CtEDO 28.02.2006 Auto

M.D. ET AUTRES c. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
28.02.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
M.D. ET AUTRES c. FRANCE (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3447/02 prezentate de M.D. și alții împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 28 februarie 2006 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Cabral Barreto Türmen Butkevych Jočienė, Popović, judecători și domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 10 ianuarie 2002, după ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la recurentele, dl M.D., dl A.M. soție D., dl S.D. și dl Y.D. sunt resortisanți francezi, născuți în 1948, 1944, 1980 și, respectiv, 1984 și reședința în Saint Maur des Fosseis. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. În momentul faptelor în litigiu, reclamanții locuiau într-o locuință în Saint-Maur-de-Fossé. S-a produs un dezacord serios între reclamanți și proprietarul locuinței pe care o ocupau. A fost inițiată o procedură de expulzare. Prin hotărârea din 14 octombrie 1996, tribunalul din San Marino Maur des-Fossees a fost deportat de reclamanții de locuințe în litigiu. Ei au răspuns apelului la această hotărâre, dar acesta a fost confirmat de Tribunalul de apel din Paris prin Hotărârea din 26 februarie 1998. În același timp, reclamanții au depus în repetate rânduri plângeri în urma amenințărilor și distrugerii a două vehicule deținute de aceștia, însă niciuna dintre aceste plângeri nu a dat naștere unei urmăriri penale sau unei anchete din partea Ministerului de Stat. La 29 iunie 1999, reclamanții au fost expulzați pentru prima dată de către funcționari ai poliției. În iulie 1999, autoritățile au constatat că reclamanții ocupau din nou locuințele în litigiu. Noua ușă a locuinței, instituită după prima expulzare din 29 iunie 1999, fusese retrasă și înlocuită cu lamaie, ale cărei chei le dețineau reclamanții. Autoritățile i-au expulzat din nou pe solicitanți. și Y.D., în vârstă de 19 și respectiv 16 ani, au fost duși sub presiune în mașini de poliție. S.D. ar fi fost lovit de mai multe ori și aruncat la pământ. În timpul imobilizării sale, capul său ar fi fost lovit violent de două ori la sol, determinând sângerare. Un alt polițist l-ar fi călcat pe mână înainte de a-l încătușa și l-ar fi dus în mașina poliției. Un certificat de la spitalul internal de Creteil, datat în aceeași zi, arată că o traumă la cap a fost diagnosticată la S.D., fără ca starea lui să necesite spitalizare prelungită. Y.D. ar fi fost lovită în față, în burtă și aruncată la pământ. Un certificat medical care o privește și care a fost întocmit în aceeași zi indică o eroziune și o echimoze a feței interne a cotului drept însoțită de durere, fără ca această stare să necesite decădere temporară. În ceea ce privește M.D., forțele de poliție prezente la fața locului au raportat ceea ce ar fi amenințat să dea foc clădirii cu benzină. Prima procedură privind urmărirea penală împotriva M.D. a șefilor amenințării de distrugere periculoasă pentru persoane și distrugerea bunurilor deținute de alții La 3 iulie 1999, au fost inițiate acțiuni penale împotriva lui M.D. al șefului amenințării de distrugere periculoasă pentru persoanele care se aflau sub condiție mai mică decât amenințarea cu incendiul, precum și împotriva șefului de distrugere a bunurilor aparținând altora, al doilea șef fiind legat de înlocuirea ușii de intrare. La 18 ianuarie 2000, Tribunalul de Mare Instanță din Creteil l-a declarat vinovat pe M.D. de faptele urmărite, dar a recalificat infracțiunea de distrugere a bunurilor în infracțiuni de încălcare a dreptului de ședere, deoarece, în cazul în care nu există dovezi care să ateste participarea reclamantului la înlocuirea porții de intrare, prezența sa în locuința în litigiu a fost, în schimb, clar constatată. A fost condamnat la trei luni de închisoare cu suspendare, precum și la despăgubirea proprietarului locuinței în valoare de 5 000 de franci francezi (FRF). La 27 ianuarie 2000, M.D., împreună cu procurorul republicii, au intervenit în recurs la această hotărâre. În sprijinul apelului său, M.D. a afirmat că hotărârea din 26 februarie 1998 a Tribunalului de Primă Instanță din Paris nu i s-a comunicat, că urmărirea penală a fost motivată în principal de prejudecăți rasiste, că condițiile de expulzare ale familiei sale au fost degradante și că faptul de a fi constrânși să se simmoleze de foc pentru a rezista la escaladare nu constituia o infracțiune prevăzută de lege. La 20 noiembrie 2000, instanța de apel din Paris a confirmat vinovăția dlui M.D. în ceea ce privește faptele de amenințare a distrugerii periculoase pentru persoanele care au făcut obiectul condiției, dar l-a trimis înapoi în scopul urmăririi penale a faptelor privind deteriorarea ușii de intrare a locuinței. 000 FRF. Prin aceeași hotărâre, Tribunalul de apel din Paris a statuat asupra declarației de înscriere a unor falsuri de care se bazase în prealabil M.D. la introducerea acțiunii sale și consideră că criticile reclamantului formulate cu această ocazie vizau pentru majoritatea procedurilor anterioare sau se bazau pe elemente nefondate sau în orice caz nestabilite. La 22 noiembrie 2000, M.D. s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii din 20 noiembrie 2000. În plus, la 26 decembrie 2000, el a înaintat o cerere la Curtea de Casație cu scopul de a se adresa în fals împotriva anumitor înscrisuri ale procedurii. La 19 februarie 2001, primul președinte al Curții de Casație a declarat această ultimă cerere a M.D. inadmisibilă, considerând că instanța de apel se pronunțase deja asupra pretinsei falsități a documentelor contestate. La 23 mai 2001, recursul reclamantului formulat la 22 noiembrie 2001 a fost declarat inadmisibil de către Curtea de Casație pe următoarele motive: Așteptând ca, redactat în termeni obscure, această memoriul, care se limitează la a viza dispoziții legale și convenționale, fără a preciza în ce mod ar fi ignorat hotărârea, și nu oferă să judece niciun motiv de drept, nu îndeplinește condițiile prevăzute la art. 590 din Codul de procedură penală; că, prin urmare, este inadmisibil. La 13 iulie 2001, această hotărâre a fost notificată M.D. A doua procedură privind plângerea cu constituirea unei părți civile depuse de solicitanți împotriva X, în special a șefului violenței împotriva persoanelor vulnerabile La 28 iunie 2002, reclamanții, din cauza lipsei urmăririi penale inițiate de procurorul public în urma plângerilor lor simple, au depus o plângere cu constituirea unei părți civile pentru a contesta atât principiul expulzării lor, cât și condițiile de executare a acesteia. Decanul judecătorilor de la tribunale i-a chemat pe jandarmi să-i audă pe reclamanți, astfel încât aceștia să specifice și să caracterizeze faptele pe care intenționau să le denunțe, iar reclamanții consideră că jandarmii au încercat să-i descurajeze să depună plângere. La 27 mai 2003, decanul judecătorilor din statul de drept, declarând că reclamanții nu beneficiază de asistență judiciară, a emis o ordonanță prin care se stabilește cuantumul consemnării la 153 de euro (EUR). La 9 martie 2004, decanul judecătorilor din statul de drept la deschiderea unei informaii și a desemnat un judecător din statul de drept. M.D. a fost convocat la cabinetul judecătorului judecătoresc din statul de drept la data de 17 Septembrie 2004. Din dosar reiese că, în cursul interviului, judecătorul l-a făcut să observe că modul de contestare a regularității deportării sau execuției acesteia nu era de natură penală, ci de căi civile, în special legate de execuție. De asemenea, s-a considerat că confuzia referitoare la faptele denunțate și la calificarea acestora nu fusese ridicată. La 22 septembrie 2004, instanța de judecată a informat reclamanții cu privire la faptul că instanța de judecată i se părea încheiată și că dosarul urma să fie comunicat procurorului republicii în termen de 20 de zile. La 12 octombrie 2004, M.D. s-a prezentat la grefa Tribunalului de Mare Instanță din Creteil și a formulat o cerere din proprie inițiativă prin care a solicitat o confruntare cu persoanele vizate de plângere. La 20 octombrie 2004, reclamantul a adresat Camerei Omucideri a Curții de Casație o cerere în suspiciune legitimă îndreptată împotriva instanței judecătorești de Mare Instanță din Creteil. La 10 noiembrie 2004, procurorul general din apropierea tribunalului din Paris a solicitat reclamanților, în numele procurorului general din apropierea Curții de Casație, să justifice de urgență, în sprijinul recursului său la semnificații, tuturor părților interesate, impuse de dreptul intern. La 12 noiembrie 2004, instanța de judecată a respins cererea din 12 octombrie 2004, pe baza următoarelor motive (...), având în vedere cererea depusă la grefa de la lit. (a) la 12 octombrie 2004 de domnul M.D. și având în vedere faptul că a avut loc o confruntare între părțile civile și următoarele persoane (...). Prevăzând că procurorul Republicii a solicitat audierea părții civile în urma plângerii sale de a caracteriza faptele denunțate A fost așteptat pentru a fi invitat la cererea decanului judecătorilor de a-și explica în legătură cu plângerea sa la Brigada de jandarmerie de Creteil partea civilă nu a adus în discuție motivul pentru care jandarmeria de Creteil care a trimis-o înapoi nu a menționat numele său așteptat ca părțile civile să fi fost audiate la 17 septembrie 2004 de către instanța de judecată, pe care domnul M.D. contestă o procedură de expulzare care vizează toți funcționarii și persoanele care au intervenit în cursul acestei proceduri, că instanța de judecată a invitat partea civilă să ofere explicații cu privire la procedura contestată și la elementele care ar putea caracteriza ansamblul calificărilor penale prevăzute de domnul M.D. ; (...) Așteptând în sfârșit ca confruntarea solicitată de partea civilă cu toate persoanele numite să fie lipsită de interes pentru manifestarea adevărului, în măsura în care faptele denunțate nu sunt caracterizate în cadrul unei acțiuni penale, toate căile de drept privind contestarea măsurii de deportare fiind, de asemenea, epuizate; (...). La 19 noiembrie 2004, reclamantul a solicitat acest ordin. La 10 decembrie 2004, președintele camerei de l'ingine a instanței de judecată din Paris, care a pronunțat asupra cererii de recurs, a emis o ordonanță prin care a considerat că utilitatea actelor solicitate trebuia să fie apreciată în cadrul următorului regulament al procedurii și a dispus transmiterea dosarului instanței de judecată. La 20 decembrie 2004, reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva acestei ordonanțe. Prin Hotărârea din 14 februarie 2005, Curtea de Casație a declarat recursul reclamantului neacceptat, deoarece, în temeiul articolului 186-1 din Codul de procedură penală, ordonanța atacată nu era susceptibilă de a recurge la nicio cale de atac. La 24 martie 2005, instanța de judecată, căreia i s-a transmis dosarul, a emis o hotărâre de nejudiciare motivată, după cum urmează [...] domnule M.D. Partea civilă care declară că are o formare juridică, a fost audiată la 17 septembrie 2004 de către instanța de judecată, care l-a făcut să observe că modul de contestare a regularității unei hotărâri judecătorești sau a executării acesteia nu era de natură penală, ci de căi de atac. Cu toate acestea, confuzia cu privire la faptele denunțate și la calificarea acestora nu a fost înlăturată. (...) Așteptându-se ca în stadiul de procedură, faptele neclare invocate de părțile civile nu sunt pe deplin stabilite. Să spunem că nu este necesar să se urmeze în mod corespunzător și să se ordone depunerea dosarului la gref pentru a fi luate în considerare dacă a apărut o nouă sarcină (...). Recurentul a solicitat această ordonanță. Această cauză a fost chemată în fața camerei de l'inginerie a instanței judecătorești din Paris la 9 iunie 2005. GRIEFS în ceea ce privește prima procedură, reclamanții la art. 6 din Convenție și se plâng de faptul că M.D. nu ar fi avut acces la documentele procedurii în primă instanță și în recurs. Ei contestă, de asemenea, echitatea procedurii în fața Camerei Penale a Curții de Casație, și anume că nu ar fi primit comunicarea raportului consilierului raportor și a concluziilor avocatului general și că nu ar fi fost convocați în instanță. În ceea ce privește a doua procedură, reclamanții, invocând art. 6 din convenție, se plâng de durata procedurii. Invocând, în plus, articolele 1, 3, 5, 6, 8, 14 din convenție și 1 din 1 Protocol adițional la convenție, reclamanții se plâng de lipsa unei anchete efective în ceea ce privește condițiile de expulzare din 1 iulie 1999. Reclamanții se plâng în primul rând de faptul că M.D. nu ar fi avut acces, în fața judecătorilor din fond, la documentele procedurii penale în care a fost informat. În acest scop, se referă la art. 6 alineatul (1) din convenție ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Curtea amintește că cauza pe care se intenționează să o sesizeze Curtea trebuie mai întâi să fi fost invocată, cel puțin în esență, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (a se vedea, de exemplu, Civet c. Franța , Hotărârea din 28 septembrie 1999, Rec., p. Reclamanții contestă apoi echitatea procedurii în fața camerei criminale a Curții de Casație care a condus la pronunțarea hotărârii din 23 mai 2001. În ceea ce privește A.M. soție D., S.D. și Y.D. Curtea amintește de faptul că, pentru a invoca art. 34 din convenție, un reclamant trebuie să poată pretinde că a fost victima unei încălcări a convenției și că noțiunea de victimă În plus, pentru ca un solicitant să poată pretinde că este victima unei încălcări a convenției, trebuie să existe o legătură suficient de directă între reclamant și prejudiciul pe care îl consideră a fi suferit ca urmare a încălcării presupuse (a se vedea în special Comitetul medicilor cu diplome străine c. France Ettahiri și alții c. Franța (dec.), n 39527/98 și 39531/98, 30 martie 1999). Curtea arată că A.M. soție D., S.D. și Y.D. nu au fost parte la procedura incriminată și, prin urmare, nu se pot prevala de calitatea de victime relative la acest aspect. Prin urmare, în ceea ce privește A.M. soție D., S.D. și Y.D., incompatibile rația personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 în ceea ce privește M.D. M.D. în ceea ce privește echitatea procedurii în fața Curții de Casație care a avut loc la Tribunalul din 23 mai 2001, la care a fost parte și, în acest sens, ridică trei puncte privind - lipsa comunicării raportului consilierului raportor - absența comunicării concluziilor avocatului general; și - absența de a se pronunța în instanță a camerei criminale a Curții de Casație, în timp ce reclamantul nu era reprezentat de un avocat în cadrul Consiliului. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamanții se plâng de durata celei de a doua proceduri. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Curtea reamintește că orice t ă ț i întemeiat pe durata unei proceduri judiciare, introdus în f a ț a ei după 20 septembrie 1999 fără a fi fost supus în prealabil instanțelor interne în cadrul unei a c ț i uni fondate pe 781-1 din Codul de organizare judiciară este, în principiu, inadmisibil, indiferent de stadiul procedurii interne (Mifsud France (dec.) [GC], n 57220/00, CEDH 2002-VIII). În speță, reclamantul a sesizat Curtea la 16 mai 2005 fără a fi exercitat în prealabil această acțiune. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. În sfârșit, reclamanții contestă condițiile în care, la 1 În iulie 1999, ei au fost expulzați din locuințele pe care le ocupau și în special faptul că nu s-a desfășurat nicio anchetă. În acest scop, se referă la art. 1, 3, 5, 6, 8, 14 din Convenție și 1 din 1 protocol adițional la aceasta. Curtea reamintește din nou că, în termenii art. 35 alin. (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Într-adevăr, reclamanții au contestat hotărârea de nejudiciare din 24 martie 2005 în fața instanței de apel din Paris, care se află în prezent sesizată. Această plângere fiind pendinte în fața instanțelor naționale, căile de atac interne nu au fost epuizate. 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea ui M.D. cu privire la o deficiență de echitate a procedurii în fața camerei criminale a Curții de Casație Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle A.B. Baka Premier Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă