A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 43751/02 prezentate de André Marion și Colette Marion împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 3 mai 2005 într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto președintele J.-P. Costa Butkevych mes Mularoni Fura-Sandström Jočienė, domnii Popović, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 4 decembrie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie FAȚĂ recurentele, dl André Marion și dna Colette Marion născută Bats, sunt resortisanți francezi, născuți în 1942, respectiv 1946 și rezidenți în Forges Les Bains. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții dețin o proprietate în Forges Le Bains adiacente celei a dnei B. Aceste proprietăți sunt separate printr-un gard împotriva căruia a fost construit garajul reclamanților. La 16 decembrie 1996, dnă B. sesizează instanța de judecată de Palaceau cu privire la o acțiune în conturare. Printr-o hotărâre înainte de a spune drept și contradictoriu din 4 martie 1997, Tribunalul de Instană de Palaceau desemnează un expert însărcinat cu stabilirea contradictorie a bornajului între proprietățile doamnei B. și ale reclamanților. Acesta și-a prezentat raportul de expertiză la 30 martie 1998. Prin hotărârea contradictorie din 3 noiembrie 1998, Tribunalul de Instanță de Palaceau a adoptat concluziile expertului și i-a condamnat pe solicitanți să dea înapoi cu 10 cm închiderea și garajul lor în termen de o lună de la pronunțarea hotărârii, sub pedeapsa unei penalități definitive de 500 de franci pe zi de întârziere. La 6 noiembrie 1998, reclamanții au formulat o cerere de pronunțare a unei hotărâri. Prin hotărârea contradictorie din 15 noiembrie 2000, Curtea de Apel de la Paris a confirmat, în toate dispozițiile sale, hotărârea pronunțată, cu excepția penalității cu titlu cominatoriu care va fi provizorie și a adăugat obligația reclamanților de a eliminarea tuturor plantațiilor din zona de 10 cm în termen de 30 de zile de la notificarea [a hotărârii] sub restricție, a trecut acest termen de 500 de franci pe zi de întârziere printr-un act din 7 iunie 2001, d-na B. i-a numit pe reclamanți în fața Tribunalului de Mare Instanță din Evry pentru a obține suma de 69 500. În temeiul lichidării penalității cu titlu cominatoriu la 31 mai 2001 și al pronunțării unei noi penalități cu titlu cominatoriu de 1000 de franci pe zi de întârziere, reclamanții au depus o cerere de interpretare a hotărârii din 15 noiembrie 2000 în fața Curții de Apel de la Paris. Procedura în fața Tribunalului de Mare Instanță din Evry a fost trimisă înapoi în așteptarea hotărârii de interpretare. Printr-o hotărâre contradictorie rectificativă din 16 ianuarie 2002, Curtea de Apel de la Paris a precizat că hotărârea Curții de Ceans din 15 noiembrie 2000 trebuie interpretată în sensul că aceasta înseamnă că limita separativă va fi îndepărtată cu 10 cm pe proprietatea [reclamanților] și garajul acestora, doamna [B.] menținându-și capacitatea de a stabili sau nu o nouă închidere asupra acestei limite ; a declarat că nu a avut loc o interpretare cu privire la celelalte aspecte ridicate de [solicitanți] printr-o hotărâre contradictorie din 19 martie 2002, instanța de executare a Tribunalului de Mare Instanță din Evry a imputat doamnei B. din cererea sa de lichidare a penalității cu titlu cominatoriu pronunțată împotriva reclamanților. Reclamanții, susținând că acțiunea efectuată de Madame B. era o acțiune în revendicare a proprietății și nu o acțiune în limitare și contestand mijloacele de probă reținute de judecători, în special raportul de expertiză, s-au ocupat de Casație. Prin hotărârea din 18 iunie 2002, Curtea de Casație a respins recursul reclamanților. Doamna B. a solicitat judecarea judecătorului execuției din 19 martie 2002 printr-o hotărâre din 4 aprilie 2003, Curtea de Apel de la Paris a confirmat hotărârea în ceea ce o privește pe doamna B. din cererea sa de a primi o penalitate de 152,45 EUR pentru lichidarea penalității cu titlu cominatoriu [dar infirma prin adăugarea condamnării] în solidum a reclamanților care urmează să fie plătiți doamnei B. suma de 1500 EUR pentru lichidarea penalității cu titlu cominatoriu GRIEFS Invocând art. 6 din convenție, reclamanții se plâng de lipsa de echitate a procedurii și consideră că acțiunea doamnei B. nu era o acțiune în limitare, ci o acțiune în revendicare a proprietății și că, prin urmare, judecătorii ar fi trebuit să examineze mijloacele de probă prezentate de aceștia și, în special, prescripția dobândite. Ei consideră, de asemenea, că judecătorii refuzând să identifice neregulile din raportul de expertiză nu au fost corecte. În cele din urmă, ei susțin că hotărârile nu erau executorii din cauza erorilor de măsuri ale expertului. 2. Din același unghi, reclamanții se plâng că Curtea de Casație nu a examinat problema de fals în scris a expertului. (3) Tot din punctul de vedere al articolului 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de absența comunicării raportului consilierului raportor în apropierea Curții de Casație, în timp ce acesta ar fi fost comunicat avocatului general. Invocând art. 1 din Protocolul adițional la convenție, reclamanții se plâng de aprobarea raportului de expertiză de către instanțele interne a căror consecință esențială este amputarea proprietății lor în beneficiul unui particular. De asemenea, acestea consideră că hotărârea din 4 aprilie 2003 persistă într-un mod inechitabil de a nu dori să elimine ambiguitatea legată de imprecisitatea măsurilor expertului. (5) Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng de absența recursului în dreptul francez care permite aplicarea drepturilor recunoscute de Convenție și a protocolului adițional la Convenție încălcate de magistrați. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea constată că reclamanții se plâng de fapt de hotărârile judecătorești pronunțate împotriva lor și contestă raportul de expertiză pe care s-au întemeiat instanțele. Or, Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, autoritățile naționale sunt cele mai în măsură să aprecieze dovezile prezentate în fața lor (a se vedea, printre altele, Winterwerp c. Țările de Jos , Hotărârea din 24 octombrie 1979, seria A n 33, p. 18, § 40) și nu poate înlocui propria sa apreciere a faptelor cu cea a instanțelor naționale (a se vedea Dombo Beheer B.V. c. Țările de Jos, Hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A n 274, p. 19, 32). În cazul de față, Curtea nu constată niciun element de arbitraritate în desfășurarea procedurii, în cursul căruia reclamanții și-au putut ridica toate argumentele și concluzionează că prezenta cauză nu dezvăluie niciun indiciu al unei aparente încălcări a articolului 6 din convenție. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru lipsa evidentă a temeiului, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. 2. Din același unghi, reclamanții se plâng că Curtea de Casație nu a examinat problema de fals în scris a expertului. Curtea constată că reclamanții au contestat în fața instanțelor sesizate raportul de expertiză, dar nu au întreprins niciun demers pentru recunoașterea unei calificări penale a acestor fapte. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Reclamanții se plâng, de asemenea, de lipsa comunicării raportului consilierului raportor în apropierea Curții de Casație, în timp ce acesta ar fi fost comunicat avocatului general și invocă art. 6 alineatul (1) din convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. (4) În al doilea rând, reclamanții se plâng de omologarea raportului de expertiză de către instanțele interne și de ambiguitatea acestui raport de expertiză care nu a fost rezolvat prin Hotărârea din 4 aprilie 2003. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că reclamanții se plâng, de asemenea, prin acest motiv al deciziilor interne pronunțate în defavoarea lor. În orice caz, Curtea consideră că răspunderea statului pârât nu poate fi reținută în prezentul litigiu privind un conflict de proprietate între două persoane. în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 5. În cele din urmă, reclamanții se plâng de absența unei căi de atac care să permită aplicarea convenției care a fost încălcată de magistrați. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea constată că reclamanții au putut beneficia de o cale de atac efectivă în sprijinul căreia au putut ridica în fața instanțelor interne încălcările Convenției sau ale Protocolului adițional la convenție, aplicabil direct în fața acestor instanțe. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru lipsa evidentă a temeiului, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea plângerii reclamanților întemeiat pe încălcarea procedurii din cauza lipsei de comunicare a raportului consilierului raportor în apropierea Curții de Casație, în timp ce acest raport ar fi fost comunicat avocatului general Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle Cabral Barreto Președinte
de la requête n
o
43751/02
présentée par André MARION et Colette MARION
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 3 mai 2005 en une chambre composée de
:
MM.
I.
Cabral Barreto
,
président
,
J.-P.
Costa
,
V.
Butkevych
,
M
mes
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström
,
D.
Jočienė,
MM.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 décembre 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. André Marion et Mme Colette Marion née Bats, sont des ressortissants français, nés respectivement en 1942 et 1946 et résidant à Forges Les Bains.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants possèdent une propriété à Forges Les Bains contiguë à celle de Madame B. Ces propriétés sont séparées par un grillage contre lequel a été édifié le garage des requérants.
Le 16 décembre 1996, Madame B. saisit le tribunal d'instance de Palaiseau d'une action en bornage.
Par un jugement avant dire droit et contradictoire du 4 mars 1997, le tribunal d'instance de Palaiseau désigna un expert chargé de dresser contradictoirement le bornage entre les propriétés de Madame B. et des requérants. Celui-ci déposa son rapport d'expertise le 30 mars 1998.
Par un jugement contradictoire du 3 novembre 1998, le tribunal d'instance de Palaiseau homologua les conclusions de l'expert et condamna les requérants à reculer de dix centimètres leur clôture et leur garage dans le délai d'un mois à compter du jugement sous peine d'une astreinte définitive de 500 francs par jour de retard. Le tribunal ordonna l'exécution provisoire du jugement.
Le 6 novembre 1998 les requérants interjetèrent appel du jugement. Par un arrêt contradictoire du 15 novembre 2000, la cour d'appel de Paris confirma
«
en toutes ses dispositions le jugement entrepris, sauf en ce qui concerne l'astreinte qui sera provisoire
»
et ajouta l'obligation pour les requérants de
«
procéder à l'enlèvement de toutes les plantations dans la zone des 10 centimètres dans les trente jours de la signification [de l'arrêt] sous astreinte, passé ce délai, de 500 francs par jour de retard
».
Par un acte du 7 juin 2001, Madame B. fit assigner les requérants devant le tribunal de grande instance d'Evry afin d'obtenir la somme de 69
500
francs au titre de la liquidation de l'astreinte au 31 mai 2001 et le prononcé d'une nouvelle astreinte de 1000 francs par jour de retard.
Les requérants déposèrent une requête en interprétation de l'arrêt du 15
novembre 2000 devant la cour d'appel de Paris. La procédure devant le tribunal de grande instance d'Evry fut renvoyée dans l'attente de l'arrêt d'interprétation.
Par un arrêt contradictoire rectificatif du 16 janvier 2002, la cour d'appel de Paris précisa
«
que l'arrêt de la cour de céans du 15 novembre 2000 doit être interprété en ce qu'il signifie que la limite séparative sera reculée de 10 centimètres sur la propriété des [requérants] ainsi que leur garage, Mme [B.] conservant la faculté d'établir ou non une nouvelle clôture sur cette limite
; dit n'y avoir lieu à interprétation sur les autres points soulevés par les [requérants]
».
Par un jugement contradictoire du 19 mars 2002, le juge de l'exécution du tribunal de grande instance d'Evry débouta Madame B. de sa demande de liquidation de l'astreinte prononcée à l'encontre des requérants.
Les requérants, soutenant que l'action réalisée par Madame B. était une action en revendication de propriété et non une action en bornage et contestant les moyens de preuve retenus par les juges et notamment le rapport d'expertise, se pourvurent en cassation.
Par un arrêt du 18 juin 2002, la Cour de cassation rejeta le pourvoi des requérants.
Madame B. interjeta appel du jugement du juge de l'exécution du 19
mars 2002. Par un arrêt du 4 avril 2003, la cour d'appel de Paris confirma le jugement
«
en ce qu'il a débouté Madame B. de sa demande tendant à voir prononcer une astreinte de 152,45 euros au titre de la liquidation de l'astreinte [mais l'infirma en ajoutant la condamnation] in solidum des requérants à verser à Madame B. la somme de 1500 euros au titre de la liquidation de l'astreinte
».
1.Invoquant l'article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de l'absence d'équité de la procédure. Ils considèrent que l'action engagée par Madame B. n'était pas une action en bornage mais une action en revendication de propriété et que les juges auraient par conséquent dû examiner les moyens de preuve soumis par eux et notamment la prescription acquisitive. Ils estiment également que les juges en refusant de relever les irrégularités du rapport d'expertise ont manqué d'équité. Enfin, ils affirment que les arrêts étaient inexécutables en raison des erreurs de mesures de l'expert.
2.Sous le même angle, les requérants se plaignent de ce que la Cour de cassation n'a pas examiné la question du «
faux en écriture
» commis par l'expert.
3.Toujours sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de l'absence de communication du rapport du conseiller rapporteur près la Cour de cassation alors qu'il aurait été communiqué à l'avocat général.
4.Invoquant l'article 1 du protocole additionnel à la Convention, les requérants se plaignent de l'homologation du rapport d'expertise par les juridictions internes dont la conséquence essentielle est l'amputation de leur propriété au profit d'un particulier. Ils considèrent également que l'arrêt du 4 avril 2003 persiste de façon inéquitable à ne pas vouloir lever l'ambiguïté liée à l'imprécision des mesures de l'expert.
5.Invoquant l'article 13 de la Convention, les requérants se plaignent de l'absence de recours en droit français permettant l'application des droits reconnus par la Convention et le protocole additionnel à la Convention bafoués par les magistrats.
1.Les requérants se plaignent de l'iniquité de la procédure et invoque l'article 6 de la Convention, lequel est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour constate que les requérants se plaignent en réalité des décisions de justice rendues à leur encontre et contestent le rapport d'expertise sur lequel les juridictions se sont fondées. Or, la Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, les autorités nationales sont les mieux placées pour apprécier les preuves produites devant elles (voir, entre autres,
Winterwerp c. Pays-Bas
, arrêt du 24
octobre
1979, série A n
o
33, p. 18, § 40) et elle ne saurait substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions nationales (voir
Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas,
arrêt du 27 octobre 1993, série A n
o
274, p.
19,
§
32). En l'espèce, la Cour ne constate aucun élément d'arbitraire dans le déroulement de la procédure, au cours de laquelle les requérants ont pu soulever tous leurs arguments. Elle conclut que la présente affaire ne dévoile aucun indice d'une apparence de violation de l'article 6 de la Convention.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.Sous le même angle, les requérants se plaignent de ce que la Cour de cassation n'a pas examiné la question du «
faux en écriture
» commis par l'expert.
La Cour constate que les requérants ont certes contesté devant les juridictions saisies le rapport d'expertise mais n'ont entrepris aucune démarche pour que soit reconnue une qualification pénale de ces faits.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.Les requérants se plaignent aussi de l'absence de communication du rapport du conseiller rapporteur près la Cour de cassation alors qu'il aurait été communiqué à l'avocat général et invoquent l'article 6 § 1 de la Convention. En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
4.Ensuite, les requérants se plaignent de l'homologation du rapport d'expertise par les juridictions internes et de l'ambiguïté de ce rapport d'expertise qui n'a pas été résolue par l'arrêt du 4 avril 2003. Ils invoquent l'article 1 du protocole additionnel à la Convention lequel est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
La Cour constate que les requérants se plaignent également au travers de ce grief des décisions internes rendues en leur défaveur. En tout état de cause, la Cour considère que la responsabilité de l'Etat défendeur ne peut être retenue dans le présent litige relatif à un conflit de propriété entre deux particuliers.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme incompatible
ratione materiae
, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
, les requérants se plaignent de l'absence de recours permettant l'application de la Convention laquelle a été bafouée par les magistrats. Ils invoquent l'article 13 de la Convention ainsi rédigé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
La Cour constate que les requérants ont pu bénéficier de recours effectifs à l'appui desquels ils ont pu soulever devant les juridictions internes les violations de la Convention ou du protocole additionnel à la Convention, directement applicable devant ces juridictions.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen du grief des requérants tiré de l'iniquité de la procédure en raison de l'absence de communication du rapport du conseiller rapporteur près la Cour de cassation alors même que ce rapport aurait été communiqué à l'avocat général
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
I.
Cabral Barreto
Greffière
Président