SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3/02 depuse de D. D. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 3 mai 2005 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Türmen Jungwiert Butkevych Jočienė, Popović, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererea prezentată mai sus la 18 decembrie 2001, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta este un resortisant al algeriei, născut în 1942, cu reședința la Douchy-Les-Mines. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, M Edwige Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta s-a căsătorit în Franța în 1960 cu G., și el cetățean algerian. Au avut 6 copii de naționalitate franceză. În 1988, G., pensionat, a decis să se întoarcă definitiv în țara sa de origine, reclamanta a refuzat să-l urmeze, a introdus o procedură de solicitare a unei contribuții la cheltuielile căsătoriei și, printr-o hotărâre pronunțată la 24 aprilie 1994 de tribunalul din Valencien, a fost acceptată cererea sa. La 25 mai 1989 G. a prezentat o cerere de divorț. O ordonanță de neconciliere pronunțată la 10 octombrie 1989 de judecătorul pentru cauzele matrimoniale din Valencien stabilește măsuri provizorii, care prevăd plata de către G. a unei pensii alimentare recurentei și a unei contribuții la întreținerea copilului minor și exercitarea autorității părintești a fost încredințată recurentei. Curtea de Apel din Douai a confirmat această ordonanță printr-o hotărâre pronunțată la 18 iulie 1990. La 8 ianuarie 1990, G. și-a numit soția în fața instanțelor franceze o cerere de divorț din cauza greșelii. Prin hotărârea din 27 martie 1991, tribunalul de mare instanță din Valenciennes a demisionat pe G. din cererea sa de divorț și l-a condamnat să plătească soției sale diverse contribuții în conformitate cu art. 258 din Codul civil. În același timp, la 22 august 1990, G. a încheiat o a doua căsătorie în Algeria. În 1994, G. a introdus în fața instanțelor algeriene o procedură de divorț în temeiul articolelor 48 și următoarele din Codul familiei Republicii Algeriene. În cursul acestei proceduri, reclamanta a fost reprezentată și apărată. Potrivit apărării sale, având în vedere faptul că soțul ei își părăsise soția și copiii, și își găzduise a doua soție în casa construită în Algeria cu contribuția reclamantei, el avea dreptul de a solicita reinserția la domiciliu. În cazul în care soțul ei ar continua să divorțeze, ea a solicitat ca locuința în cauză să fie repartizată la ea și la copiii ei, 100 000 dinari algerieni (DA) (1 169,26 EUR (EUR) pentru repararea divorțului abuziv, 20 000 DA (233,85 EUR) pentru pensia legală, 5 000 DA (58,47 EUR) pentru pensia de abandon și 2 000 DA (23,38 EUR) lunar) în temeiul pensiei alimentare datorate [ultimului copil încă școlarizat] și fiecărei [cele două fete necăsătorite] printr-o hotărâre din 16 mai 1994, Tribunalul din B. (Algeria) a examinat (...) Întrucât [G.] a menținut divorțul și deține puterea matrimonială, Tribunalul decide ruperea acestuia în conformitate cu voința sa exclusivă, în conformitate cu art. 48 din Codul familiei. Având în vedere faptul că reclamantul nu a prezentat nicio justificare legală în sprijinul cererii sale de divorț, prin urmare, afirmațiile sale au rămas foarte generale, prin urmare, consideră că a abuzat de dreptul său din moment ce relația conjugală a durat mai mult de 30 de ani și l-a condamnat să plătească fostei sale soții, suma de 36 000 DA, în ceea ce privește repararea divorțului abuziv. Având în vedere că orice femeie divorțată are dreptul la o pensie de întreținere, în conformitate cu art. 61 din Codul Familiei, în consecință, el intenționează să-l condamne pe solicitant să plătească pârâtei suma de 3 000 DA pentru pensia legală. Întrucât soția divorțată are dreptul la o pensie de întreținere, dinari ai soțului ei, atâta timp cât se află sub autoritatea sa și nu a fost stabilită insubordonarea acesteia, reclamantul este obligat, prin urmare, să plătească pârâtei pensia de renunțare, în termen de 800 DA, lunar, de la introducerea acțiunii până la pronunțarea hotărârii. Așteptând ca cererile formulate de pârâtă cu privire la pensia datorată celor trei copii (...) să fie respinse în formă, pe motiv că acestea sunt majore (...) Statuind în materie de statut personal, public, contradictoriu și în ultimă instanță, instanța pronunță ruperea legăturii conjugale care leagă părțile la prezent, în conformitate cu voința exclusivă a mirelui și sub responsabilitatea sa, în primă instanță, condamnă reclamantul să plătească pârâtei (...) [o sumă globală de 46 de dolari]. 166,66 DA (echivalentă până în prezent cu aproximativ 550 EUR) (Traducere certificată de interpretul judiciar în apropierea Curții de Apel din Alger). G. a solicitat exequaturul acestei hotărâri în fața Tribunalului de Mare Instanță din Valencien (Franța). Prin hotărârea din 19 martie 1997, acesta a declarat că În acest caz, hotărârea Tribunalului din B. prevede dizolvarea legăturilor conjugale, având în vedere voința unilaterală a mirelui Această decizie constituie, fără îndoială, o repudiere a soției de către soț, cunoscută drept musulmană și o astfel de instituție poate, în primul rând, să se confrunte cu concepția franceză a ordinii publice internaționale, în măsura în care constituie un mod de dizolvare a căsătoriei lăsată la discreția soțului. Cu toate acestea, caracterul unilateral și efectele acestei repudii sunt atenuate și temperate atunci când au fost respectate o serie de garanții pecuniare și drepturi în beneficiul femeilor În cazul de față, trebuie subliniat faptul că decizia a pronunțat, într-adevăr, dizolvarea legăturilor conjugale ale G. și D., având în vedere voința unilaterală a mirelui, dar și greșelile exclusive ale acestuia, actul de repudiere primit de Tribunalul de B. a inițiat o procedură în favoarea căreia fiecare parte și-a invocat pretențiile și apărarea. În cele din urmă, acesta a garantat [recurentei] o serie de avantaje pecuniare (...); prin urmare, hotărârea de divorț pronunțată de instanța din B. este conformă cu ordinea publică franceză și, prin urmare, poate fi recunoscută autoritatea lucrului judecat în Franța; (...) La 10 septembrie 1998, Curtea de Apel din Douai a confirmat hotărârea din 19 martie 1997, susținând că, din mențiunile acestei hotărâri rezultă că părțile au fost citate în mod legal și reprezentate în instanță în conformitate cu formele legii algeriene că astfel se precizează în această hotărâre că după o notificare periodică, cazul a fost chemat la data stabilită ... . și D. a prezentat și a fost reprezentată de consiliul său Maestru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cele din urmă, s-a așteptat ca concepția franceză a ordinii publice internaționale să nu se opună recunoașterii în Franța a unui divorț străin prin repudierea unilaterală a soțului, deoarece aceasta a inițiat o procedură în favoarea căreia fiecare parte și-a invocat pretențiile și apărarea și i s-a acordat soției garanții financiare în despăgubirea prejudiciului cauzat de dizolvarea căsătoriei. Faptul că rezultă din hotărârea pronunțată de Tribunalul Algerian că soția reprezentată de consiliul său și-a prezentat argumentele în apărare la cererea de divorț formulată de soțul ei și că Tribunalul Algerian a răspuns astfel încât drepturile fundamentale ale D. nu au fost afectate Această hotărâre a garantat, de asemenea, beneficii financiare soției prin faptul că l-a condamnat pe soț să plătească daune-interese pentru divorțul abuziv, pensie de pensie legală și pensie alimentară pentru abandon Întrucât D. nu este justificat să susțină faptul că garanțiile oferite de hotărârea algeriană sunt insuficiente, fără a preciza, de altfel, valoarea revendicărilor sale, întrucât eficacitatea deciziilor străine în Franța exclude competența judecătorilor francezi de a revizui fondul litigiului și, prin urmare, de a revizui dispozițiile hotărârii referitoare la avantajele acordate de soțul soției sale, care a anticipat că rezultă că hotărârea de divorț pronunțată între părți la 16 mai 1994 de către Tribunal de a îndeplini condițiile de regularitate prevăzute de Convenția bilaterală menționată anterior și nu contravine ordinii publice franceze (...) Recurenta s-a ocupat de casare și a ridicat un singur motiv conform căruia hotărârea de apel atacată nu ar fi verificat dacă ar fi fost necesar să se aplice art. 5 din Protocolul nr. 7 la Convenție și nu a examinat nici faptul că soțul ei părăsise Franța pentru Algeria, anulând astfel întreaga procedură anterioară în fața instanțelor franceze; prin urmare, a contestat pronunțarea exequaturului. Prin hotărârea din 3 iulie 2001, Curtea de Casație a respins recursul prin următoarea motivare: [...] așteptând ca, din motive proprii și adaptate, instanța de apel să afirme că concepția franceză a ordinii publice internaționale nu se opune recunoașterii în Franța a unui divorț străin prin repudiere unilaterală de către soț, în cazul în care alegerea instanței de către acesta nu a fost frauduloasă, că repudularea a inițiat o procedură în favoarea căreia fiecare parte și-a invocat pretențiile și apărarea și că hotărârea algeriană, pronunțată în forță de lucru judecat și care poate fi executată, a garantat beneficii financiare soției, condamnând soțul să îi plătească daune pentru divorț abuziv, o pensie de pensie legală și o pensie alimentară de abandon ; că a efectuat astfel așa-numitele cercetări omise și justificate legal decizia sa (...) Dreptul și practica internă relevante Convenția dintre Franța și Algeria privind exequatur și extrădarea din 27 august 1964 art. 1 În materie civilă și comercială, hotărârile contenciosoase și grațioase pronunțate de instanțele din Franța și Algeria au de drept autoritatea lucrului judecat pe teritoriul celuilalt stat dacă îndeplinesc următoarele condiții (...) d. Decizia nu aduce atingere ordinii publice a statului în care este invocată sau principiilor de drept public aplicabile în acest stat. De asemenea, aceasta nu trebuie să fie contrară unei hotărâri judecătorești pronunțate în acest stat și care deține în privința sa autoritatea lucrului judecat. Evoluții ale jurisprudenței Curții de Casație în această privință Controlul efectuat de Curtea de Casație asupra condițiilor impuse de dreptul internațional privat francez pentru recunoașterea unei hotărâri străine s-a concentrat mai întâi pe respectarea de către instanțele în care judecarea garanțiilor procedurale prevăzute la art. 6 din convenție. Fără a menționa în mod necesar această dispoziție, controlul implica, în esență, cerința unei proceduri în care fiecare parte trebuia să-și poată exercita pretențiile și apărarea (a se vedea în special 1 Civ., 18 decembrie 1979, și în special 1 Civ., 3 noiembrie 1983). Mai târziu, și în cazuri referitoare la hotărâri străine care, la fel ca în cazul de față, au pronunțat o respingere unilaterală a soției de către soțul ei, Curtea de Casație a Vizei în mod expres art. 5 din Protocolul nr. 7 la convenție, motivând totuși refuzul acesteia de a acorda exequatur prin nerespectarea garanțiilor procedurale (a se vedea 1 Civ., 1 iunie 1994 și 1 iunie 1994) Civ., 31 ianuarie 1995). Într-o hotărâre pronunțată la 11 martie 1997, 1 cameră civilă a Curții de Casație a solicitat în mod mai direct respectarea de către instanța străină a cererii de exequatur a dispozițiilor articolului 5 din Protocolul nr. 7 la convenție. Această hotărâre a fost motivată după cum urmează [...] având în vedere articolele 13 alineatul (1) , a Convenției franco-Marocaine din 10 august 1981 și a Convenției franco-Marocaine din 5 octombrie 1957, împreună cu art. 5 din Protocolul din 22 noiembrie 1984 nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale Așteptând ca, în cazul în care, în temeiul primului dintre aceste texte, actele de constatare a dizolvarii legăturii conjugale între soții marocani, omologate în formele prevăzute de legea marocană, să producă efecte în Franța în aceleași condiții ca și hotărârile de divorț pronunțate în străinătate, rezultă din a doua condiție pe care o impun în special ca hotărârea străină să fi respectat dreptul la apărare și ca recunoașterea sa să nu fie contrară ordinii publice internaționale În temeiul acestei din urmă cerințe, se prevede egalitatea drepturilor și responsabilităților soților în momentul dizolvării căsătoriei, drept recunoscut prin al treilea text menționat anterior și că Franța s-a angajat să garanteze oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa așteptat că, pentru a da efect în Franța unui act prin care M. B., de naționalitate marocană, a obținut repudierea soției sale, de aceeași naționalitate, și a eliminat în consecință contribuția la cheltuielile de căsătorie acordată soției de către instanța franceză, hotărârea atacată, care prevede că, pentru a fi recunoscută această decizie nu trebuie să afecteze ordinea publică, reține totuși că soția marocană a fost despăgubită în mod corect, că a acceptat sumele alocate de instanța marocană în temeiul unei decizii ulterioare repudierii și că nu s-a stabilit că M.B.B. să fi acționat într-un scop fraudulos, prevăzând că, în timp ce faptul, pentru soție, acceptarea pensiilor acordate de judecătorul marocan nu constituia o acțiune de repudiere, și fără a căuta dacă procedura de repudiere corespunde cerințelor textelor menționate anterior, Curtea de Apel nu a dat temei legal deciziei sale (...). Hotărârea Curții de Casație pronunțată la 3 iulie 2001 și obiectul prezentei cereri a verificat respectarea de către instanța străină a garanțiilor procedurale înainte de acordarea exequatur. În mai multe hotărâri pronunțate la 17 februarie 2004, 1 Camera civilă a Curții de Casație a respins exequaturul de hotărâri străine pronunțând respingerea unilaterală a soțiilor de către soțul lor, motivând refuzul ei, într-unul dintre cazuri (recursul nr. 01-11549), după cum urmează: (...) așteptat ca hotărârea [de apel] să rețină că divorțul soților X a fost pronunțat de judecătorii algerieni, în pofida opoziției femeii, numai din motive acceptate de legea Algeriană, că puterea conjugală rămâne în mâinile mirelui și că divorțul trebuie pronunțat numai pe voința acestuia ;că Curtea de Apel a dedus exact din aceasta că, chiar dacă ar rezulta dintr-o procedură loială și contradictorie, această decizie de constatare a unei repudieri unilaterale a soțului, fără a da un efect juridic eventualei opoziții a femeii și prin privarea autorității competente de orice altă putere decât cea de a adapta consecințele financiare ale acestei rupturi a legăturii matrimoniale, a fost contrară principiului egalității soților în momentul dizolvării căsătoriei recunoscute prin art. 5 din Protocolul din 22 noiembrie 1984, 7, suplimentar la Convenția europeană a drepturilor omului, pe care Franța s-a angajat să o garanteze oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa și, prin urmare, ordinii publice internaționale rezervate în temeiul art. 1d din Convenția franco Algeriană din 27 august 1964, deoarece, ca în cazul de față, cei doi soți aveau domiciliul pe teritoriul francez; (...). GRIEF Invocând art. 5 din Protocolul nr. 7 la convenție, recurenta se plânge de o încălcare a acestei dispoziții de către instanțele franceze în măsura în care au acordat exequatur Tribunalului Algerian din 16 Mai 1994. Aceasta susține că executarea unor hotărâri străine referitoare la respingerea unilaterală a unei soții de către soțul ei, chiar dacă ar respecta garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 din convenție, este contrară egalității între soții garantate prin art. 5 din Protocolul nr 7 la convenție. Recurenta susține cu titlu subsidiar că transferurile de capital din Algeria către Franța sunt strict interzise de guvernul algerian, iar executarea hotărârii Tribunalului Algerian ar crea, de asemenea, probleme reale în ceea ce privește despăgubirea pecuniară acordată soției. Recurenta consideră că procedura de exequatur acordată hotărârii pronunțate de instanțele algeriene la 16 mai 1994 este contrară articolului 5 din Protocolul adițional nr. 7 la convenție, care prevede următoarele: Soții se bucură de drepturi egale și de responsabilități de natură civilă între ei și în relațiile lor cu copiii lor în ceea ce privește căsătoria, în timpul căsătoriei și în momentul dizolvării acesteia. Prezentul articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor În primul rând, recurenta subliniază amploarea controlului efectuat de judecătorul exequaturului francez, în special faptul că acesta condiționează recunoașterea unei hotărâri străine de condiția ca acesta să nu aducă atingere ordinii publice internaționale franceze. Pellegrini c. Italia, n 30882/96, CEDO 2001 VIII), recurenta reamintește că obligațiile la care sunt supuse instanțele statelor părți la Convenție în cadrul procedurii de exequatur implică pentru acestea din urmă controlul respectării de către instanțele străine a garanțiilor procedurale stabilite în art. 6 din Convenție. Cu toate acestea, recurenta consideră că eventuala respectare prin hotărârea executată a obligațiilor menționate nu poate fi suficientă pentru a stabili conformitatea hotărârii executate cu ordinea publică internațională. Recurenta precizează că, în opinia sa, noțiunea de ordine publică internațională trebuie să se înțeleagă ca incluzând în special respectarea egalității drepturilor și responsabilităților soților în momentul dizolvării căsătoriei, astfel cum este garantată prin art. 5 din Protocolul nr. 7 la Convenție. În sprijinul acestui argument, aceasta citează o hotărâre a Curții de Casație (1 Camera civilă din 11 martie 1997) pronunțată anterior hotărârii contestate în speță și care au luat deja o hotărâre în acest sens. În plus, recurenta consideră că împrejurarea că hotărârea algeriană i-a deschis drepturi pecuniare de despăgubire nu poate fi considerată ca restabilind egalitatea de drepturi și de responsabilități între soți în cazul în care eficacitatea respectivei despăgubiri pecuniare este incertă din cauza, în opinia sa, imposibilității de a transfera capital din Algeria către Franța. Guvernul nu ridică nicio excepție preliminară cu privire la admisibilitatea cererii. Guvernul precizează de la început că este de acord cu înțelepciunea Curții cu privire la faptul dacă recunoașterea hotărârii instanței algeriene a determinat necunoașterea de către statul pârât a principiului egalității drepturilor între soți, astfel cum este prevăzut la art. 5 din Protocolul nr. 7 la convenție și pe punctul de a afla dacă judecătorul exequatur ar fi trebuit să verifice conformitatea fondului hotărârii executate cu Convenția, fără a se limita la un control al garanțiilor procedurale prevăzute la art. 6 din convenție. În ceea ce privește dacă faptul că hotărârea algeriană a deschis drepturi pecuniare în beneficiul recurentei ar putea fi echivalent, cel puțin de facto, pentru a restabili egalitatea de drepturi și responsabilități între soți, guvernul consideră că nu poate exclude această situație în anumite ipoteze. În această privință și într-o primă etapă, acesta contestă afirmațiile recurentei cu privire la imposibilitatea de a fi efectiv despăgubită, având în vedere presupusa imposibilitate de transfer de fonduri între Algeria și Franța. Cu toate acestea, guvernul recunoaște, într-o a doua etapă, caracterul derizoriu al despăgubirii acordate recurentei de către Tribunalul Algerian. Prin urmare, guvernul consideră că o astfel de compensație nu poate fi considerată ca restabilind de facto egalitatea între soți în sensul articolului 5 din Protocolul nr. 7 la convenție. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond 3 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. S. Dolle A. B. Baka Grefier Președinte
de la requête n
o
3/02
présentée par D. D.
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 3 mai 2005 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 18 décembre 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante algérienne, née en 1942 et résidant à Douchy-Les-Mines. Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M
me
Edwige Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La requérante se maria en France en 1960 avec G., lui aussi ressortissant algérien. Ils eurent 6 enfants de nationalité française.
En 1988, G., retraité, décida de retourner définitivement dans son pays d'origine. La requérante refusa de le suivre. Elle introduisit une procédure de demande de contribution aux charges du mariage et, par un jugement rendu le 24 avril 1994 par le tribunal de Valenciennes, il fut fait droit à sa demande.
Le 25 mai 1989 G. présenta une requête en divorce. Une ordonnance de non-conciliation rendue le 10 octobre 1989 par le juge des affaires matrimoniales de Valenciennes établit des mesures provisoires. Celles-ci prévoyaient le paiement par G. d'une pension alimentaire à la requérante et d'une contribution à l'entretien de l'enfant mineur et l'exercice de l'autorité parentale fut confié à la requérante. G. et la requérante étaient néanmoins autorisés à résider ensemble. La cour d'appel de Douai confirma cette ordonnance par un arrêt rendu le 18 juillet 1990.
Le 8 janvier 1990, G. assigna son épouse devant les juridictions françaises d'une demande de divorce pour faute. Par jugement du 27 mars 1991, le tribunal de grande instance de Valenciennes débouta G. de sa demande de divorce, et le condamna à payer à son épouse diverses contributions en application de l'article 258 du code civil.
Parallèlement, le 22 août 1990, G. contracta un second mariage en Algérie.
En 1994, G. introduisit devant les juridictions algériennes une procédure de divorce en vertu des articles 48 et suivants du code de la famille de la République algérienne.
Au cours de cette procédure, la requérante fut représentée et défendue. Selon sa défense, étant donné le fait que son mari avait abandonné son épouse et ses enfants, et hébergé sa deuxième épouse dans la maison édifiée en Algérie avec la contribution de la requérante, il était de son droit de solliciter sa réintégration au domicile conjugal. Dans le cas où son mari persisterait à vouloir divorcer, elle demanda l'affectation du logement en question à elle et à ses enfants, 100
000 dinars algériens (DA) (1
169,26
euros (EUR)) en réparation du divorce abusif, 20
000 DA (233,85 EUR) au titre de la pension de retraite légale, 5
000
DA (58,47 EUR) au titre de la pension d'abandon et 2
000 DA (23,38 EUR) mensuellement
«
au titre de la pension alimentaire due [au dernier enfant encore scolarisé] et à chacune [des deux filles non encore mariées]
».
Par un jugement du 16 mai 1994, le tribunal de B. (Algérie)
considéra
:
«
(...) Attendu que (...) [G.] a maintenu le divorce et qu'il est détenteur de la puissance maritale, le Tribunal décide sa rupture conformément à sa volonté exclusive, en application de l'article 48 du Code de la Famille.
Attendu que le demandeur n'a présenté aucune justification légale à l'appui de sa demande de divorce, par conséquent, ses allégations sont restées très générales, en conséquence, il échet de dire qu'il a abusé de son droit dès lors que la relation conjugale a duré plus de trente années et le condamner à payer à son ex-épouse, le montant de 36
000
DA, au titre des réparations du divorce abusif.
Attendu que toute femme divorcée a droit à une pension d'entretien, conformément à l'article 61 du Code de la Famille, par conséquent, il échet de condamner le demandeur à payer à la défenderesse le montant de 3
000
DA, au titre de la pension de retraite légale.
Attendu que la femme divorcée a droit à une pension d'entretien, des deniers de son époux, tant qu'elle se trouve sous sa puissance et que son insubordination n'a pas été établie, par conséquent, le demandeur est obligé à verser à la défenderesse la pension de son abandon, à raison de 800 DA, mensuellement, courant à compter de l'introduction de l'action jusqu'au prononcé du jugement.
Attendu que les demandes formulées par la défenderesse concernant la pension due aux trois enfants (...) sont rejetables en la forme, au motif qu'ils sont majeurs (...)
Statuant en matière de statut personnel, publiquement, contradictoirement et en dernier ressort, le tribunal prononce la rupture du lien conjugal liant les parties aux présentes, conformément à la volonté exclusive de l'époux et sous sa responsabilité, en premier ressort, condamne le demandeur à verser à la défenderesse
:
(...) [une somme globale de 46
166,66 DA (équivalente à ce jour à environ 550 euros)].
(Traduction certifiée conforme par l'interprète judiciaire près la cour d'appel d'Alger).
»
G. demanda l'exequatur de ce jugement devant le tribunal de grande instance de Valenciennes (France). Par jugement du 19 mars 1997, celui-ci releva que
:
«
(...) En l'espèce, la décision rendue par le tribunal de B. prévoit la dissolution des liens conjugaux compte tenu de la volonté unilatérale de l'époux
;
Cette décision constitue sans nul doute une répudiation de la femme par le mari, connue du droit musulman et une telle institution peut, de prime abord, heurter la conception française de l'ordre public international, dans la mesure où elle constitue un mode de dissolution du mariage laissé à la seule discrétion du mari
;
Toutefois, le caractère unilatéral et les effets liés à cette répudiation se trouvent atténués et tempérés dès lors qu'ont été respectées un certain nombre de garanties pécuniaires et de droits au profit de la femme
;
En l'espèce, il convient de relever que la décision a certes prononcé la dissolution des liens conjugaux de G. et D. compte tenu de la volonté unilatérale de l'époux, mais aux torts exclusifs de celui-ci
;
En outre, l'acte de répudiation reçu par le Tribunal de B. a ouvert une procédure à la faveur de laquelle chaque partie a fait valoir ses prétentions et ses défenses
;
Il a enfin garanti à [la requérante] un certain nombre d'avantages pécuniaires (...) ;
En conséquence, le jugement de divorce prononcé par le tribunal de B. est conforme à l'ordre public français et peut dès lors se voir reconnaître l'autorité de la chose jugée en France
; (...)
»
La requérante interjeta appel. Le 10 septembre 1998, la cour d'appel de Douai confirma le jugement du 19 mars 1997, relevant que
:
«
Attendu qu'il résulte des mentions de ce jugement que les parties ont été légalement citées et représentées à l'instance selon les formes de la loi algérienne
;
qu'ainsi il est précisé dans ce jugement qu'«
après notification régulière, l'affaire a été appelée à la date fixée...
» et que D. a comparu et était représentée par son conseil Maître C.M.
; (...)
Attendu, enfin, que la conception française de l'ordre public international ne s'oppose pas à la reconnaissance en France d'un divorce étranger par répudiation unilatérale du mari dès lors que celle-ci a ouvert une procédure à la faveur de laquelle chaque partie a fait valoir ses prétentions et ses défenses et qu'il est accordé à l'épouse des garanties financières en réparation du préjudice que lui cause la dissolution du mariage
;
Qu'il résulte du jugement rendu par le Tribunal algérien que l'épouse représentée par son conseil a présenté ses arguments en défense à la demande en divorce formée par son mari et qu'il y a été répondu par ledit tribunal de sorte que les droits fondamentaux de D. n'ont pas été lésés
;
Que ce jugement a, par ailleurs, garanti des avantages financiers à l'épouse en ce qu'il a condamné le mari au paiement de dommages-intérêts pour divorce abusif, d'une pension de retraite légale et d'une pension alimentaire d'abandon
;
Attendu que D. n'est pas fondée à soutenir que les garanties offertes par le jugement algérien sont insuffisantes, sans d'ailleurs préciser le montant de ses revendications, dès lors que l'efficacité en France des décisions étrangères exclut le pouvoir des juges français de réexaminer le fond du litige et, donc, de réviser les dispositions du jugement relatives aux avantages concédés
par le mari à son épouse
;
Attendu qu'il s'ensuit que le jugement de divorce prononcé entre les parties le 16
mai 1994 par le Tribunal de
B.
satisfait aux conditions de régularité fixées par la convention bilatérale précitée et n'est pas contraire à l'ordre public français (...)
».
La requérante se pourvut en cassation. Elle souleva un moyen unique selon lequel l'arrêt d'appel attaqué n'aurait pas vérifié s'il y avait lieu d'appliquer l'article 5 du Protocole n
o
7 à la Convention et n'avait pas non plus examiné le fait que son mari avait quitté la France pour l'Algérie, mettant ainsi à néant toute la procédure antérieure devant les juridictions françaises. Elle contesta donc le prononcé de l'exequatur.
Par un arrêt du 3 juillet 2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi par la motivation suivante
:
«
(...) attendu que, par motifs propres et adaptés, la cour d'appel a énoncé que la conception française de l'ordre public international ne s'opposait pas à la reconnaissance en France d'un divorce étranger par répudiation unilatérale par le mari dès lors que le choix du tribunal par celui-ci n'avait pas été frauduleux, que la répudiation avait ouvert une procédure à la faveur de laquelle chaque partie avait fait valoir ses prétentions et ses défenses et que le jugement algérien, passé en force de chose jugée et susceptible d'exécution, avait garanti des avantages financiers à l'épouse en condamnant le mari à lui payer des dommages-intérêts pour divorce abusif, une pension de retraite légale et une pension alimentaire d'abandon
; qu'elle a ainsi procédé aux recherches prétendument omises et justifié légalement sa décision
(...)
»
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Convention entre la France et l'Algérie relative à l'exequatur et à l'extradition du 27 août 1964
Article 1
er
«
En matière civile et commerciale, les décisions contentieuses et gracieuses rendues par les juridictions siégeant en France et en Algérie, ont de plein droit l'autorité de la chose jugée sur le territoire de l'autre Etat si elles réunissent les conditions suivantes
:
(...) d.
La décision ne contient rien de contraire à l'ordre public de l'Etat où elle est invoquée ou aux principes de droit public applicables dans cet Etat. Elle ne doit pas non plus être contraire à une décision judiciaire prononcée dans cet Etat et possédant à son égard l'autorité de la chose jugée.
»
2.
Evolution de la jurisprudence de la Cour de cassation en la matière
Le contrôle opéré par la Cour de cassation sur les conditions imposées par le droit international privé français à la reconnaissance d'un jugement étranger s'est d'abord concentré sur le respect par les juridictions desquelles émanait le jugement des garanties procédurales établies par l'article 6 de la Convention. Sans nécessairement citer cette disposition, le contrôle impliquait en substance l'exigence d'une procédure dans laquelle chaque partie devait pouvoir faire valoir ses prétentions et sa défense (voir notamment 1
ère
Civ., 18 décembre 1979
; et surtout 1
ère
Civ., 3 novembre 1983).
Par la suite – et dans des cas concernant des jugements étrangers qui, comme en l'espèce, prononçaient une répudiation unilatérale de la femme par son mari –, la Cour de cassation visa expressément l'article 5 du Protocole n
o
7 à la Convention, en motivant cependant son refus d'accorder l'exequatur par le non-respect de garanties procédurales (voir 1
ère
Civ., 1
er
juin 1994 et 1
ère
Civ., 31 janvier 1995).
Dans un arrêt rendu le 11 mars 1997, la 1
re
chambre civile de la Cour de cassation exigea de manière plus directe le respect par le jugement étranger objet de la demande d'exequatur des dispositions de l'article 5 du Protocole n
o
7 à la Convention. Cet arrêt fut motivé comme suit
:
«
(...) Vu les articles 13, alinéa 1
er
, de la Convention franco-marocaine du 10 août 1981, et 16, litt. b, de la Convention franco-marocaine du 5 octobre 1957, ensemble l'article 5 du Protocole du 22 novembre 1984, n
o
7, à la Convention européenne de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales
;
Attendu que, si aux termes du premier de ces textes, les actes constatant la dissolution du lien conjugal entre époux marocains, homologués dans les formes prévues par la loi marocaine, produisent effet en France dans les mêmes conditions que les jugements de divorce prononcés à l'étranger, il résulte du deuxième que ces conditions exigent, notamment, que la décision étrangère ait respecté les droits de la défense et que sa reconnaissance ne soit pas contraire à l'ordre public international
;
Qu'au titre de cette dernière exigence figure l'égalité des droits et responsabilités des époux lors de la dissolution du mariage, droit reconnu par le troisième texte précité et que la France s'est engagée à garantir à toute personne relevant de sa juridiction
;
Attendu que pour donner effet en France à un acte par lequel M. B., de nationalité marocaine, avait obtenu la répudiation de son épouse, de même nationalité, et supprimer en conséquence la contribution aux charges du mariage accordée à l'épouse par la juridiction française, l'arrêt attaqué, qui énonce que pour être reconnue cette décision ne doit pas heurter l'ordre public, retient cependant que l'épouse marocaine a été justement indemnisée, qu'elle a accepté les sommes allouées par la juridiction marocaine en vertu d'une décision postérieure à la répudiation, et qu'il n'est pas établi que M.B. ait agi dans un but frauduleux
;
Attendu qu'en se déterminant ainsi, alors que le fait, pour l'épouse, d'avoir accepté les pensions accordées par le juge marocain ne constituait pas un acquiescement à la répudiation, et sans rechercher si la procédure de répudiation répondait aux exigences des textes susvisés, la cour d'appel n'a pas donné de base légale à sa décision (...).
»
L'arrêt de la Cour de cassation rendu le 3 juillet 2001 et objet de la présente requête contrôla le respect par le jugement étranger des garanties procédurales avant de lui accorder l'exequatur.
Dans plusieurs arrêts rendus le 17 février 2004, la 1
re
chambre civile de la Cour de cassation rejeta l'exequatur de jugements étrangers prononçant la répudiation unilatérale d'épouses par leur mari, en motivant son refus, dans l'un des cas (pourvoi n
o
01-11549), comme suit
:
«
(...) attendu que l'arrêt [d'appel] retient que le divorce des époux X. a été prononcé par les juges algériens, malgré l'opposition de la femme, au seul motif, admis par la loi algérienne, que le pouvoir conjugal reste entre les mains de l'époux et que le divorce doit être prononcé sur la seule volonté de celui-ci
; que la cour d'appel en a exactement déduit que, même si elle résultait d'une procédure loyale et contradictoire, cette décision constatant une répudiation unilatérale du mari sans donner d'effet juridique à l'opposition éventuelle de la femme et en privant l'autorité compétente de tout pouvoir autre que celui d'aménager les conséquences financières de cette rupture du lien matrimonial, était contraire au principe d'égalité des époux lors de la dissolution du mariage reconnu par l'article 5 du Protocole du 22 novembre 1984, n
o
7, additionnel à la Convention européenne des droits de l'homme, que la France s'est engagée à garantir à toute personne relevant de sa juridiction, et donc à l'ordre public international réservé par l'article 1
er
d de la Convention franco
‑
algérienne du 27 août 1964, dès lors que, comme en l'espèce, les deux époux étaient domiciliés sur le territoire français
; (...).
»
GRIEF
Invoquant l'article 5 du Protocole n
o
7 à la Convention, la requérante se plaint d'une violation de cette disposition par les juridictions françaises en ce qu'elles ont accordé l'exequatur au jugement du tribunal algérien du 16
mai 1994. Elle soutient que l'exécution de jugements étrangers relatifs à la répudiation unilatérale d'une femme par son mari, quand bien même ils respecteraient les garanties procédurales établies par l'article 6 de la Convention, est contraire à l'égalité entre les époux garantie par l'article 5 du Protocole n
o
7 à la Convention.
La requérante avance à titre subsidiaire que les transferts de capitaux de l'Algérie vers la France sont rigoureusement interdits par le Gouvernement algérien. L'exécution du jugement du tribunal algérien poserait ainsi également de réels problèmes en ce qui concerne la réparation pécuniaire octroyée à l'épouse.
La requérante estime que l'exequatur accordé au jugement prononcé par les juridictions algériennes le 16 mai 1994 est contraire à l'article 5 du Protocole additionnel n
o
7 à la Convention, laquelle disposition se lit comme suit
:
«
Les époux jouissent de l'égalité de droits et de responsabilités de caractère civil entre eux et dans leurs relations avec leurs enfants au regard du mariage, durant le mariage et lors de sa dissolution. Le présent article n'empêche pas les Etats de prendre les mesures nécessaires dans l'intérêt des enfants
».
La requérante souligne tout d'abord l'étendue du contrôle opéré par le juge de l'exequatur français et notamment le fait que celui-ci subordonne la reconnaissance d'un jugement étranger à la condition que celui-ci ne porte pas atteinte à l'ordre public international français. Se fondant sur la jurisprudence de la Cour (
Pellegrini c. Italie
, n
o
‑
VIII), la requérante rappelle que les obligations auxquelles sont soumises les juridictions des Etats parties à la Convention dans le cadre de procédure d'exequatur impliquent pour ces dernières de contrôler le respect par les juridictions étrangères des garanties procédurales établies par l'article 6 de la Convention. La requérante estime cependant que l'éventuel respect par le jugement exécuté desdites obligations ne saurait en tant que tel suffire à établir la conformité du jugement exécuté avec l'ordre public international. La requérante précise que, selon elle, la notion d'ordre public international doit s'entendre comme incluant notamment le respect de l'égalité des droits et responsabilités des époux lors de la dissolution du mariage tel que garantie par l'article 5 du Protocole n
o
7 à la Convention. A l'appui de cet argumentaire elle cite un arrêt de la Cour de cassation (1
re
chambre civile, 11 mars 1997) rendu antérieurement à l'arrêt contesté en l'espèce et ayant déjà statué en ce sens.
La requérante estime en outre que la circonstance que le jugement algérien lui ait ouvert des droits pécuniaires à réparation ne saurait être considérée comme rétablissant l'égalité de droits et de responsabilités entre les époux dès lors que l'effectivité de ladite réparation pécuniaire est incertaine en raison, selon elle, de l'impossibilité de faire transférer des capitaux de l'Algérie vers la France.
Le Gouvernement ne soulève aucune exception préliminaire relative à la recevabilité de la requête.
Le Gouvernement précise d'emblée s'en remettre à la sagesse de la Cour sur le point de savoir si la reconnaissance du jugement du tribunal algérien a valu méconnaissance par l'Etat défendeur du principe de l'égalité des droits entre époux posée par l'article 5 du Protocole n
o
7 à la Convention et sur le point de savoir si le juge de l'exequatur aurait dû vérifier la conformité du fond du jugement exécuté avec la Convention sans se limiter à un contrôle des garanties procédurales établies par l'article 6 de la Convention.
Sur le point de savoir si le fait que le jugement algérien a ouvert des droits pécuniaires au profit de la requérante pouvait équivaloir, au moins
de facto
, à rétablir l'égalité des droits et des responsabilités entre les époux, le Gouvernement estime ne pas pouvoir, dans certaines hypothèses, exclure cette circonstance. A cet égard et dans un premier temps, il conteste les allégations de la requérante concernant l'impossibilité pour elle d'être effectivement indemnisée compte tenu d'une impossibilité alléguée de transfert de fonds entre l'Algérie et la France. Le Gouvernement reconnaît cependant, dans un second temps, le caractère dérisoire de l'indemnisation accordée à la requérante par le tribunal algérien. Le Gouvernement estime dès lors qu'une telle indemnisation peut difficilement être considérée comme rétablissant
de facto
l'égalité entre époux au sens de l'article 5 du Protocole n
o
7 à la Convention.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Baka
Greffière
Président