SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL D.D. c. FRANȚA (solicitarea nr. 3/02) HOTĂRÂREA (Radiation) STRASBURG 8 noiembrie 2005 DEFINITIVF 08/02/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza D.D. c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė, Popović, judecători și al dlui Dolle, graffière, După ce a deliberat în camera consiliului la 3 mai 2005 și la 18 octombrie 2005, renunță la hotărâre, adoptat la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 3/02) îndreptată împotriva Republicii Franceze și din care o resortisantă algeriană, D.D. ( reclamanta a sesizat Curtea la 18 decembrie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților fundamentale (inclusiv Convenia privind dreptul la liberătatea omului). Guvernul francez este reprezentat de agentul său, Edwige Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Invocând art. 5 din Protocolul nr. 7 la Convenție, recurenta se plângea de o încălcare a acestei dispoziții de către instanțele franceze în măsura în care au acordat dreptul la exequatur hotărârii pronunțate de o instanță algeriană care pronunța dizolvarea căsătoriei sale, ținând cont de voința unilaterală a soțului ei. Aceasta susținea că executarea unei astfel de hotărâri, referitoare la decăderea unilaterală a unei soții de către soțul ei, este contrară egalității între soții garantate prin art. 5 din Protocolul nr. 7 Convenția, chiar dacă garanțiile procedurale stabilite prin art. 6 din Convenție sunt respectate. Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții (art. 52 § (1) din Convenție a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. (1) din regulament. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alin. (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alin. (1) ]. La 3 mai 2005, camera a declarat cererea admisibilă. Prin scrisorile din 18 mai 2005 transmise prin intermediul grefei părților, Curtea a invitat părțile să prezinte, dacă doresc, informații și observații suplimentare și a invitat, de asemenea, reprezentantul recurentei să transmită cererile sale de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din convenție în termen de 18 iulie 2005. La 13 iulie 2005, reprezentantul recurentei a informat Curtea cu privire la disponibilitatea clientei sale de a se retrage de la cererea sa. La 12 septembrie 2005, guvernul a fost informat cu privire la aceasta. În 1960, reclamanta s-a căsătorit în Franța cu G., cetățean algerian, și au avut șase copii de cetățenie franceză. În 1988, G., pensionat, a decis să se întoarcă definitiv în țara sa de origine. Recurenta a refuzat să-l urmeze. A introdus o procedură de cerere de contribuție la cheltuielile căsătoriei și, printr-o hotărâre pronunțată la 24 aprilie 1994 de tribunalul din Valencien, a fost acceptată cererea sa. 12. La 25 mai 1989 G. a prezentat o cerere de divorț. Un ordin de neconciliere emis la 10 octombrie 1989 de judecătorul pentru cauzele matrimoniale din Valenciennes stabilește măsuri provizorii. Acestea prevedeau plata de către G. a unei pensii alimentare recurentei și a unei contribuții la întreținerea copilului minor și încredințau exercitarea autorității părintești recurentei. Cu toate acestea, reclamanta a fost autorizată să locuiască împreună. Instanța de apel a lui Douai a confirmat această ordonanță printr-o hotărâre pronunțată la 18 iulie 1990. 13. La 8 ianuarie 1990, G. și-a adresat soția în fața instanțelor franceze o cerere de divorț pentru abatere. printr-o hotărâre pronunțată la 27 În martie 1991, Tribunalul de Mare Instanță din Valenciennes l-a numit pe G. din cererea sa de divorț și l-a condamnat să plătească soției sale diverse contribuții în conformitate cu art. 258 din Codul Civil. 14. În același timp, la 22 august 1990, G. a încheiat o a doua căsătorie în Algeria 15. În 1994, G. a introdus în fața instanțelor algeriene o procedură de divorț între reclamantă în temeiul articolelor 48 și următoarele din Codul familiei Republicii Algeriene. În cursul acestei proceduri, recurenta a fost reprezentată și apărată. Potrivit apărării sale, având în vedere faptul că soțul ei și-a abandonat soția și copiii, și a găzduit-o pe a doua soție în casa construită în Algeria cu contribuția reclamantei, aceasta avea dreptul să solicite reintegrarea ei la domiciliu. În cazul în care soțul ei ar continua să divorțeze, ea ar fi obligat-o să își reabiliteze locuința în cauză pentru ea și copiii ei, 100 000 dinari algerieni (DA) (1 169,26 EUR (EUR) pentru repararea divorțului abuziv, 20 000 DA (233,85 EUR) pentru pensia legală, 5 000 DA (58,47 EUR) pentru pensia în avans și 2 000 DA (23,38 EUR) lunar. în temeiul pensiei alimentare datorate [ultimului copil încă școlarizat] și fiecărei [cele două fete necăsătorite] 16. printr-o hotărâre pronunțată la 16 mai 1994, Tribunalul din B. (Algeria) a examinat (...) După ce (...) [G.] a menținut divorțul și a deținut puterea matrimonială, Tribunalul decide ruperea sa în conformitate cu voința sa exclusivă, în conformitate cu art. 48 din Codul familiei. Întrucât reclamantul nu a prezentat nicio justificare legală în sprijinul cererii sale de divorț, prin urmare, afirmațiile sale au rămas foarte generale, în consecință, el a solicitat să spună că a abuzat de dreptul său din moment ce relația conjugală a durat mai mult de 30 de ani și l-a condamnat să plătească fostei sale soții, suma de 36 000 DA, în ceea ce privește repararea divorțului abuziv. Având în vedere că orice femeie divorțată are dreptul la o pensie de întreținere, în conformitate cu art. 61 din Codul familiei, el dorește, prin urmare, să condamne reclamantul să plătească pârâtei suma de 3 000 DA, în temeiul pensionării legale. Întrucât soția divorțată are dreptul la o pensie de întreținere, dinari ai soțului ei, atâta timp cât se află sub puterea sa și nu a fost stabilită nesupunerea sa, prin urmare, reclamantul este obligat să plătească pârâtului pensia de renunțare, în termen de 800 DA, lunar, de la introducerea acțiunii până la pronunțarea instanței. Așteptând ca cererile formulate de pârâtă cu privire la pensia datorată celor trei copii (...) să fie respinse în formă, pe motiv că sunt majore (...) Statuind în materie de statut personal, public, contradictoriu și în ultimă instanță, instanța pronunță ruperea legăturii conjugale care leagă părțile de prezent, în conformitate cu voința exclusivă a celui cu care se confruntă și sub responsabilitatea sa, în primă instanță, condamnă reclamantul să plătească pârâtei (...) [o sumă globală de 46 de ani] 166,66 DA (echivalentă până în prezent cu aproximativ 550 de euro) (Traducere certificată de către interpretul judecătoresc în apropierea instanței judecătorești din Alger). 17. G. mai mult decât exequatur din această hotărâre în fața instanței de mare instanță din Valencien (Franța). Prin intermediul unei hotărâri pronunțate la 19 martie 1997, acesta din urmă a constat în faptul că (...) În speță, hotărârea pronunțată de instanța din B. prevede dizolvarea legăturilor conjugale, având în vedere voința unilaterală a societății Această decizie constituie, fără îndoială, o repudiere a soției de către soțul, cunoscut drept musulman și o astfel de instituție poate, în primul rând, să se confrunte cu concepția franceză a ordinii publice internaționale, în măsura în care aceasta constituie un mod de dizolvare a căsătoriei lăsată la discreția soțului. Cu toate acestea, caracterul unilateral și efectele acestei destrămări sunt atenuate și temperate atunci când au fost respectate o serie de garanții pecuniare și drepturi în beneficiul femeii În cazul de față, trebuie arătat că decizia a pronunțat, într-adevăr, dizolvarea legăturilor conjugale ale G. și D. având în vedere voința unilaterală a celui cu care se confruntă, dar și greșelile exclusive ale acestuia, actul de decădere primit de Tribunalul de B. a inițiat o procedură în favoarea căreia fiecare parte și-a invocat pretențiile și apărarea. În cele din urmă, acesta a garantat [recurentei] un anumit număr de beneficii pecuniare (...); prin urmare, hotărârea de divorț pronunțată de instanța din B. este conformă cu ordinea publică franceză și, prin urmare, poate fi recunoscută autoritatea de lucru judecat în Franța; (...) 18. La 10 septembrie 1998, Tribunalul de Primă Instană din Douai a confirmat hotărârea din 19 martie 1997, susținând că Așteptându-se că este rezultat din mențiunile acestei hotărâri că părțile au fost menționate în mod legal și reprezentate în instană în conformitate cu formele legii algeriene pe care aceasta este precizată în această hotărâre? după o notificare periodică, cauza a fost chemată la data stabilită ... . . . și D. a prezentat și a fost reprezentată de consiliul său Maestru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cele din urmă, s-a așteptat ca concepția franceză a ordinii publice internaționale să nu se refere la recunoașterea în Franța a unui divorț străin prin decăderea unilaterală a soțului, în măsura în care aceasta a inițiat o procedură în favoarea căreia fiecare parte și-a invocat pretențiile și apărarea și în care se acordă soției garanții financiare în despăgubirea prejudiciilor pe care le cauzează dizolvarea căsătoriei. Din hotărârea Tribunalului Algerian rezultă că soția reprezentată de consiliul său și-a prezentat argumentele în apărare la cererea de divorț formulată de soțul ei și că a fost răspuns de către Tribunalul Algerian astfel încât drepturile fundamentale ale D. nu au fost lezate. Pe de altă parte, că această hotărâre a garantat beneficii financiare pentru soție în măsura în care a condamnat soțul la daune-interese pentru divorț abuziv, o pensie de pensionare legală și o pensie alimentară de lat Așteptat decât D. nu este justificat să susțină că garanțiile oferite de hotărârea algeriană sunt insuficiente, fără a preciza, de altfel, valoarea revendicărilor sale, din moment ce eficiența în Franța a deciziilor străine exclude competența judecătorilor francezi de a revizui fondul litigiului și, prin urmare, de a revizui dispozițiile judecătorești referitoare la avantajele soțului soției sale Prevăzuse că hotărârea de divorț pronunțată între părți la 16 mai 1994 de către Tribunal de a îndeplini condițiile de legalitate prevăzute de Convenția bilaterală menționată anterior și nu este contrară ordinii publice franceze (...) 19. Recurenta s-a ocupat de casare. Ea a ridicat un singur motiv conform căruia hotărârea din cauza recursului atacat nu ar fi verificat dacă ar fi fost necesar să se aplice art. 5 din Protocolul nr. 7 la Convenție și nu a examinat nici faptul că soțul ei părăsise Franța pentru Algeria, anulând astfel întreaga procedură anterioară în fața instanțelor franceze. Prin urmare, aceasta a contestat pronunțarea la a exequatur. 20. Prin hotărârea din 3 iulie 2001, Curtea de Casație a respins recursul prin următoarea motivare: (...) așteptat ca, din motive proprii și adaptate, instanța de apel să afirme că concepția franceză a ordinii publice internaționale nu se referea la recunoașterea în Franța a unui divorț străin prin decădere unilaterală de către soț, din moment ce alegerea instanței de către acesta nu fusese frauduloasă, că decăderea inițiase o procedură în favoarea căreia fiecare parte își declarase revendicările și apărarea și că hotărârea algeriană, care fusese pronunțată în forță și care putea fi executată, a garantat beneficii financiare soției, condamnând soțul să-i plătească daune pentru divorțul abuziv, o pensie legală de pensie și o pensie alimentară de înălțat ; pe care aceasta a efectuat astfel cercetările considerate a fi omise și justificate în mod legal decizia sa (...) Dreptul și practica internă relevante Convenția dintre Franța și Algeria privind exequatur și extrădarea din 27 august 1964 art. 1 În materie civilă și comercială, hotărârile contenciosoase și grațioase pronunțate de instanțele din Franța și Algeria au, de drept, autoritatea de lucru judecat pe teritoriul altui stat dacă îndeplinesc următoarele condiții (...) d. Decizia nu aduce atingere ordinii publice a statului în care este invocată sau principiilor de drept public aplicabile în acest stat. De asemenea, aceasta nu trebuie să fie contrară unei hotărâri judecătorești pronunțate în acest stat și care deține în privința sa autoritatea de lucru judecat. Evoluție a jurisprudenței Curții de Casație 21. Pentru a controla condițiile privind recunoașterea unei hotărâri străine, Curtea de Casație se bazează în primul rând pe respectarea de către instanțele în care se pronunța judecata garanțiilor procedurale prevăzute la art. 6 din Convenție. Fără a menționa în mod necesar această dispoziție, Curtea de Casație punea în esență o cerință a unei proceduri în care fiecare parte trebuia să-și poată exercita pretențiile și apărarea (a se vedea în special Cass. civ., 18 decembrie 1979, precum și Cass. 1 civ., 3 noiembrie 1983 22. Mai târziu, și în cazuri referitoare la hotărâri străine care, ca și în speță, au pronunțat o repudiere unilaterală a soției de către soțul ei, Curtea de Casație a Vizei în mod expres la art. 5 din Protocolul nr. 7 la convenție, motivând totuși refuzul acesteia de a acorda Exequatur prin nerespectarea garanțiilor procedurale (a se vedea Cass. 1 e. Civ., 1 iunie 1994 și Cass. 1 Civ., 31 ianuarie 1995). 23. Într-o hotărâre pronunțată la 11 martie 1997, prima cameră civilă a Curții de Casație a solicitat mai direct respectarea dispozițiilor articolului 5 din Protocolul nr. 7 la Convenție de către instanța străină care face obiectul cererii de exequatur. Judecătorii din fond au fost cenzurați pentru a se abține de la a căuta dacă procedura de renunțare corespundea cerințelor art. 5 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Curtea de Casație a preluat în special (...) Având în vedere art. 13 alin. (1) , a Convenției franco-marocane din 10 august 1981 și a Convenției franco-marocane din 5 octombrie 1957, împreună cu art. 5 din Protocolul din 22 noiembrie 1984, nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale Așteptând ca, în cazul în care, în conformitate cu primul dintre aceste texte, actele de constatare a dizolvarii legăturii conjugale între soții marocani, omologate în formele prevăzute de legea marocană, să producă efecte în Franța în aceleași condiții ca și hotărârile de divorț pronunțate în străinătate, rezultă din a doua condiție pe care o impun în special ca hotărârea străină să fi respectat dreptul la apărare și ca recunoașterea sa să nu fie contrară ordinii publice internaționale (c) În temeiul acestei din urmă cerințe figurează egalitatea drepturilor și responsabilităților soților în momentul dizolvării căsătoriei, drept recunoscut de cel de-al treilea text menționat anterior și pe care Franța este angajată să îl garanteze oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa Cu toate acestea, pentru a da efect în Franța unui act prin care M.B., de cetățenie marocană, a obținut respingerea soției sale, de aceeași cetățenie, și pentru a elimina în consecință contribuția la cheltuielile de căsătorie acordate la termen de instanța franceză, hotărârea atacată, care prevede că, pentru a fi recunoscută această hotărâre nu trebuie să se confrunte cu ordinea publică, reține totuși că persoana juridică marocană a fost în mod corect despăgubită, pe care a acceptat sumele alocate de instanța marocană în temeiul unei hotărâri ulterioare repudierii și că nu este stabilit că M.B.B. să fi acționat într-un scop fraudulos Așteptat să se determine astfel, în timp ce faptul că a acceptat pensiile acordate de instanța marocană nu constituia un mijloc de a desconsidera, și fără a căuta dacă procedura de decădere corespunde cerințelor textelor menționate anterior, instanța de apel nu a dat un temei legal deciziei sale (...). 24. Pe de altă parte, în hotărârea pronunțată la 3 iulie 2001 și obiectul prezentei cereri, Curtea de Casație s-a limitat la a asigura respectarea de către instanța străină a garanțiilor procedurale, înainte de a-i acorda acestuia dreptul la exequatur. 25. Prin cinci hotărâri pronunțate la 17 februarie 2004, prima cameră civilă a Curții de Casație a refuzat să dea efect în Franța repudiilor algeriene și marocane. În special, aceasta a reieșit că aceste desconsiderări încalcă principiul egalității soților proclamat de protocol. 7 la Convenție, și chiar dacă hotărârile în litigiu ar fi fost pronunțate în temeiul unei proceduri loiale și contradictorii. Curtea de Casație a afirmat că o instanță din fond era întemeiată să respingă cererea de exequatur a unei hotărâri străine pronunțând decăderea unilaterală a unei soții de către soțul ei, în aceste cuvinte (recursul nr. 01-11549) (...) așteptând ca hotărârea [decădere] să rețină că divorțul soților X. a fost pronunțat de judecătorii algerieni, în pofida opoziiei femeii, numai pe motiv că legea algeriană a admis că puterea conjugală rămâne în mâinile soțului algerian și că divorțul trebuie pronunțat numai pe baza voinței acestuia ;că instanța de apel a dedus exact din aceasta că, chiar dacă ar fi vorba de o procedură loială și contradictorie, această decizie de decădere unilaterală a soțului, fără a da un efect juridic eventualei opoziții a femeii și prin privarea autorității competente de orice altă putere decât aceea de a adapta consecințele financiare ale acestei rupturi a legăturii matrimoniale, era contrară principiului egalității soților în momentul dizolvării căsătoriei recunoscute prin art. 5 din Protocolul din 22 noiembrie 1984; 7, suplimentar la Convenția europeană a drepturilor omului, pe care Franța este angajată să o garanteze oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, și, prin urmare, ordinii publice internaționale rezervate de art. 1 din Convenția franco Algeriană din 27 august 1964, din moment ce, ca în cazul de față, cei doi soți erau rezidenți pe teritoriul francez; (...). 26. Doctrina a luat locul ferma motivării puse în aplicare mai întâi și mai târziu, la fel de important ca aceste hotărâri de principiu (a se vedea, printre altele, "a se vedea respingerea decăderilor musulmane" de către P. Curbe, Rec. Dalloz, 2004, n 12, pp. 815-820). În primul rând, Curtea ia notă de evoluția jurisprudenței Curții de Casație Franceză expuse mai sus (a se vedea partea de drept și practici interne relevante). Curtea subliniază că, în cadrul acestor hotărâri din urmă, Curtea de Casație a stabilit că: chiar dacă ar fi vorba de o procedură loială și contradictorie, [o] decizie prin care soțul este desconsiderat unilateral fără a da un efect juridic unei eventuale opoziții a femeii (...) este contrară principiului egalității soților atunci când se dizolvă căsătoria recunoscută prin art. 5 din protocol (...) 7 Convenției (...) că Franța este angajată să garanteze oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa și, prin urmare, ordinii publice internaționale (...) 28. Curtea observă apoi că, la 13 iulie 2005, a fost informată prin scrisoarea Consiliului recurentei cu privire la voința clientei sale de a se retrage din cererea sa. Din această scrisoare, precum și din data de 4 iulie 2005 a recurentei la consiliul său, atașat la precedent, reiese că această dezmințire este lipsită de ambiguitate. Astfel, Curtea constată că reclamanta n Õ intenționează să își mențină cererea în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. 29. În măsura în care se asigură că: orice circumstanță specială care afectează respectarea drepturilor omului garantate prin Convenția nr. 1 impune continuarea examinării cererii în temeiul art. 37 alin. (1) din Convenție, Curtea consideră că este necesar să se șteargă cererea de rol. Pe aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, hotărăște să șteargă cauza din rol. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 8 noiembrie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. S. Dolle A.B. Baka Modululer Președintele
DEUXIÈME SECTION
D.D. c. FRANCE
(Requête n
o
3/02)
ARRÊT
(Radiation)
8 novembre 2005
08/02/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire D.D. c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 3 mai 2005 et le 18
octobre 2005,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
3/02) dirigée contre la République française et dont une ressortissante algérienne, D.D. («
la requérante
»), a saisi la Cour le 18 décembre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
Edwige Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Invoquant l’article 5 du Protocole n
o
7 à la Convention, la requérante se plaignait d’une violation de cette disposition par les juridictions françaises en ce qu’elles avaient accordé l’exequatur au jugement rendu par un tribunal algérien qui prononçait la dissolution de son mariage compte tenu de la volonté unilatérale de son époux. Elle soutenait que l’exécution d’un tel jugement, relatif à la répudiation unilatérale d’une femme par son mari, est contraire à l’égalité entre les époux garantie par l’article 5 du Protocole n
o
7 la Convention, et ce même si les garanties procédurales établies par l’article 6 de la Convention sont respectées.
4.
La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
5.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
6.
Le 3 mai 2005, la chambre a déclaré la requête recevable.
7.
Par lettres du 18 mai 2005 transmises par l’intermédiaire du greffe aux parties, la Cour a invité ces dernières à lui soumettre, si elles le souhaitaient, des informations et observations complémentaires. Elle a également invité la représentante de la requérante à transmettre ses demandes de satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention dans un délai échéant le 18 juillet 2005.
8.
Le 13 juillet 2005, la représentante de la requérante informa la Cour de la volonté de sa cliente de se désister de sa requête. Elle ne présenta pas de demande au titre d’une satisfaction équitable. Le 12 septembre 2005, le Gouvernement en fut informé.
A.
Les circonstances de l’espèce
9.
La requérante est une ressortissante algérienne, née en 1942 et résidant en France.
10.
La requérante se maria en France en 1960 avec G., lui aussi ressortissant algérien. Ils eurent six enfants de nationalité française.
11.
En 1988, G., retraité, décida de retourner définitivement dans son pays d’origine. La requérante refusa de le suivre. Elle introduisit une procédure de demande de contribution aux charges du mariage et, par un jugement rendu le 24 avril 1994 par le tribunal de Valenciennes, il fut fait droit à sa demande.
12.
Le 25 mai 1989 G. présenta une requête en divorce. Une ordonnance de non-conciliation rendue le 10 octobre 1989 par le juge des affaires matrimoniales de Valenciennes établit des mesures provisoires. Celles-ci prévoyaient le paiement par G. d’une pension alimentaire à la requérante et d’une contribution à l’entretien de l’enfant mineur et confiaient l’exercice de l’autorité parentale à la requérante. G. et la requérante étaient néanmoins autorisés à résider ensemble. La cour d’appel de Douai confirma cette ordonnance par un arrêt rendu le 18 juillet 1990.
13.
Le 8 janvier 1990, G. assigna son épouse devant les juridictions françaises d’une demande de divorce pour faute. Par un jugement rendu le 27
mars 1991, le tribunal de grande instance de Valenciennes débouta G. de sa demande de divorce, et le condamna à payer à son épouse diverses contributions en application de l’article 258 du code civil.
14.
Parallèlement, le 22 août 1990, G. contracta un second mariage en Algérie.
15.
En 1994, G. introduisit devant les juridictions algériennes une procédure de divorce d’avec la requérante en vertu des articles 48 et suivants du code de la famille de la République algérienne.
Au cours de cette procédure, la requérante fut représentée et défendue. Selon sa défense, étant donné le fait que son mari avait abandonné son épouse et ses enfants, et hébergé sa deuxième épouse dans la maison édifiée en Algérie avec la contribution de la requérante, celle-ci était en droit de solliciter sa réintégration au domicile conjugal. Dans le cas où son mari persisterait à vouloir divorcer, elle demanda l’affectation du logement en question à elle et à ses enfants, 100
000 dinars algériens (DA) (1
169,26
euros (EUR)) en réparation du divorce abusif, 20
EUR) au titre de la pension de retraite légale, 5
000
EUR) au titre de la pension d’abandon et 2
000 DA (23,38 EUR) mensuellement «
au titre de la pension alimentaire due [au dernier enfant encore scolarisé] et à chacune [des deux filles non encore mariées]
».
16.
Par un jugement rendu le 16 mai 1994, le tribunal de B. (Algérie) considéra
:
«
(...) Attendu que (...) [G.] a maintenu le divorce et qu’il est détenteur de la puissance maritale, le Tribunal décide sa rupture conformément à sa volonté exclusive, en application de l’article 48 du code de la famille.
Attendu que le demandeur n’a présenté aucune justification légale à l’appui de sa demande de divorce, par conséquent, ses allégations sont restées très générales, en conséquence, il échet de dire qu’il a abusé de son droit dès lors que la relation conjugale a duré plus de trente années et le condamner à payer à son ex-épouse, le montant de 36
000
DA, au titre des réparations du divorce abusif.
Attendu que toute femme divorcée a droit à une pension d’entretien, conformément à l’article 61 du code de la famille, par conséquent, il échet de condamner le demandeur à payer à la défenderesse le montant de 3
000
DA, au titre de la pension de retraite légale.
Attendu que la femme divorcée a droit à une pension d’entretien, des deniers de son époux, tant qu’elle se trouve sous sa puissance et que son insubordination n’a pas été établie, par conséquent, le demandeur est obligé à verser à la défenderesse la pension de son abandon, à raison de 800 DA, mensuellement, courant à compter de l’introduction de l’action jusqu’au prononcé du jugement.
Attendu que les demandes formulées par la défenderesse concernant la pension due aux trois enfants (...) sont rejetables en la forme, au motif qu’ils sont majeurs (...)
Statuant en matière de statut personnel, publiquement, contradictoirement et en dernier ressort, le tribunal prononce la rupture du lien conjugal liant les parties aux présentes, conformément à la volonté exclusive de l’époux et sous sa responsabilité, en premier ressort, condamne le demandeur à verser à la défenderesse
:
(...) [une somme globale de 46
166,66 DA (équivalente à ce jour à environ 550 euros)].
(Traduction certifiée conforme par l’interprète judiciaire près la cour d’appel d’Alger).
»
17.
G. demanda l’exequatur de ce jugement devant le tribunal de grande instance de Valenciennes (France). Par un jugement rendu le 19 mars 1997, celui-ci releva que
:
«
(...) En l’espèce, la décision rendue par le tribunal de B. prévoit la dissolution des liens conjugaux compte tenu de la volonté unilatérale de l’époux
;
Cette décision constitue sans nul doute une répudiation de la femme par le mari, connue du droit musulman et une telle institution peut, de prime abord, heurter la conception française de l’ordre public international, dans la mesure où elle constitue un mode de dissolution du mariage laissé à la seule discrétion du mari
;
Toutefois, le caractère unilatéral et les effets liés à cette répudiation se trouvent atténués et tempérés dès lors qu’ont été respectées un certain nombre de garanties pécuniaires et de droits au profit de la femme
;
En l’espèce, il convient de relever que la décision a certes prononcé la dissolution des liens conjugaux de G. et D. compte tenu de la volonté unilatérale de l’époux, mais aux torts exclusifs de celui-ci
;
En outre, l’acte de répudiation reçu par le Tribunal de B. a ouvert une procédure à la faveur de laquelle chaque partie a fait valoir ses prétentions et ses défenses
;
Il a enfin garanti à [la requérante] un certain nombre d’avantages pécuniaires (...) ;
En conséquence, le jugement de divorce prononcé par le tribunal de B. est conforme à l’ordre public français et peut dès lors se voir reconnaître l’autorité de la chose jugée en France
; (...)
»
18.
La requérante interjeta appel. Le 10 septembre 1998, la cour d’appel de Douai confirma le jugement du 19 mars 1997, relevant que
:
«
Attendu qu’il résulte des mentions de ce jugement que les parties ont été légalement citées et représentées à l’instance selon les formes de la loi algérienne
;
qu’ainsi il est précisé dans ce jugement qu’«
après notification régulière, l’affaire a été appelée à la date fixée...
» et que D. a comparu et était représentée par son conseil Maître C.M.
; (...)
Attendu, enfin, que la conception française de l’ordre public international ne s’oppose pas à la reconnaissance en France d’un divorce étranger par répudiation unilatérale du mari dès lors que celle-ci a ouvert une procédure à la faveur de laquelle chaque partie a fait valoir ses prétentions et ses défenses et qu’il est accordé à l’épouse des garanties financières en réparation du préjudice que lui cause la dissolution du mariage
;
Qu’il résulte du jugement rendu par le Tribunal algérien que l’épouse représentée par son conseil a présenté ses arguments en défense à la demande en divorce formée par son mari et qu’il y a été répondu par ledit tribunal de sorte que les droits fondamentaux de D. n’ont pas été lésés
;
Que ce jugement a, par ailleurs, garanti des avantages financiers à l’épouse en ce qu’il a condamné le mari au paiement de dommages-intérêts pour divorce abusif, d’une pension de retraite légale et d’une pension alimentaire d’abandon
;
Attendu que D. n’est pas fondée à soutenir que les garanties offertes par le jugement algérien sont insuffisantes, sans d’ailleurs préciser le montant de ses revendications, dès lors que l’efficacité en France des décisions étrangères exclut le pouvoir des juges français de réexaminer le fond du litige et, donc, de réviser les dispositions du jugement relatives aux avantages concédés par le mari à son épouse
;
Attendu qu’il s’ensuit que le jugement de divorce prononcé entre les parties le 16
mai 1994 par le Tribunal de
B.
satisfait aux conditions de régularité fixées par la convention bilatérale précitée et n’est pas contraire à l’ordre public français (...)
».
19.
La requérante se pourvut en cassation. Elle souleva un moyen unique selon lequel l’arrêt d’appel attaqué n’aurait pas vérifié s’il y avait lieu d’appliquer l’article 5 du Protocole n
o
7 à la Convention et n’avait pas non plus examiné le fait que son mari avait quitté la France pour l’Algérie, mettant ainsi à néant toute la procédure antérieure devant les juridictions françaises. Elle contesta donc le prononcé de l’exequatur.
20.
Par un arrêt du 3 juillet 2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi par la motivation suivante
:
«
(...) attendu que, par motifs propres et adaptés, la cour d’appel a énoncé que la conception française de l’ordre public international ne s’opposait pas à la reconnaissance en France d’un divorce étranger par répudiation unilatérale par le mari dès lors que le choix du tribunal par celui-ci n’avait pas été frauduleux, que la répudiation avait ouvert une procédure à la faveur de laquelle chaque partie avait fait valoir ses prétentions et ses défenses et que le jugement algérien, passé en force de chose jugée et susceptible d’exécution, avait garanti des avantages financiers à l’épouse en condamnant le mari à lui payer des dommages-intérêts pour divorce abusif, une pension de retraite légale et une pension alimentaire d’abandon
; qu’elle a ainsi procédé aux recherches prétendument omises et justifié légalement sa décision (...)
»
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Convention entre la France et l’Algérie relative à l’exequatur et à l’extradition du 27 août 1964
Article 1
er
«
En matière civile et commerciale, les décisions contentieuses et gracieuses rendues par les juridictions siégeant en France et en Algérie, ont de plein droit l’autorité de la chose jugée sur le territoire de l’autre Etat si elles réunissent les conditions suivantes
:
(...) d.
La décision ne contient rien de contraire à l’ordre public de l’Etat où elle est invoquée ou aux principes de droit public applicables dans cet Etat. Elle ne doit pas non plus être contraire à une décision judiciaire prononcée dans cet Etat et possédant à son égard l’autorité de la chose jugée.
»
2.
Evolution de la jurisprudence de la Cour de cassation
21.
Pour contrôler les conditions concernant la reconnaissance d’un jugement étranger, la Cour de cassation s’est d’abord fondée essentiellement sur le respect par les juridictions desquelles émanait le jugement des garanties procédurales établies par l’article 6 de la Convention. Sans nécessairement citer cette disposition, la Cour de cassation posait en substance l’exigence d’une procédure dans laquelle chaque partie devait pouvoir faire valoir ses prétentions et sa défense (voir notamment Cass. 1
ère
civ., 18 décembre 1979, et aussi Cass. 1
ère
civ., 3 novembre 1983).
22.
Par la suite — et dans des cas concernant des jugements étrangers qui, comme en l’espèce, prononçaient une répudiation unilatérale de la femme par son mari —, la Cour de cassation visa expressément l’article 5 du Protocole n
o
7 à la Convention, tout en motivant cependant son refus d’accorder l’exequatur par le non-respect de garanties procédurales (voir Cass. 1
ère
Civ., 1
er
juin 1994 et Cass. 1
ère
Civ., 31 janvier 1995).
23.
Dans un arrêt rendu le 11 mars 1997, la première chambre civile de la Cour de cassation exigea de manière plus directe le respect des dispositions de l’article 5 du Protocole n
o
7 à la Convention par le jugement étranger objet de la demande d’exequatur. Les juges du fond furent censurés pour s’être abstenus de rechercher si la procédure de répudiation répondait aux exigences de l’article 5 du Protocole n
o
7 à la Convention. La Cour de cassation releva notamment
:
«
(...) Vu les articles 13, alinéa 1
er
, de la Convention franco-marocaine du 10 août 1981, et 16, litt. b, de la Convention franco-marocaine du 5 octobre 1957, ensemble l’article 5 du Protocole du 22 novembre 1984, n
o
7, à la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales
;
Attendu que, si aux termes du premier de ces textes, les actes constatant la dissolution du lien conjugal entre époux marocains, homologués dans les formes prévues par la loi marocaine, produisent effet en France dans les mêmes conditions que les jugements de divorce prononcés à l’étranger, il résulte du deuxième que ces conditions exigent, notamment, que la décision étrangère ait respecté les droits de la défense et que sa reconnaissance ne soit pas contraire à l’ordre public international
;
Qu’au titre de cette dernière exigence figure l’égalité des droits et responsabilités des époux lors de la dissolution du mariage, droit reconnu par le troisième texte précité et que la France s’est engagée à garantir à toute personne relevant de sa juridiction
;
Attendu que pour donner effet en France à un acte par lequel M.B., de nationalité marocaine, avait obtenu la répudiation de son épouse, de même nationalité, et supprimer en conséquence la contribution aux charges du mariage accordée à l’épouse par la juridiction française, l’arrêt attaqué, qui énonce que pour être reconnue cette décision ne doit pas heurter l’ordre public, retient cependant que l’épouse marocaine a été justement indemnisée, qu’elle a accepté les sommes allouées par la juridiction marocaine en vertu d’une décision postérieure à la répudiation, et qu’il n’est pas établi que M.B. ait agi dans un but frauduleux
;
Attendu qu’en se déterminant ainsi, alors que le fait, pour l’épouse, d’avoir accepté les pensions accordées par le juge marocain ne constituait pas un acquiescement à la répudiation, et sans rechercher si la procédure de répudiation répondait aux exigences des textes susvisés, la cour d’appel n’a pas donné de base légale à sa décision (...).
»
24.
En revanche, dans l’arrêt rendu le 3 juillet 2001 et objet de la présente requête, la Cour de cassation se borna à s’assurer du respect par le jugement étranger des garanties procédurales, avant de lui accorder l’exequatur.
25.
Par cinq arrêts rendus le 17 février 2004, la première chambre civile de la Cour de cassation refusa de donner effet en France aux répudiations algériennes et marocaines. Elle releva en particulier que ces répudiations méconnaissent le principe d’égalité des époux proclamé par le Protocole
n
o
7 à la Convention, et ce même si les décisions litigieuses avaient été rendues aux termes d’une procédure loyale et contradictoire. La Cour de cassation affirma qu’une juridiction du fond était fondée à rejeter la demande d’exequatur d’un jugement étranger prononçant la répudiation unilatérale d’une épouse par son mari, en ces termes (pourvoi n
o
01-11549)
:
«
(...) attendu que l’arrêt [d’appel] retient que le divorce des époux X. a été prononcé par les juges algériens, malgré l’opposition de la femme, au seul motif, admis par la loi algérienne, que le pouvoir conjugal reste entre les mains de l’époux et que le divorce doit être prononcé sur la seule volonté de celui-ci
; que la cour d’appel en a exactement déduit que, même si elle résultait d’une procédure loyale et contradictoire, cette décision constatant une répudiation unilatérale du mari sans donner d’effet juridique à l’opposition éventuelle de la femme et en privant l’autorité compétente de tout pouvoir autre que celui d’aménager les conséquences financières de cette rupture du lien matrimonial, était contraire au principe d’égalité des époux lors de la dissolution du mariage reconnu par l’article 5 du Protocole du 22 novembre 1984, n
o
7, additionnel à la Convention européenne des droits de l’homme, que la France s’est engagée à garantir à toute personne relevant de sa juridiction, et donc à l’ordre public international réservé par l’article 1
er
d de la Convention franco
‑
algérienne du 27 août 1964, dès lors que, comme en l’espèce, les deux époux étaient domiciliés sur le territoire français
; (...).
»
26.
La doctrine releva la «
fermeté de la motivation mise en œuvre
» et «
l’importance considérable
» de ces arrêts de principe (voir, notamment, «
Le rejet des répudiations musulmanes
», par P. Courbe, Recueil Dalloz, 2004, n
o
12, pp. 815 à 820).
27.
Avant tout, la Cour note l’évolution de la jurisprudence de la Cour de cassation française exposée ci-dessus (voir partie «
droit et pratiques internes pertinents
»), et notamment les arrêts rendus le 17 février 2004 qui sont manifestement d’une grande importance. La Cour souligne que, dans le cadre de ces derniers arrêts, la Cour de cassation a désormais établi que «
même si elle résultait d’une procédure loyale et contradictoire, [une] décision constatant une répudiation unilatérale du mari sans donner d’effet juridique à l’opposition éventuelle de la femme (...) est contraire au principe d’égalité des époux lors de la dissolution du mariage reconnu par l’article 5 du Protocole (...) n
o
7 à la Convention (...) que la France s’est engagée à garantir à toute personne relevant de sa juridiction, et donc à l’ordre public international (...)
».
28.
La Cour note ensuite que, le 13 juillet 2005, elle a été informée par lettre du conseil de la requérante de la volonté de sa cliente de se désister de sa requête. Il ressort de cette lettre, ainsi que celle du 4 juillet 2005 de la requérante à son conseil, jointe à la précédente, que ce désistement est dénué de toute ambiguïté. La Cour constate donc que la requérante n’entend plus maintenir sa requête au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.
29.
S’étant assurée qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1
in fine
de la Convention, la Cour considère qu’il y a lieu de rayer la requête du rôle.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ,
Décide
de rayer l’affaire du rôle.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 novembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
A.B.
Baka
Greffière
Président