul afirmă că cererea este inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni. 1449/2002, și anume la 17 septembrie 2002, părțile interesate puteau să consulte prin telefon sau să citească proiectul de hotărâre. Prin urmare, cererea formulată la 26 martie 2003 este tardivă. Alternativ, guvernul susține că durata procedurii nu a depășit termenul rezonabil menționat la art. 6 alineatul (1) din convenție. Acesta subliniază că cauza se confruntă cu cinci instanțe, că reclamanta nu a fost deosebit de diligentă în desfășurarea procedurii și că instanțele sesizate au luat o hotărâre într-un interval de timp rezonabil. În cele din urmă, guvernul susține că durata totală a procedurii ar trebui să fie, de asemenea, dedusă din perioadele de vacanță judiciară (1 iulie-15). Septembrie în fiecare an). Recurenta respinge teza guvernului și susține că termenul de șase luni începe să curgă începând cu 8 octombrie 2002, data la care a obținut o copie a deciziei interne definitive și afirmă că durata excesivă a cauzei sale este în întregime legată de comportamentul instanțelor sesizate. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. În această privință, Comisia a considerat deja că, atunci când reclamantul are dreptul să primească din oficiu o copie a deciziei interne definitive, este mai conform cu obiectul acestei dispoziții să se considere că termenul de șase luni începe să curgă de la data notificării copiei deciziei (a se vedea în special Worm c. Austria, Hotărârea din 29 august 1997, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1997-V, p. 1547, punctul 33 și că, în cazul în care comunicarea nu este prevăzută în dreptul intern, ca în cazul de față, ar trebui să se ia în considerare data punerii la dispoziție pe piață a deciziei, data de la care părțile pot să ia efectiv cunoștință de conținutul acesteia (P Papachelas c. Grecia [GC], 31423/96, § 30, CEDO 1999-II). În lumina acestei jurisprudențe, Curtea nu poate accepta argumentul guvernului că termenul de șase luni începe să curgă de la data la care părțile interesate pot obține informații prin telefon sau pot citi proiectul de hotărâre. În cazul de față, Curtea constată că hotărârea nr. 1449/2002, decizie internă definitivă în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție, a fost pusă la dispoziție la 18 septembrie 2002 și certificată în conformitate la 20 septembrie 2002. Recurenta a obținut o copie a acesteia la 8 octombrie 2002 și a depus cererea sa mai puțin de șase luni mai târziu, la 26 martie 2003. Curtea consideră că termenul dintre data la care recurenta putea obține o copie a hotărârii în cauză și data la care a luat cunoștință de aceasta nu este critic și că nu i se poate reproșa că a rămas inactivă pentru o lungă perioadă de timp sau că a lipsit de diligență. Acest lucru, cu atât mai mult cu cât Curtea a considerat deja că nu se poate solicita justițiabilului să vină să se informeze zi de zi cu privire la existența unei hotărâri care nu i-a fost notificată (Popageorgiou c. Grecia, Hotărârea din 22 octombrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-VI, p. 2287, punctul 32). Perioada care trebuie luată în considerare a început la 16 noiembrie 1993, cu sesizarea Tribunalului de Primă Instanță din Atena și s-a încheiat la 17 septembrie 2002, cu Hotărârea nr. 1449/2002 a Curții de Casație și, prin urmare, a durat opt ani, zece luni și o zi, pentru cinci instanțe. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentelor și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. Curtea amintește apoi că numai lentorii imputabili statului pot determina o depășire a termenului rezonabil mai mare (a se vedea în special Papachelas c. Grecia [GC], nr 31423/96, § 40 CEDH 1999-II). În acest caz, Curtea constată că cauza nu prezenta nicio dificultate specială și că, în general, recurenta nu a lipsit de diligență în desfășurarea procedurii. În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea consideră că nu li se pot reproșa perioade de inactivitate sau de încetinire nejustificată. Întradevăr, Curtea consideră că durata procedurii se explică în speță prin intervenția a mai multe grade de instanță. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră, în ceea ce privește prezenta cauză, că justiția nu a fost efectuată cu întârzieri adecvate pentru a compromite eficacitatea și credibilitatea acesteia ( Katte Klitsche de la Grange c. Italia, Hotărârea din 27 iunie 2006). octombrie 1994, seria A n 293-B, p. 39, § 61. Prin urmare, restul cererii este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin urmare, aplicarea articolului 3 din convenție trebuie să înceteze și să declare restul cererii inadmisibile. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, Declară Søren Nielsen Francoise Tulkens Moduleer Președinte
de la requête n
o
11729/03
présentée par Eleni ZARMAKOUPI
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 19 mai 2005 en une chambre composée de
:
M
me
F.
Tulkens
,
présidente
,
MM.
C.L.
Rozakis
,
P.
Lorenzen
,
M
mes
S.
Botoucharova
,
E.
Steiner
,
MM.
K.
Hajiyev
,
D.
Spielmann,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 26 mars 2003,
Vu la décision partielle du 6 mai 2004,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l'article 29 § 3 de la Convention et d'examiner conjointement la recevabilité et le fond de l'affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Eleni Zarmakoupi, est une ressortissante grecque, née en 1935 et résidant à Athènes. Elle est représentée devant la Cour par M
e
L.
Panousis, avocat au barreau d'Athènes. Le gouvernement défendeur est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l'Etat et M
me
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 16 novembre 1993, la requérante saisit le tribunal de première instance d'Athènes d'une action en dommages-intérêts contre l'hôpital général périphérique d'Athènes, qui l'employait en tant que femme de ménage. Elle réclamait diverses sommes au titre de salaires pour la période du 1
er
janvier 1989 au 31 mai 1991.
Le 31 mars 1995, par décision avant dire droit, le tribunal ajourna l'examen de l'affaire jusqu'à ce que les autres procédures engagées par la requérante pour le même objet aboutissent (décision n
o
1252/1995). Le 21
mars 1996, la requérante demanda la fixation d'une nouvelle date d'audience. Celle-ci eut lieu le 27 novembre 1996.
Le 20 février 1997, le tribunal fit droit à la demande de la requérante (décision n
o
476/1997).
Le 30 juin 1997, l'hôpital interjeta appel de cette décision.
Le 12 mai 1998, la cour d'appel d'Athènes infirma la décision attaquée (arrêt n
o
5948/1999). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme en décembre 1998.
Le 7 juin 1999, la requérante se pourvut en cassation.
Le 18 mai 2000, la Cour de cassation cassa l'arrêt attaqué et renvoya l'affaire devant la cour d'appel (arrêt n
o
719/2000).
Le 28 février 2001, la cour d'appel d'Athènes fit partiellement droit à la demande de la requérante (arrêt n
o
1605/2001). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme en juin 2001.
Le 9 juillet 2001, la requérante se pourvut en cassation.
Le 17 septembre 2002, la Cour de cassation cassa partiellement l'arrêt attaqué et renvoya l'affaire devant la cour d'appel (arrêt n
o
1449/2002). Cet arrêt fut mis au net le 18 septembre 2002, certifié conforme le 20 septembre 2002 et archivé le 1
er
octobre 2002. La requérante en obtint copie le 8
octobre 2002. Elle n'a pas entrepris des démarches devant la cour d'appel.
GRIEF
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure.
La requérante se plaint, sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, que sa cause n'a pas été entendue dans un «
délai raisonnable
» au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. Les parties pertinentes de cette disposition sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement affirme que la requête est irrecevable pour non-respect du délai de six mois. Il note qu'à partir de la publication de l'arrêt n
o
1449/2002, à savoir le 17 septembre 2002, les intéressés pouvaient se renseigner par téléphone ou lire le projet d'arrêt. Dès lors, la requête, introduite le 26 mars 2003, est tardive.
Alternativement, le Gouvernement soutient que la durée de la procédure n'a pas dépassé le délai raisonnable visé à l'article 6 § 1 de la Convention. Il souligne que l'affaire connut cinq instances, que la requérante n'a pas particulièrement fait preuve de diligence dans la conduite de la procédure et que les juridictions saisies ont statué dans des délais raisonnables. Le Gouvernement soutient enfin que de la durée totale de la procédure devraient être également déduites les périodes de vacances judiciaires (du 1
er
juillet au 15
septembre chaque année).
La requérante réfute les thèses avancées par le Gouvernement. Elle affirme que le délai de six mois commence à courir à partir du 8 octobre 2002, date à laquelle elle obtint copie de la décision interne définitive. Elle allègue en outre que la durée excessive que connut sa cause est entièrement imputable au comportement des juridictions saisies.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. Sur ce point, elle a déjà jugé que lorsque le requérant est en droit de se voir signifier d'office une copie de la décision interne définitive, il est plus conforme à l'objet de cette disposition de considérer que le délai de six mois commence à courir à compter de la date de la signification de la copie de la décision (voir, notamment,
Worm c.
Autriche
, arrêt du 29 août 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-V, p.
1547, § 33) et que lorsque la signification n'est pas prévue en droit interne, comme en l'espèce, il convient de prendre en considération la date de la mise au net de la décision, date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu (
Papachelas c. Grèce
[GC], n
o
31423/96, § 30, CEDH 1999-II). A la lumière de cette jurisprudence, la Cour ne saurait accepter l'argument du Gouvernement que le délai de six mois commence à courir à partir de la date à laquelle les intéressés peuvent obtenir des renseignements par téléphone ou lire le projet d'arrêt.
Dans le cas d'espèce, la Cour note que l'arrêt n
o
1449/2002, décision interne définitive au sens de l'article 35 § 1 de la Convention, a été mis au net le 18 septembre 2002 et certifié conforme le 20 septembre 2002. La requérante en obtint copie le 8 octobre 2002 et introduisit sa requête moins de six mois plus tard, le 26 mars 2003. La Cour estime que le délai entre la date à laquelle la requérante pouvait obtenir copie de l'arrêt en question et la date à laquelle elle en prit connaissance ne prête pas à critique et qu'il ne saurait lui être reproché d'être restée inactive pendant une longue période ou d'avoir manqué de diligence. Cela, d'autant plus que la Cour a déjà jugé que l'on ne peut exiger du justiciable qu'il vienne s'informer jour après jour de l'existence d'un arrêt qui ne lui a jamais été notifié (
Papageorgiou c. Grèce
, arrêt du 22 octobre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VI, p. 2287, §
32). Partant, il convient de rejeter l'exception du Gouvernement.
La période à considérer a débuté le 16 novembre 1993, avec la saisine du tribunal de première instance d'Athènes et s'est terminée le 17 septembre 2002, avec l'arrêt n
o
1449/2002 de la Cour de cassation. Elle a donc duré huit ans, dix mois et un jour, pour cinq instances.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement des requérantes et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
La Cour rappelle ensuite que seules les lenteurs imputables à l'Etat peuvent amener à constater un dépassement du « délai raisonnable » (voir, notamment,
Papachelas c. Grèce
[GC], n
o
En l'occurrence, la Cour constate que l'affaire ne présentait aucune difficulté particulière et que la requérante n'a pas en général manqué de diligence dans la conduite de la procédure. Quant au comportement des autorités judiciaires, la Cour estime qu'on ne saurait leur reprocher des périodes d'inactivité ou de lenteur injustifiées. La Cour estime en effet que la durée de la procédure s'explique en l'espèce par l'intervention de plusieurs degrés d'instance.
Au vu de ce qui précède, la Cour estime, pour ce qui est de la présente affaire, que la justice n'a pas été «
administrée avec des retards propres à en compromettre l'efficacité et la crédibilité
» (
Katte Klitsche de la Grange c.
Italie
, arrêt du 27
octobre 1994, série A n
o
293-B, p. 39, § 61).
Il s'ensuit que le restant de la requête est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
En conséquence, il convient de mettre fin à l'application de l'article
29
§
3 de la Convention et de déclarer le restant de la requête irrecevable.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Françoise
Tulkens
Greffier
Présidente