Reclamantul, dl Vladimir Mikhaylovych Gordyeyev, este un național bielorus care s-a născut în 1957 și locuiește în Baranovitchi, Belarus. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl J. Woפniak și dl W. Hermeliński, avocați care practică în Varșovia, Polonia. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentii lor, dl K. Drzewicki, și ulterior de dl J. Wołāsiewicz, al Ministerului Afacerilor Externe. La 16 iunie 1997, Procurorul Republicii Belarus din regiunea Brest (Adjunctul de Republicii Belarus) a ordonat ca reclamantul să fie reținut în legătură cu acuzațiile de falsificare a documentelor și de vânzarea unei mașini furate care au fost impuse împotriva lui. Autoritățile judecătorești au eliberat în continuare un mandat de căutare în ceea ce privește reclamantul. Având în vedere faptul că reclamantul a părăsit țara, autoritățile belaruse au eliberat în ceea ce privește un mandat internațional de căutare și arestare. La 7 iulie 1997, Procurorul Republicii Belarusului, care se bazează pe art. 66 din Hotărârea din 26 octombrie 1994 între Republica Polonia și Republica Belarus privind asistența juridică și relațiile juridice în materie civilă, familială, de muncă și penală (Umowa między Rzeczāpospolitā a Republikā Białoruś o pomocy prawnej i stosunkach prawnych w sprawach ciwilnych, rodzinnych, pracowniczych i karnych) („acordul de 1994”), a cerut Ministerului de Justiție Polonez să extradeze reclamantul. La 18 iulie 1997, reclamantul a fost arestat la Varșovia în conformitate cu mandatul de căutare și arestare internaționale menționat anterior și, în ziua următoare, a fost prezentat în fața Curții de district din Varșovia (Sād Rejonowy). Curtea, având în vedere dispozițiile acordului de 1994, a ordonat ca reclamantul să fie reținut în așteptarea extradiției până la 18 august 1997. La 29 iulie 1997, Curtea de District a prelungit detenția reclamantului până la 18 octombrie 1997. La 11 august 1997, Procurorul Regional din Varșovia (Prokurator Wojewódzki) a solicitat Curtea Regională din Varșovia (Sād Wojewódzki) să pronunțe o hotărâre privind dacă extradarea reclamantului în Belarus a fost permisă. La 9 septembrie 1997, reclamantul a solicitat azil. La 15 septembrie 1997, avocatul reclamantului a solicitat Curtea Regională să suspende examinarea cererii de extrădare până la încheierea procedurii de azil. Alternativ, avocatul reclamantului a solicitat că pronunțarea instanței împotriva extradiției reclamantului. De asemenea, el a solicitat eliberarea reclamantului. La 18 septembrie 1997, Curtea Regională a examinat această chestiune. Având în vedere o deficiență oficială în cererea de extrădare, Comisia a hotărât să ceară autorităților bielorruse, prin intermediul Ministerului Justiției, să rectifice această deficiență. Această cerere a fost depusă Ministerului la 25 septembrie 1997. Curtea regională a solicitat în continuare Ministrul Internului și Administrației informații privind dacă reclamantul a solicitat azil în Polonia. De asemenea, a respins cererea reclamantului de eliberare, având în vedere că există riscul ca acesta să părăsească Polonia. La 23 septembrie 1997, Curtea Regională a solicitat Ministerului Internului și Administrației să furnizeze informații privind procedura de azil. La 28 septembrie 1997, reclamantul a solicitat Curtea Regională să-l elibereze pe cauțiune. El a susținut că acuzațiile împotriva lui nu au fost suportate de orice probă și că acestea constituie, de fapt, o formă de pedeapsă pentru activitățile sale politice într-o mișcare de opoziție bielorusă. Această cerere a fost depusă procurorului regional din Varșovia care, în acea etapă a procedurii, a fost competentă să se ocupe de aceasta. La 8 octombrie 1997, procurorul regional a refuzat să elibereze reclamantul din cauza faptului că acuzațiile împotriva acestuia au fost suficient de susținute de dovezile obținute de autoritățile bielorruse și că există riscul ca acesta să se ascundă. Reclamantul a apelat la procurorul de apel din Varșovia (Prokurator Apelacyjny) la 17 octombrie 1997. El a susținut că nu s-a ascuns niciodată, ceea ce a adăugat el, a fost clar arătat prin faptul că șederea sa în Polonia a fost, și a fost, legal, că a avut un loc de reședință și că a lucrat în Polonia. El a subliniat, de asemenea, că a suferit de depresie și a primit tratament în Polonia. La 3 decembrie 1997, procurorul de apel a susținut decizia procurorului regional. Între timp, la 16 octombrie 1997, Curtea Regională de Varșovia a acordat procurorului regional cererea de prelungire a detenției reclamantului. Curtea a ordonat ca reclamantul să fie reținut în arest până la 18 ianuarie 1998. Reclamantul a apelat la 23 octombrie 1997. El a susținut, printre altele, că, în conformitate cu art. 535 alineatul § 4 din Codul de Procedură Penală („Codul 1969”), detenția sa ar fi trebuit să fie ridicată deoarece statul solicitant nu a prezentat dovezile necesare în sprijinul cererii de extrădare în termen de o lună. El a subliniat faptul că cererea Curții Regionale de rectificare a deficiențelor formale nu a fost încă transmisă autorităților bieloruse, care a fost postată, după 7 zile, la Ministerul Justiției, care a decis ulterior că nu are competența să se ocupe de această chestiune și l-a trimis procurorului de stat (Prokurator Krajowy). Procurorul de Stat a hotărât că nici el nu are competență să se ocupe de aceasta. El a remis Ministerul Justiției la 20 octombrie 1997. Reclamantul a concluzionat că detenția sa nu mai este legală. La 31 octombrie 1997, decizia atacată a fost susținută de Curtea de Apel din Varșovia (Sād Apelacyjny). Curtea a subliniat faptul că detenția reclamantului este singura măsură preventivă care ar putea asigura conduita corectă a procedurii de extrădare. La 13 noiembrie 1997, Curtea Regională a cerut din nou Ministerului Justiției să cerceteze autorităților bieloruse cu privire la rectificarea cererii lor de extrădare. La 25 noiembrie 1997, Ministerul Internului și Administrației a informat Curtea Regională că procedurile de azil erau în suspensie. La 16 ianuarie 1998, Procurorul Regional a prezentat Curții Regionale de Varșovia informații suplimentare produse de autoritățile bielorusești. Între timp, la 13 ianuarie 1998, Curtea de Apel din Varșovia a prelungit detenția reclamantului până la 18 aprilie 1998. El solicită să fie eliberat pe cauțiune și susține că detenția sa a fost ilegală deoarece autoritățile bieloruse nu au rectificat încă deficiențe în cererea lor de extrădare. El a susținut, printre altele, o încălcare a art. 535 § 4 din Codul 1969 și o încălcare a art. 5 § 3 din Convenție. La 24 martie 1998, Curtea Supremă a respins recursul. Acesta a considerat că ridicarea detenției reclamantului nu a fost obligatorie, așa cum a susținut el, în temeiul articolului 535 § 4 din Codul 1969, deoarece aplicarea acestei dispoziții a fost exclusă printr-o regulă specială prevăzută la art. 541. În consecință, dispoziția aplicabilă a fost art. 73 din Hotărârea de 1994, în temeiul căreia ridicarea deținerii în astfel de circumstanțe este opțională. Curtea Supremă a observat, de asemenea, că prelungirea deținerii era necesară pentru a asigura conduita corectă a procedurii de extrădare, având în vedere riscul ca reclamantul să se ascundă. În cele din urmă, Curtea Supremă a subliniat că nu au existat circumstanțe în cazul care ar fi justificat eliberarea reclamantului în temeiul articolului 218 din Codul 1969. La 3 aprilie 1998, Ministerul Internului și Administrației a informat Curtea Regională că cererea reclamantului de azil a fost examinată de Ministerul Afacerilor Externe. La 9 aprilie 1998, Curtea de Apel din Varșovia a prelungit detenția reclamantului până la 18 iulie 1998. Acesta a considerat că motivele inițiale pentru a-l păstra în custodie sunt încă valabile și că nu există motive pentru a-l elibera, astfel cum se prevede la art. 218 din Codul 1969. Acesta a subliniat că există temeri justificate că reclamantul se va ascunde deoarece el a fost deja căutat în temeiul mandatului internațional de căutare și arestare. Avocatul reclamantului împotriva acestei decizii a fost respins de Curtea Supremă la 27 mai 1998. Curtea Supremă a considerat că continuarea detenției reclamantei este necesară pentru a asigura conduita corectă a procedurii de extrădare, ținând cont de faptul că procedura de azil era încă în așteptare. Sesiunea Curții Regionale programată pentru 17 aprilie 1998 a fost anulată din cauza unei boli a judecătorului președinte. La 16 iunie 1998, Curtea Regională a organizat o sesiunea. Acesta a suspendat examinarea cererii de extrădare, deoarece reclamantul a solicitat ministrului internului și administrației pentru reexaminare (wnisek o ponowne rozpatrzenie sprawy) decizia refuzând să-i acorde azil. De asemenea, instanța a respins cererea de eliberare a reclamantului. La 29 iunie 1998, Ministerul Internului și Administrației a anunțat Curtea Regională că procedurile de azil ar trebui încheiate până în octombrie 1998. La 9 iulie 1998, Curtea Supremă a prelungit detenția reclamantului până la 31 decembrie 1998. La 23 octombrie 1998, Curtea Regională a solicitat Ministerului Internului și Administrației să furnizeze informații privind progresul procedurii de azil. La 9 noiembrie 1998, Ministerul a răspuns că cererea de azil a solicitatului a fost respinsă prin decizia finală din 9 octombrie 1998. Sesiunea Curții Regionale planificată pentru 7 decembrie 1998 a fost anulată. La 16 decembrie 1998, Curtea Regională a organizat o sesiune, suspendând examinarea cererii de extrădare, deoarece, între timp, reclamantul a solicitat revizuirea hotărârilor de azil nefavorabile de către Curtea Supremă Administrativă (Naccelny Såd Administracyjny). La 22 decembrie 1998, Curtea Supremă a prelungit detenția reclamantului în așteptarea extradiției până la 31 martie 1999. Acesta a subliniat faptul că întârzierea procedurii de extrădare a fost cauzată de circumstanțe care nu puteau fi atribuite instanței în care aceste proceduri erau în așteptare. La 2 februarie 1999, Curtea Supremă Administrativă a informat Curții regionale că procedura de azil era încă în așteptare. La 25 martie 1999, Curtea Supremă a prelungit detenția reclamantului până la 18 iulie 1999. Acesta a considerat că procedura de extrădare a fost prelungită din cauza circumstanțelor pentru care autoritățile judiciare poloneze nu au putut fi considerate responsabile. În special, a subliniat faptul că nevoia de a aștepta rezultatul procedurii de azil introduse de solicitant a făcut imposibilă să se pronunțe asupra cererii de extrădare. În cazul în care reclamantul trebuie acordat azil, el nu a putut fi extraditat în conformitate cu dispozițiile relevante ale Codului de Procedură Penală. Curtea a continuat să constate că materialul relevant susține în mod ferm o suspiciune rezonabilă că reclamantul a comis infracțiunile cu care a fost acuzat și a concluzionat că motivele anterioare ale detenției sale sunt încă valabile. La 20 aprilie 1999, Curtea Administrativă Supremă a informat Curtea Regională că procedura de azil era încă în suspensie. La 14 iulie 1999, Curtea Supremă a ordonat ca reclamantul să fie reținut în detenție până la 18 ianuarie 2000. La 28 iulie 1999, reclamantul a solicitat Curtea Regională să ordone eliberarea acestuia, cererea care a fost respinsă la 5 august 1999. La 30 decembrie 1999, Curtea Regională a depus o cerere în favoarea Curții Supreme pentru prelungirea detenției reclamantului în așteptarea extrădirii până la 30 aprilie 2000. La 11 ianuarie 2000, Curtea Supremă a refuzat această cerere. La 17 ianuarie 2000, Curtea Regională a hotărât că extrădarea reclamantului este permisă, observand că reclamantul a fost acuzat de o infracțiune penală obișnuită de aprovizionare a proprietății. De asemenea, a constatat că acuzațiile reclamantului cu privire la persecuția sa din cauza activităților sale din grupul de opoziție bielorusă nu au fost confirmate de dovezi. În acest sens, Comisia a remarcat, de asemenea, că argumentele incoherente ale reclamantului au arătat că a încercat să evite responsabilitatea penală a infracțiunii în cauză. În aceeași dată, Curtea Regională a prelungit detenția reclamantului până la 1 martie 2000. Reclamantul a apelat la Curtea de Apel la 22 ianuarie 2000. El a susținut, printre altele, o încălcare a articolelor 3 și 6 § 1 din Convenție. El a susținut că toate sursele disponibile, de exemplu rapoartele organizațiilor internaționale de drepturi omului și materialele de presă zilnice, au arătat în mod constant Belarus ca o țară care nu respectă drepturile fundamentale ale omului. Cazurile raportate de arestări ilegale și de procese nejustificate, precum și de bătăi și de tratament necorespunzător au fost atât de largi încât au justificat temerile reclamantului că, dacă ar fi extraditat, ar fi refuzat un proces echitabil și ar fi supus unui tratament inuman și degradant în închisoarele bielorruse. În sfârșit, reclamantul a susținut că a informat deja autorităților poloneze că între 10 și 20 octombrie 1996 a fost arestat de către poliția bielorusă în legătură cu participarea sa la o demonstrație antiguvernamentală. În opinia sa, toate aceste circumstanțe au arătat că cererea de extrădare a fost făcută în scopul de a-l pedepsi pentru activitățile sale politice. Curtea de Apel a susținut decizia atacată la 18 februarie 2000. În aceeași zi, reclamantul a solicitat Curții să aplice art. 39 din Regulamentul său de procedură și să oprească extrădarea sa către Belarus, cererea care a fost respinsă la 21 februarie 2000. La 23 februarie 2000, Curtea de Apel din Varșovia a dat o decizie de stabilire a termenului final pentru detenția reclamantului în cadrul procedurii de extrădare pentru 31 iulie 2000. La 9 septembrie 1997, reclamantul, în timp ce este în detenție în așteptarea extradiției, a solicitat Ministrul Internului și Administrației pentru azil în Polonia. El a susținut că de mulți ani a fost membru al unei organizații dissidente bielorusă, adică. Frontul Poporului Białoruski „Odrodzenie” „Restituție” (Frontul Ludowy”) și că, din cauza activității sale politice, a riscat să se răzbune de la autoritățile de stat. El a afirmat în continuare că acuzațiile împotriva lui au fost bazate pe capcană de către un fost ofițer al KGB. Ministrul Internului și Administrației, în conformitate cu art. 10 § 1 din Legea extraterestră, a solicitat ministrului Afacerilor Externe să elibereze un aviz privind cererea reclamantului. La 24 august 1998, ministrul Afacerilor Externe a contestat acordarea azilului. Această decizie a fost susținută la recurs la 29 septembrie 1998. Ministrul Afacerilor Externe, care a efectuat anchete relevante, nu a găsit dovezi fiabile ale presupuselor activități ale reclamantului în mișcarea de opoziție din Belarus. De asemenea, a observat că reclamantul a solicitat azil numai după ce a fost reținut în vederea extraderii, în timp ce a avut timp suficient pentru a face acest lucru mai devreme. La 21 aprilie 1998, Ministrul Internului și Administrației a respins cererea de azil a reclamantului și a susținut decizia sa la 9 octombrie 1998. Ministrul a constatat că acțiunile autorităților bieloruse în judecată împotriva reclamantului nu au fost motivate politic. El a observat că au existat multe inexactități în contul reclamantului acordat în sprijinul cererii sale de azil și a considerat, de asemenea, că reclamantul nu a avut cunoștințe de bază cu privire la grupul de opoziție al cărui grup se presupune că a fost membru. Ministrul a observat, de asemenea, că reclamantul nu a solicitat azil decât după ce a fost încarcerat în așteptarea extradiției, în ciuda faptului că, în timpul perioadei sale de presupunere de persecuție, a fost în Polonia în câteva ocazii, menționând că, în momentul respectiv, reclamantul a părăsit Belarus din punct de vedere legal și că s-a întors în țara sa de origine în două ocazii. În plus, el nu a solicitat azil imediat după intrarea în Polonia, ci a luat în schimb măsuri pentru regularizarea șederii sale în Polonia. Aceste fapte au indicat, în opinia ministrului, că reclamantul nu a avut nici un motiv să se teamă de viață sau de membrele sale și că cererea de azil constituie un abuz al procedurilor relevante. La o dată neespecificată în octombrie 1998, reclamantul a interzis Curtea Supremă Administrativă împotriva hotărârilor nefavorabile ale ambelor miniștri. La 21 decembrie 1999, Curtea Supremă Administrativă a respins apelul reclamantului. Acesta a susținut concluziile miniștrilor și a considerat că reclamantul nu poate fi acordat azil, deoarece nu a demonstrat că a fost persecutat în Belarus din cauza presupuselor activități politice din mișcarea opoziției. În aplicarea sa din 18 februarie 2000, reclamantul a declarat că în timpul detenției, corespondența sa a fost deschisă și interceptată de autoritățile poloneze. În aplicarea sa din 18 februarie 2000, reclamantul a susținut că, dacă el a fost extraditat în Belarus, el ar fi fost expus la un risc grav de tortură și ar fi fost negat un proces echitabil. El se bazează pe faptul că el a fost membru al Frontului Belarusian al Poporului „Restituție” și că el a primit de la acea organizație o medalie de argint pentru activitatea sa. În plus, el a elaborat o copie a documentului intitulat „Informații Comitetului Belarus Helsinki pentru violarea drepturilor omului în decembrie 1997- ianuarie 1998”. În opinia autorilor acestui document, autoritățile bielorusă au fost responsabile de mai multe atacuri fizice împotriva persoanelor care critică președintele Lukashenko, precum și a jurnaliștilor independenți. Aceste atacuri au fost efectuate de persoane necunoscute. Culprits nu au fost găsite. Autoritățile au făcut, de asemenea, unele încercări de a-și descredita adversarii politici, de exemplu prin a aduce proceduri penale împotriva lor. Acest document a descris, de asemenea, condițiile foarte dificile de detenție în închisoarea Belarusă. Până la 1 septembrie 1998, adică. data în care Legea din 6 iunie 1997 (denumită în comun „noul cod de procedură penală”) a intrat în vigoare și a abrogat Codul 1969, normele care reglementează procedurile de detenție și extrădare au fost incluse în cel de-al doilea statut. art. 218 din Codul din 1969 a citit: „Dacă nu există motive speciale în contrar, ar trebui să se ridice detenția în recomandare, în special în cazul în care: (1) ar putea pune în pericol viața sau sănătatea acuzatului; sau (2) ar avea repercusiuni excesiv de grave pentru acuzatul sau familia sa.” art. 534 § 1 alineați: „Extradiția este refuzată dacă o persoană care urmează să fie extraditată este un național polonez sau a fost acordată azil în Polonia.” art. 535 § 4 a specificat: „Dacă informațiile conținute într-o cerere de extradiție este insuficientă și instanța sau procurorul a solicitat să fie completată și dacă, în termen de o lună după data la care [Statul solicitant] a fost notificat cu cererea de informații suplimentare, [ce statul respectiv] nu a prezentat documentele sau informațiile necesare, de asemenea măsură, se prevede în art. 541 § 1: „Dispozitiile prezentului capitolul nu se aplică în cazul în cazul în cazul în care se aplică.” La o cerere și sub rezerva dispozițiilor prezentului acord, părțile contractante se angajează să se predea reciproc celorlalte persoane care se află pe teritoriul lor pentru a continua împotriva lor pentru o infracțiune sau pentru a efectua o propoziție.” art. 70 spune: „Dacă informațiile comunicate [de partea contractantă solicitantă] nu sunt suficiente pentru a permite [partea contractantă solicitată] să declare la cererea de extrădare, partea contractantă solicitată poate solicita informațiile care trebuie completate. În acest scop, partea contractantă solicitată poate fixa un termen de până la o lună [pentru primirea acesteia]. În cazul în care există motive importante [pentru acest lucru], termenul poate fi prelungit pentru o lună [mai mult] la cererea părții contractante solicitante.” art. 71 prevede: „După primirea cererii de extrădare, partea contractantă solicitată ia prompt măsuri pentru a deține persoana în cauză. Acest lucru nu se aplică în cazul în care este evident că extrădarea nu este admisibilă în temeiul prezentului acord.” art. 73 prevede următoarele: „Partia contractantă solicitată poate elibera persoana deținută în temeiul articolului 71 dacă nu a fost produsă nicio informație suplimentară în termenul prevăzut la art. 70.”
The applicant, Mr Vladimir Mikhaylovych Gordyeyev, is a Belarusian national who was born in 1957 and lives in Baranovitchi, Belarus. He was represented before the Court by Mr J. Woźniak and Mr W. Hermeliński, lawyers practising in Warsaw, Poland. The respondent Government were represented by their Agents, Mr K. Drzewicki, and subsequently by Mr J. Wołąsiewicz, of the Ministry of Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 16 June 1997 the Prosecutor of the Republic of Belarus in the Brest Region (Следователь Прокуратуры Республики Беларусь Ђрестскoй области) ordered that the applicant be detained in connection with charges of forgery of documents and selling a stolen car that had meanwhile been laid against him. The prosecuting authorities further issued a search warrant in respect of the applicant. Having established that the applicant had left the country, the Belarusian authorities issued in his respect an international search and arrest warrant. On 7 July 1997 the Prosecutor of the Republic of Belarus, relying on Article 66 of the Agreement of 26 October 1994 between the Republic of Poland and the Republic of Belarus on Legal Assistance and Legal Relations in Civil, Family, Labour and Criminal Matters (Umowa między Rzecząpospolitą Polską a Republiką Białoruś o pomocy prawnej i stosunkach prawnych w sprawach cywilnych, rodzinnych, pracowniczych i karnych) (“the 1994 Agreement”), asked the Polish Ministry of Justice to extradite the applicant. On 18 July 1997 the applicant was arrested in Warsaw under the above-mentioned international search and arrest warrant and, on the next day, brought before the Warsaw District Court (Sąd Rejonowy). The court, having regard to the provisions of the 1994 Agreement, ordered that the applicant be detained pending extradition until 18 August 1997. On 29 July 1997 the District Court prolonged the applicant's detention until 18 October 1997. On 11 August 1997 the Warsaw Regional Prosecutor (Prokurator Wojewódzki) asked the Warsaw Regional Court (Sąd Wojewódzki) to issue a ruling as to whether the applicant's extradition to Belarus was permissible. On 9 September 1997 the applicant applied for asylum. On 15 September 1997 the applicant's lawyer requested the Regional Court to adjourn consideration of the extradition request until the termination of the asylum proceedings. Alternatively, the applicant's lawyer requested that the court rule against the applicant's extradition. He also requested the applicant's release. On 18 September 1997 the Regional Court considered the matter. In view of a formal shortcoming in the extradition request, it decided to ask the Belarusian authorities, through the Ministry of Justice, for rectification of that shortcoming. That request was submitted to the Ministry on 25 September 1997. The Regional Court further asked the Minister of the Interior and Administration for information on whether the applicant had applied for asylum in Poland. It also dismissed the applicant's request for release, considering that there was a risk that he would leave Poland. On 23 September 1997 the Regional Court requested the Ministry of the Interior and Administration to provide information on the asylum proceedings. On 28 September 1997 the applicant requested the Regional Court to release him on bail. He argued that the charges against him were unsupported by any evidence and that they in fact constituted a form of punishment for his political activities in a Belarusian opposition movement. That application was referred to the Warsaw Regional Prosecutor who, at that stage of the procedure, was competent to deal with it. On 8 October 1997 the Regional Prosecutor refused to release the applicant on the grounds that the charges against him had been sufficiently supported by evidence produced by the Belarusian authorities and that there was a risk that he would go into hiding. The applicant appealed to the Warsaw Prosecutor of Appeal (Prokurator Apelacyjny) on 17 October 1997. He argued that he had never gone into hiding, which, he added, was clearly shown by the fact that his stay in Poland was, and had been, legal, that he had had a place of residence and that he had worked in Poland. He also stressed that he had suffered from depression and had received treatment in Poland. On 3 December 1997 the Prosecutor of Appeal upheld the decision of the Regional Prosecutor. In the meantime, on 16 October 1997, the Warsaw Regional Court granted the Regional Prosecutor's application for the applicant's detention to be prolonged. The Court ordered that the applicant be held in custody until 18 January 1998. The applicant appealed on 23 October 1997. He submitted, inter alia, that, pursuant to Article 535 § 4 of the Code of Criminal Procedure (“the 1969 Code”), his detention should have been lifted because the requesting State had not produced the necessary evidence in support of the extradition request within one month. He stressed that the Regional Court's request for the rectification of formal shortcomings had still not been forwarded to the Belarusian authorities. It was posted, after 7 days, to the Ministry of Justice, which subsequently decided that it had no competence to deal with the matter and referred it to the State Prosecutor (Prokurator Krajowy). The State Prosecutor decided that he had no competence to handle it either. He referred it back to the Ministry of Justice on 20 October 1997. The applicant concluded that his detention was no longer lawful. On 31 October 1997 the contested decision was upheld by the Warsaw Court of Appeal (Sąd Apelacyjny). The court stressed that the applicant's detention was the only preventive measure which could ensure the proper conduct of the extradition proceedings. On 13 November 1997 the Regional Court again requested the Ministry of Justice to enquire with the Belarusian authorities about rectification of their extradition request. On 25 November 1997 the Ministry of the Interior and Administration informed the Regional Court that the asylum proceedings were pending. On 16 January 1998 the Regional Prosecutor submitted to the Warsaw Regional Court supplementary information produced by the Belarusian authorities. In the meantime, on 13 January 1998, the Warsaw Court of Appeal had prolonged the applicant's detention until 18 April 1998. It relied, inter alia, on the risk that the applicant would go into hiding. The applicant appealed to the Supreme Court (Sąd Najwyższy) on 19 January 1998. He asked to be released on bail and argued that his detention had been unlawful because the Belarusian authorities had not yet rectified shortcomings in their request for extradition. He alleged, inter alia, a violation of Article 535 § 4 of the 1969 Code and a breach of Article 5 § 3 of the Convention. On 24 March 1998 the Supreme Court rejected the appeal. It considered that the lifting of the applicant's detention was not, as he claimed, mandatory pursuant to Article 535 § 4 of the 1969 Code because the application of that provision was excluded by a special rule laid down in Article 541. In consequence, the applicable provision was Article 73 of the 1994 Agreement, under which the lifting of detention in such circumstances was optional. The Supreme Court also observed that the prolongation of detention was necessary in order to ensure the proper conduct of the extradition proceedings in view of the risk that the applicant would go into hiding. Lastly, the Supreme Court pointed out that there had been no circumstances in the case which would justify the applicant's release pursuant to Article 218 of the 1969 Code. On 3 April 1998 the Ministry of the Interior and Administration informed the Regional Court that the applicant's request for asylum was being examined by the Ministry of Foreign Affairs. On 9 April 1998 the Warsaw Court of Appeal prolonged the applicant's detention until 18 July 1998. It considered that the original grounds for keeping him in custody were still valid and that there were no grounds for releasing him, as provided in Article 218 of the 1969 Code. It stressed that there were justified fears that the applicant would go into hiding because he had already been wanted under the international search and arrest warrant. The applicant's appeal against that decision was dismissed by the Supreme Court on 27 May 1998. The Supreme Court considered that the applicant's continued detention was necessary in order to secure the proper conduct of the extradition proceedings, taking into account that the asylum proceedings were still pending. The Regional Court's session scheduled for 17 April 1998 was cancelled due to an illness of the presiding judge. On 16 June 1998 the Regional Court held a session. It adjourned its examination of the extradition request since the applicant had applied to the Minister of the Interior and Administration for reconsideration (wniosek o ponowne rozpatrzenie sprawy) of the decision refusing to grant him asylum. The court also dismissed the applicant's request for release. On 29 June 1998 the Ministry of the Interior and Administration notified the Regional Court that the asylum proceedings should be terminated by October 1998. On 9 July 1998 the Supreme Court prolonged the applicant's detention pending extradition until 31 December 1998. It emphasised that the asylum proceedings were still pending. On 23 October 1998 the Regional Court requested the Ministry of the Interior and Administration to provide information on the progress of the asylum proceedings. On 9 November 1998 the Ministry replied that the applicant's asylum request had been rejected by the final decision of 9 October 1998. The Regional Court's session scheduled for 7 December 1998 was cancelled. On 16 December 1998 the Regional Court held a session. It adjourned the consideration of the extradition request since the applicant had in the meantime applied for review of the unfavourable asylum decisions by the Supreme Administrative Court (Naczelny Sąd Administracyjny). On 22 December 1998 the Supreme Court prolonged the applicant's detention pending extradition until 31 March 1999. It stressed that the delay in the extradition proceedings had been caused by circumstances which could not be attributed to the court before which those proceedings were pending. On 2 February 1999 the Supreme Administrative Court informed the Regional Court that the asylum proceedings were still pending. On 25 March 1999 the Supreme Court prolonged the applicant's detention until 18 July 1999. It considered that the extradition procedure had been prolonged on account of circumstances for which the Polish judicial authorities could not be held responsible. In particular, it emphasised that the need to await the outcome of the asylum proceedings brought by the applicant had made it impossible for them to rule on the extradition request. Were the applicant to be granted asylum, he could not be extradited pursuant to the relevant provisions of the Code of Criminal Procedure. The court went on to find that the relevant material strongly supported a reasonable suspicion that the applicant had committed the offences with which he had been charged and concluded that the previous reasons for his detention were still valid. On 20 April 1999 the Supreme Administrative Court informed the Regional Court that the asylum proceedings were still pending. On 14 July 1999 the Supreme Court ordered that the applicant be held in detention pending extradition until 18 January 2000. It considered, inter alia, that keeping him in detention was necessary pending the asylum proceedings. On 28 July 1999 the applicant requested the Regional Court to order his release. That request was rejected on 5 August 1999. On 30 December 1999 the Regional Court made an application to the Supreme Court for prolongation of the applicant's detention pending extradition until 30 April 2000. On 11 January 2000 the Supreme Court refused that application. On 17 January 2000 the Regional Court ruled that the applicant's extradition was permissible. It observed that the applicant had been charged with an ordinary criminal offence of appropriation of property. It also found that the applicant's allegations of his persecution on account of his activities in the Belarusian opposition group had not been corroborated by evidence. It also noted in this respect that the applicant's inconsistent submissions indicated that he had attempted to avoid criminal responsibility for the offence in question. On the same date the Regional Court prolonged the applicant's detention until 1 March 2000. The applicant appealed to the Court of Appeal on 22 January 2000. He alleged, among other things, a breach of Articles 3 and 6 § 1 of the Convention. He maintained that all available sources, for example reports of international human rights organisations and daily press materials, consistently showed Belarus as a country that did not respect fundamental human rights. Reported instances of unlawful arrests and unfair trials, as well as of beating and maltreatment were so wide-spread that they justified the applicant's fears that if he were extradited, he would be denied a fair trial and would be subjected to inhuman and degrading treatment in Belarusian prisons. Lastly, the applicant submitted that he had already informed the Polish authorities that between 10 and 20 October 1996 he had been arrested by the Belarusian police in connection with his participation in an anti-government demonstration. In his opinion, all those circumstances showed that the request for extradition was made for the purpose of punishing him for his political activities. The Court of Appeal upheld the contested decision on 18 February 2000. On the same day the applicant asked the Court to apply Rule 39 of its Rules of Procedure and to stop his extradition to Belarus. That application was rejected on 21 February 2000. On 23 February 2000 the Warsaw Court of Appeal gave a decision fixing the final deadline for the applicant's detention in the extradition proceedings for 31 July 2000. That decision was upheld on appeal on 18 April 2000. The applicant was extradited to Belarus on 28 April 2000. On 9 September 1997 the applicant, while in detention pending extradition, applied to the Minister of the Interior and Administration for asylum in Poland. He submitted that for many years he had been a member of a Belarusian dissident organisation, i.e. the People's Belarusian Front “Restitution” (Ludowy Front Białoruski “Odrodzenie”) and that, because of his political activity, he risked revenge from the State authorities. He further alleged that the charges against him were based on entrapment by a former officer of the KGB. The Minister of the Interior and Administration, pursuant to section 10 § 1 of the Aliens Act, requested the Minister of Foreign Affairs to issue an opinion on the applicant's request. On 24 August 1998 the Minister of Foreign Affairs objected to the grant of asylum. This decision was upheld on appeal on 29 September 1998. The Minister of Foreign Affairs, having made relevant inquiries, found no reliable evidence of the applicant's alleged activities in the opposition movement in Belarus. It also observed that the applicant had applied for asylum only after he had been detained with a view to extradition, while he had had sufficient time to do so earlier. On 21 April 1998 the Minister of the Interior and Administration rejected the applicant's request for asylum. He upheld his decision on 9 October 1998. The Minister found that the actions of the Belarusian prosecuting authorities against the applicant had not been politically motivated. He observed that there had been many inaccuracies in the applicant's account given in support of his asylum request. He also considered that the applicant lacked even basic knowledge about the opposition group of which he had allegedly been a member. The Minister further observed that the applicant had applied for asylum only after he had been placed in detention pending extradition despite the fact that during the period of his alleged persecution he had been in Poland on a few occasions. It noted that at the relevant time the applicant had left Belarus legally and that he had travelled back to his home country on two occasions. Furthermore, he did not apply for asylum immediately after he had entered Poland, but instead took steps to regularise his stay in Poland. Those facts indicated, in the Minister's view, that the applicant had no reason to fear for his life or limb and that his application for asylum constituted an abuse of the relevant procedures. On an unspecified date in October 1998 the applicant appealed to the Supreme Administrative Court against the unfavourable decisions of both Ministers. On 21 December 1999 the Supreme Administrative Court dismissed the applicant's appeal. It upheld the findings of the Ministers and considered that the applicant could not be granted asylum as he had not demonstrated that he had been persecuted in Belarus on account of his alleged political activities in the opposition movement. In his application of 18 February 2000 the applicant stated that during his detention his correspondence had been opened and intercepted by the Polish authorities. He has not submitted any documentary or other evidence in support of his submissions. In his application of 18 February 2000 the applicant submitted that if he were extradited to Belarus, he would be exposed to a serious risk of torture and be denied a fair trial. He relied on the fact that he was a member of the People's Belarusian Front “Restitution” and that he had received from that organisation a silver medal for his activity. He further produced a copy of the document entitled “Information of the Belarusian Helsinki Committee on Violation of Human Rights in December 1997- January 1998”. In the opinion of the authors of that document, the Belarusian authorities were responsible for several physical attacks on persons criticising President Lukashenko, as well as on independent journalists. Those attacks were carried out by unknown persons. Culprits had not been found. The authorities had also made some attempts to discredit their political opponents by, for instance, bringing criminal proceedings against them. That document also described the very difficult conditions of detention in Belarusian prisons. Until 1 September 1998, i.e. the date on which the Law of 6 June 1997 (commonly referred to as the “new Code of Criminal Procedure”) entered into force and repealed the 1969 Code, the rules governing detention and extradition proceedings were contained in the latter statute. Article 218 of the 1969 Code read: “If there are no special reasons to the contrary, detention on remand should be lifted, in particular, if: (1) it may seriously jeopardise the life or health of the accused; or (2) it would entail excessively serious repercussions for the accused or his family.” Article 534 § 1 read: “Extradition shall be refused if a person to be extradited is a Polish national or has been granted asylum in Poland.” Article 535 § 4 specified: “If information contained in a request for extradition is insufficient and the court or the prosecutor has asked for it to be supplemented and if, within one month following the date on which [the requesting State] has been served with the request for supplementary information, [that State] has not produced the necessary documents or information, detention shall be lifted.” Article 541 § 1 provided: “The provisions of this Chapter shall not apply if an international agreement, to which the Republic of Poland is a party, provides otherwise.” Article 66 of that Agreement reads, in so far as relevant: “1. Upon a request and subject to the provisions of this agreement, the Contracting Parties undertake to surrender to each other persons who are on their territory in order to proceed against them for an offence or to carry out a sentence.” Article 70 reads: “If the information communicated [by the requesting Contracting Party] is not sufficient to allow [the requested Contracting Party] to rule on a request for extradition, the requested Contracting Party may ask for the information to be supplemented. To this end, the requested Contracting Party may fix a time-limit of up to one month [for the receipt thereof]. If there are important grounds [for doing so], that time limit may be prolonged for a [further] month on the request of the requesting Contracting Party.” Article 71 provides: “After the receipt of the request for extradition, the requested Contracting Party shall promptly take steps to detain the person concerned. This shall not apply to cases where it is evident that extradition is not admissible under this agreement.” Article 73 lays down the following: “The requested Contracting party may release the person detained pursuant to Article 71 if no supplementary information has been produced within the time-limit laid down in Article 70.”