YILDIRIM ET DURMAN c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

03.05.2005

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

YILDIRIM ET DURMAN c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

HUDOC · oficial

A DOUA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 49507/99 prezentate de Mübeccel YILDIRIM și Mükerrem DURMAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 3 mai 2005 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Türmen Jungwiert Butkevych mei Mularoni, Fura-Sandström, judecători și domnii Dolle, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 25 mai 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, după ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamanții, domnii Mübeckel Yeldnam și Mükerrem Durman, sunt resortisanți turci, născuți în 1944 și, respectiv, 1949. Ei își au reședința în Istanbul și sunt reprezentați în fața Curții de către domnul N. Terzi, avocat în ozmir. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 18 iunie 1997, un teren situat la Istanbul, ale cărui solicitanți erau coproprietari cu alte trei persoane, a fost expropriat de Hotărârea Generală Aeroporturi Publice (Devlet Hava Meydanlar La 26 iunie 1997, reclamanții au introdus o acțiune în creștere în fața Tribunalului de Mare Instanță din Küçükçčekmece. La 12 septembrie 1997, Tribunalul s-a pronunțat în favoarea reclamanților și a condamnat administrația să plătească o compensație suplimentară, plus dobânzi legale începând cu data exproprierii. La 5 octombrie 1998, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. Administrația a înaintat o cerere de rectificare. La o dată nespecificată, reclamanții au urmat calea executării forțate a hotărârii. Biroul execuțiilor notatifia apoi administrației un ordin de plată pentru o sumă care include indemnizația suplimentară plus dobânzi legale, precum și orice cheltuieli și cheltuieli de judecată. Cu toate acestea, la 26 octombrie 1998, părțile au semnat un protocol conform căruia administrația s-a angajat să plătească reclamantului, în patru rate lunare (la 6 noiembrie 1998, 2 decembrie 1998, 6 ianuarie 1999 și 2 februarie 1999), suma care a făcut obiectul ordinului de plată menționat anterior. La rândul lor, reclamanții acceptau această sumă, precum și modalitățile de plată propuse și renunțau la orice pretenție care ar putea rezulta din această cauză. [...] [reclamanților] renunță la procedura de executare forțată inițiată împotriva Direcției Generale a Aeroporturilor Publice și se angajează să nu se opună Direcției nici o altă cerere în legătură cu procedura menționată (...). Acest pasaj se citește după cum urmează în limba originală. (...) [davacćlar] DHM În aceeași zi, reclamanții au plătit dosarul de executare forțat o declarație de renunțare, menționând că cheltuielile și cheltuielile aferente vor fi plătite de administrație, cu deducerea creanței lor. La rândul său, administrația își rezervă dreptul de a reveni asupra angajamentelor sale în cazul în care Curtea de Casație și-ar primi cererea în rectificare. Această cerere fiind respinsă la 25 decembrie 1998, hotărârea a devenit definitivă la această dată. Plățile au fost efectuate la datele prevăzute în protocolul în cauză. Dreptul și practica internă relevantă în ceea ce privește modalitățile de expropriere Curtea face trimitere la hotărârile și deciziile deja pronunțate în acest domeniu (a se vedea, printre altele, Akkușc. Turcia, Hotărârea din 9 iulie 1997, Rec., 1997 IV și Akac. Turcia , Hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2682, Gaganuș alte Turcia , nr 39335/98, 5 iunie 2001, Arabac a c. Turcia (dec.), 65714/01, 7 martie 2002 și Denli c. Turcia , n 68117/01, 23 iulie 2002). Execuție forțată împotriva administrației În temeiul articolului 82 alineatul (1) din Legea nr. 2004 din 9 iunie 1932 privind calea de execuție și falimentul (Icra ve Iflas Kanunu) bunurile aparținând statului nu pot fi confiscate. GRIEF invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor din cauza întârzierii administrației în plata indemnizațiilor suplimentare, însoțite de dobânzi legale care ar fi insuficiente în comparație cu rata ridicată a inflației în Turcia în perioada de fapt. Reclamanții consideră că situația în litigiu aduce atingere dreptului la respectarea bunurilor lor, garantat prin art. 1 din Protocolul nr 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Reclamanții susțin că echilibrul corect În conformitate cu art. 21 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013, statele membre ar trebui să se asigure că, în conformitate cu art. 21 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 și cu art. 21 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 și cu art. 21 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 și cu art. 21 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții: În această privință, aceștia arată că au sesizat Tribunalul de Mare Instanță din Küçükçčekmece în vederea obținerii unei indemnizații suplimentare de expropriere, deoarece indemnizația inițială nu corespundea valorii reale a bunurilor lor imobiliare și au obținut câștig de cauză. Cu toate acestea, indemnizația suplimentară stabilită de instanță le-a fost plătită cu întârziere în raport cu exproprierea în cauză. Potrivit reclamanților, consecințele acestei întârzieri, combinate cu lipsa intereselor legale în raport cu inflația, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele lor personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză. Guvernul subliniază că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu solicită despăgubiri integrale în toate cazurile de expropriere; el observă apoi că reclamanții au ajuns la un acord amiabil de plată cu administrația și au semnat un protocol în acest scop. Suma indicată în protocolul menționat, plătită în termen de trei luni de la semnarea acestuia, corespunde sumei solicitate de solicitanți în fața biroului de execuție. Prin urmare, guvernul invită Curtea să ia în considerare acordul astfel executat între părți și să declare cererea inadmisibilă. În opinia acestora, procedura de executare forțată pe care au inițiat-o nu s-ar fi încheiat deoarece, în temeiul articolului 82 alineatul (1) din Legea nr. 2004, bunurile aparținând statului nu ar fi putut fi confiscate. Curtea constată că reclamanților, expropriați de terenurile lor, li s-a acordat o compensație care le-a fost plătită la data exproprierii și că, la cererea acestora, tribunalul de mari instanțe le-a acordat ulterior o compensație suplimentară cu dobânzi legale începând cu data exproprierii. În conformitate cu protocolul pe care l-a semnat cu reclamanții, administrația a plătit suma în litigiu de patru ori între 6 noiembrie 1998 și 2 februarie 1999. Considerată astfel, prezenta cauză nu are nimic în comun cu cauzele privind întârzierea plății indemnizațiilor de expropriere pe care a trebuit deja să le cunoască. Într-adevăr, protocolul în cauză a dus, din partea reclamanților, la renunțarea la orice pretenție (a se vedea mai sus) în legătură cu procedura de executare a hotărârii. Prin urmare, pe plan intern acest acord punea capăt indiscutabil contestației privind indemnizația de expropriere. În opinia Curții, protocolul executat în speță este manifestarea voinței explicite a reclamanților de a pune capăt procedurii în litigiu. Acceptarea lor cu privire la suma și modalitățile de plată a creanței lor a avut ca efect practic satisfacerea într-o mare măsură, în caz contrar toate cererile formulate de aceștia din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Guerrera și Fusco c. Italia 40601/98, 3 aprilie 2003, Folcheri c. Italia (dec.), n 61839/00, 3 iunie 2004, Ortiz Ortiz și alții c. Spania (dec.), n 50146/99, 15 martie 2001, a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, CEDO 2002 I). 2004, calea executării forțate împotriva administrației nu este, în principiu, o cale de atac efectivă (a se vedea, printre altele, Kanioslu, Arcasoy și Aras c. Turcia (dec.), 44776/98, 44771/98, 44772/98), argumentul pe care reclamanții îl susțin în această privință nu rezultă totuși din faptul că renunțarea acestora din urmă era fără echivoc și că suma plătită în cele din urmă în mod amiabil corespunde în întregime sumei solicitate prin executarea forțată, criticată acum în fața Curții. Dreptul la respectarea bunurilor reclamanților nu ar fi fost afectat în nici un fel dacă ar fi menținut procedura de executare și dacă administrația ar fi plătit indemnizațiile de expropriere cu întârziere, așa cum s-a întâmplat în cazurile similare sau nu le-ar fi plătit deloc. Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în sensul articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte