DAMMANN c. SUISSE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Recevable
DAMMANN c. SUISSE (CtEDO, 2005)
SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 77551/01 prezentată de Viktor Ferdinand DAMMANN împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se întrunește la 3 mai 2005 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Casadevall Wildhaber Pellonpääää Mauste Borreg Šikuta, judecători și domnul O'Boyle, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 noiembrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Viktor Ferdinand Dammann, este un resortisant elvețian născut în 1950. Jurnalist al statului său, își are reședința în Zurich. În fața Curții, acesta este reprezentat de M. Dl Schwaibold, avocat în Zurich. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 1 septembrie 1997, poșta Fraumünster din Zurich a fost teatrul unui jaf, în care 53 de milioane de franci elvețieni (aproximativ 34 de franci elvețieni) Milioane de euro) au fost furate. Evenimentul a fost foarte mediatizat. Reclamantul, care se ocupa atunci de mai multe ori de problemele polițienești și judiciare pentru cotidianul Blick , a raportat jaful și a început el însuși să efectueze ancheta. Mai devreme în dimineața de 10 septembrie 1997, reclamantul a chemat de la domiciliul său standardul de Parchet (Staatsanwaltschaft) ) de la cantonul Zurich. El a cerut asistentului administrativ care a primit apelul, domnul Z., să-i dea un procuror. Asistenta a răspuns că nici unul dintre procurori nu a fost la biroul său. În timpul conversației, reclamantul a informat-o pe dna. că era în posesia unei liste de nume și elemente corespunzătoare unor persoane care fuseseră arestate în zilele precedente în legătură cu spargerea poștei Fraumünster. El i-a cerut asistentei să caute în baza de date a Parchetului dacă persoanele în cauză au făcut obiectul condamnărilor anterioare, în special pentru încălcări ale legislației privind drogurile. Asistenta a declarat că este dispusă să facă acest lucru. Reclamantul a trimis imediat lista de nume domnului Z. prin fax ; aceasta a consultat apoi sistemul computerizat de gestionare a afacerilor al Departamentului Cantal al Justiției, la care avea acces prin intermediul unei parole, și a verificat dacă numele de pe listă apăreau deja în datele privind procedurile penale, în special în ceea ce privește încălcările legislației privind drogurile. În fața fiecăreia dintre denumirile de pe lista trimisă de solicitant, aceasta a menționat dacă există o intrare pentru încălcări ale legislației privind stupefiantele sau pentru alte încălcări sau nu a fost introdusă deloc. În aceeași dimineață, domnul Z a trimis reclamantului lista adnotată utilizând faxul procurorului. După ce a obținut aceste informații, reclamantul nu le-a publicat și nici nu le-a folosit în alte scopuri. Totuși, se pare că el a arătat faxul unui polițist care a raportat incidentul autorităților de judecată. În acel moment, s-a inițiat o procedură penală împotriva reclamantului, iar domiciliul său a făcut obiectul unei percheziții, fără rezultat. Z. nu au negat contactele lor. La început, reclamantul a încercat să acopere M. Z., dar aceasta a raportat acțiunile sale spontane autorităților de anchetă. Reclamantul a fost acuzat de instigare la încălcarea secretului de serviciu (Antiftung zur Verletzung des Amtsgeheimnisese), în sensul articolelor 320 alineatul (1) și 24 alineatul (1) din Codul penal elvețian (Strafnachtbuch ; a se vedea mai jos partea Drept intern relevant mai târziu, pentru că i-a pus întrebări dlui Z prin telefon și i-a trimis faxul, solicitându-i să bifeze numele persoanelor care au fost condamnate penal. La 22 aprilie 1998, dl Z. a fost condamnată pentru încălcarea secretului funcțional în sensul articolului 320 alineatul (1) din Codul penal elvețian. La 12 ianuarie 1999, Tribunalul de District (Bezirksgericht) din Zurich relaxa domnul Dammann. În hotărârea sa, tribunalul a considerat că există îndoieli serioase cu privire la dacă persoana în cauză era conștientă de faptul că informațiile pe care le-a solicitat domnului Z. erau secrete. De asemenea, nici domnul Z. nu și-a dat seama că aceasta încălca confidențialitatea. La apelul de la Parchet, Curtea de Apel (Obergericht) din Zurich l-a condamnat pe reclamant, la 7 septembrie 1999, pentru instigare la încălcarea secretului funcției, în conformitate cu art. 320 alin. (1) și 24 alin. (1) din Codul penal elvețian, și i-a aplicat o amendă de 500. CHF (aproximativ 325 EUR), precizând că, după o perioadă de probă de un an, sancțiunea putea fi eliminată din cazierul judiciar, în anumite condiții, înainte de expirarea perioadei prevăzute de lege. În hotărârea sa, Curtea a considerat că, chiar prin profesia lor, jurnaliștii erau chemați să investigheze subiecte și să pună întrebări, însă aceasta nu le acorda privilegiul de a-i determina pe depozitarii secretelor oficiale să dezvăluie informații confidențiale. Z., în calitate de funcționar al Departamentului de Justiție, era legat de secretul profesional, iar informațiile privind persoanele implicate în proceduri penale erau confidențiale. El trebuie să fi bănuit că nici un procuror nu ar fi primit vreodată cererea unui jurnalist de a verifica o listă întreagă de nume pentru a afla dacă persoanele în cauză au fost deja condamnate. Curtea de Apel a examinat apoi dacă interesul general era mai mare decât cel necesar pentru persoanele în cauză pentru a păstra confidențialitatea informațiilor privind condamnările lor. Deși era adevărat că publicul avea interesul să fie informat cu privire la rezultatele anchetelor privind infracțiunile spectaculoase și că astfel de informații ar putea duce într-adevăr la alte rezultate de care ar putea beneficia autoritățile de anchetă, Curtea consideră că publicarea condamnărilor anterioare ale anumitor persoane este inutilă în acest context. Interesul indivizilor de a-și păstra viața privată era mai important decât interesul general, mai ales că, în acest moment, nimeni nu știa dacă persoanele în cauză vor fi condamnate sau nu pentru infracțiunile despre care erau suspectate. Însă inocenții puteau suferi mult în viața lor personală și profesională dacă informațiile referitoare la sancțiunile anterioare, uitate de mult timp, deveneau publice. Pentru a evalua valoarea amenzii, Curtea de Apel a luat în considerare faptul că reclamantul nu a obținut informațiile pentru propriul său beneficiu. Dimpotrivă, a avut intenția de a acționa în interesul general în urma spargerii poștei. În plus, nu a făcut presiuni asupra M Z. și nu i-a oferit nici o recompensă pentru informații. În plus, el nu a publicat informațiile obținute. Acțiunea în nulitate a reclamantului a fost respinsă de Curtea de Casație (Kassationsgericht) a cantonului Zurich la 25 septembrie 2000. Reclamantul a prezentat o altă acțiune în nulitate Tribunalului Federal ( Bundesgericht), care l-a decăzut la 1 septembrie 2000. mai 2001 (hotărârea notificată la 1 În hotărârea sa, Tribunalul a răspuns în special argumentului reclamantului potrivit căruia informațiile obținute, și anume răspunsurile la întrebarea dacă anumite persoane fuseseră condamnate anterior, nu erau confidențiale, în măsura în care acestea fuseseră comunicate anterior în cursul procedurilor judiciare publice. Faptele menționate în cadrul instanțelor judiciare publice nu sunt secrete. În același timp, dreptul nu poate urmări scopul de a ține procedurile în public și scopul de a păstra secrete faptele raportate în cadrul acestor proceduri (...) tot ceea ce constituie obiectul unei acțiuni judiciare publice încetează să mai fie secret, indiferent dacă membrii publicului sunt sau nu prezenți în realitate (...) Totuși, aceasta nu înseamnă că sancțiunile aplicate în urma procedurilor publice nu pot deveni secrete ulterior. Principiul care dorește ca o procedură judiciară să fie ținută în public (...) urmărește să garanteze că participanții la această procedură sunt tratați în mod corespunzător și că publicul poate înțelege direct modul în care sunt efectuate procedurile juridice și a căror justiție este administrată (...) aceste obiective care stau la baza principiului publicității procedurilor care, în special, pot avea dezavantaje chiar și pentru pârâtul respectiv sunt atinse prin anunțarea condamnării și a pedepsei. După pronunțarea sentinței, faptul că pârâtul a fost condamnat poate deveni un secret în anumite circumstanțe. Dacă judecata sau numele și identitatea persoanei condamnate cad în uitare, numai un mic grup de oameni sunt conștienți de condamnare. Dorința persoanei în cauză de a - și păstra condamnarea secretă este respectată, iar interesul său față de confidențialitate este recunoscut ca fiind legitim. (...) Desigur, se pot găsi informații privind condamnările prin consultarea culegerelor de jurisprudență, deși numele sunt de obicei șterse din deciziile publicate mai întâi sau din arhivele de presă, în cazul în care aceste cazuri au fost acoperite de mass-media. Cu toate acestea, astfel de cercetări sunt, în general, foarte costisitoare (...) De altfel, chiar și reclamantul, care a lucrat în calitate de jurnalist pentru ziarul Blick timp de mulți ani, nu a susținut că ar fi putut descoperi cu ușurință prin consultarea arhivelor de presă dacă persoanele incluse pe listă au fost deja condamnate anterior pentru încălcări ale legislației privind drogurile sau pentru alte infracțiuni sau au fost deja implicate în anchete sau proceduri penale. În plus, informațiile care apar în presă cu privire la pedepsele sau condamnările anterioare ale persoanelor fizice sunt, în general, mai puțin precise și fiabile decât intrările corespunzătoare în registrele oficiale. În ceea ce privește argumentele reclamantului potrivit cărora profesia sa de jurnalist o determina să pună întrebări și că asistenta administrativă ar fi trebuit să știe dacă era sau nu autorizată să răspundă, hotărârea a statuat În ceea ce privește intenția de a-i decide pe alții să comită o infracțiune, nu este clar de ce un jurnalist ar trebui tratat diferit de orice altă persoană care solicită informații de la un funcționar public. Întrebarea dacă există intenția de a decide pe alții să comită o infracțiune atunci când o întrebare este adresată unui funcționar al cărui răspuns se încadrează în definiția încălcării secretului funcțional (art. 320 din Codul penal elvețian) depinde de circumstanțele specifice ale cazului. În cazul de față, reclamantul a solicitat asistentei administrative informații că, după cum știa, procurorul districtual sesizatese cazul a refuzat să divulge anterior. După cum știa dl Dammann, obligațiile asistentei administrative nu includeau obligația de a furniza informații proprii privind condamnările anterioare. În mod similar, persoana interesată nu a putut să nu își dea seama că asistenta a acceptat cererea sa tocmai din cauza poziției sale de cronicar bine cunoscut al Blick și că ar fi putut refuza o cerere similară depusă de orice altă persoană. Tribunalul Federal s-a aplecat apoi asupra argumentului reclamantului potrivit căruia inițierea unei proceduri penale împotriva sa pentru presupusa instigare la comiterea unei infracțiuni ar submina protecția surselor jurnaliștilor În cazul în care persoanele care publică informații cu titlu profesional în partea editorială a unei reviste sau asistenții acestora refuză să dea indicații privind identitatea autorului sau conținutul și sursele informațiilor lor, nu li se poate impune nicio sancțiune sau măsură coercitivă în scopul unei proceduri judiciare (...) reclamantul nu este acuzat că a refuzat să dea detalii cu privire la persoana care i-a furnizat informațiile cu privire la condamnările anterioare ale persoanelor arestate pentru că au fost suspectate de a fi implicate în jaful poștal Fraumünster și nici nu a fost sancționat pentru un astfel de refuz. Asistenta administrativă s-a prezentat de la sine autorităților; în calitate de persoană acuzată în cadrul unei proceduri penale de instigare la încălcarea secretului funcțional, reclamantul avea dreptul să refuze să se exprime pe această temă. În mod evident, instituirea unei astfel de proceduri penale împotriva reclamantului nu era contrară spiritului și scopului protecției de către jurnaliștii din sursele lor (...) Dreptul și practica internă relevantă art. 320 din Codul penal elvețian, intitulat "Încalcarea secretului funcției" este formulat astfel. (1) Oricine va dezvălui un secret pe care i-l încredințează în calitate de membru al unei autorități sau funcționari, sau despre care a avut cunoștință în virtutea responsabilității sau a locului său de muncă, va fi pedepsit cu închisoarea sau cu amenda. Revelația rămâne pedepsită chiar dacă sarcina sau locul de muncă s-au încheiat. 2. Revelația nu va fi pedepsită dacă a fost făcută cu consimțământul scris al autorității superioare. În conformitate cu art. 24 alineatul (1) din Codul penal, o persoană este sancționată, de asemenea, dacă a decis intenționat să comită o infracțiune. Numărul 4 din Declarația de obligații și de drepturi a jurnaliștilor din 17 iunie 1972 (versiunea din 16 septembrie 1994) □ Reporterul care culege, alege, scrie, interpretează și comentează informațiile respectă principiile generale ale echității exprimate printr-o atitudine loială față de sursele sale, persoanele despre care vorbește și publicul; el/ea ține pentru obligațiile sale esențiale de (...) Nu utilizează metode neloiale pentru a obține informații, sunete, imagini sau documente ; nu manipula sau manipula imagini de către terți pentru a le falsifica; interzice plagiat. GRIFS Reclamantul se plânge din punctul de vedere al articolului 10 din Convenția privind condamnarea sa. El afirmă că instanțele interne nu au luat suficient în considerare faptul că, în calitate de jurnalist, are datoria profesională de a verifica informațiile. În realitate, reclamantul se bucură de o reputație excelentă în rândul autorităților de anchetă, iar instanța de district, atunci când l-a relaxat, a apreciat în mod corect importanța protejării libertății presei și, în opinia reclamantului, a fost disproporționat să fie sancționat doar pentru că a adresat o întrebare unui funcționar. Z. ar fi putut să refuze cu ușurință să răspundă la faxul său. Faptul că aceasta însăși a fost condamnată în cele din urmă nu poate fi considerat un element decisiv în acest caz. Z. deoarece suspecta că autorii jafului de la poștă puteau avea legături cu industria drogurilor, iar instanțele interne nu au luat în considerare faptul că, timp de săptămâni, furtul poștal a fost pe prima pagină a ziarelor, în timp ce acestea, de fapt, au obținut foarte puține informații de la autoritățile de anchetă. Reclamantul susține că acuzațiile au fost aduse împotriva sa în principal pentru că autoritățile de anchetă au dorit să stabilească modul în care informațiile au fost transmise către mass-media și, prin urmare, a fost privat de dreptul său de a-și proteja sursele. Reclamantul susține că condamnarea pronunțată împotriva sa pentru instigarea la încălcarea unui secret de serviciu echivalează cu o încălcare a libertății de exprimare în sensul articolului 10 din convenție, astfel: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni autoritățile publice și fără a ține cont de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. Guvernul elvețian nu contestă faptul că condamnarea în litigiu se analizează într-o mai mare interferență în exercitarea de către persoana interesată a libertății sale de exprimare. În ceea ce privește cerința temeiului juridic, guvernul consideră că, în cazul de față, interferența era prevăzută de lege. În sensul articolului 10 alineatul (2) din convenție, în special art. 320 coroborat cu art. 24 din Codul penal elvețian. Potrivit guvernului, condamnarea reclamantului viza două dintre obiectivele legitime prevăzute la art. 10 alineatul (2) din convenție. În primul rând, măsura contestată ar fi împiedicat divulgarea de informații confidențiale, și anume informații privind condamnările anterioare ale persoanelor acuzate, iar în al doilea rând, aceasta ar fi avut ca scop protejarea reputației și a drepturilor altora, și anume protejarea interesului persoanelor arestate pentru ca antecedentele lor judiciare să rămână secrete. Guvernul subliniază, în ceea ce privește problema dacă condamnarea reclamantului era necesară într-o societate democratică, pe care instanțele interne le-au reținut, după o interpretare aprofundată și coerentă a articolelor relevante din Codul penal, mai multe motive relevante și suficiente Pentru a justifica condamnarea reclamantului pentru instigare la încălcarea secretului funcției. În primul rând, guvernul se aliniază poziției Tribunalului Federal, considerând că informațiile privind antecedentele judiciare ale unor persoane determinate pot fi considerate secrete protejate de art. 320 din Codul penal elvețian. În același timp, guvernul consideră că argumentația Tribunalului Federal potrivit căreia, pe de o parte, recurentul, prin solicitarea asistentei administrative a Parchetului în cazul în care anumite persoane determinate au fost condamnate anterior, a determinat-o pe aceasta din urmă să adopte un anumit comportament în sensul articolului 24 din Codul penal elvețian și, pe de altă parte, nu există niciun motiv de a interpreta mai restrictiv această dispoziție atunci când persoana acuzată de instigare este un jurnalist. În al doilea rând, guvernul invocă, în sprijinul tezei sale, Declarația de obligații și drepturi a jurnaliștilor din 17 iunie 1972 (a se vedea partea de drept și practică internă relevantă) pentru a demonstra că încercarea reclamantului de a obține informații prin instigare la încălcarea secretului funcțional constituie, fără îndoială, o metodă neloială pentru obținerea de informații În sensul cifrei 4 din Declarația menționată, guvernul subliniază, de asemenea, că informațiile pe care reclamantul încerca să le obțină aveau doar o legătură limitată cu jaful. de la oficiul central din Zurich, că nu există nicio îndoială că protecția datelor referitoare la antecedentele judiciare ale persoanelor suspectate, în special în lumina dreptului la un proces echitabil și a prezumției de nevinovăție, a avut ca rezultat un eventual interes public în obținerea acestor informații. Dovada faptului că reclamantul nu a utilizat în articolul său informații obținute ilegal. În cele din urmă, guvernul susține că, având în vedere gravitatea redusă a pedepsei cu titlu cominatoriu o amendă de 500 CHF, care ar putea fi radiată la expirarea termenului de un an Reclamantul nu contestă faptul că sancțiunea pronunțată împotriva sa era prevăzută într-o lege în sens formal, însă pune la îndoială conformitatea cu art. 10 a aplicării sale concrete de către instanțele interne. Astfel, acesta nu împărtășește opinia guvernului potrivit căreia condamnările anterioare ale persoanelor acuzate de un comportament criminal pot fi considerate un secret care intră sub incidența articolului 320 din Codul penal elvețian. În același timp, acesta susține că Tribunalul Federal a calificat, pentru prima dată, simpla cerere de informații a unui jurnalist adresată unui funcționar de instigare în sensul articolului 24 din Codul penal elvețian. În ceea ce privește obiectivele legitime vizate de măsura în litigiu, reclamantul contestă faptul că obiectivele invocate de guvern au fost efectiv protejate prin condamnarea sa. Reclamantul susține, în ceea ce privește problema dacă condamnarea sa era necesară într-o societate democratică Tribunalul Federal, care a interpretat Codul penal elvețian prea mult, și-a încălcat libertatea de exprimare. O astfel de abordare echivalează cu descărcarea funcționarului de responsabilitatea sa și ignoră faptul că o mare parte a profesiei de jurnalist constă în obținerea de terțe părți, în special de reprezentanți ai statului, informații privind subiecte de interes public. În opinia sa, trimiterea la Declarația de obligații și drepturi a jurnaliștilor din 17 iunie 1972 nu este relevantă, pe motiv că, pe de o parte, nu este vorba despre un text cu forță juridică obligatorie și, pe de altă parte, că Consiliul Elvețian al presei, singurul organism competent să aplice și să interpreteze dispozițiile sale, nu a fost niciodată obligat să se pronunțe asupra chestiunii prezentate Curții. În cazul de față, faptul că, în cele din urmă, nu a divulgat informațiile obținute nu ar fi relevant nici pentru cântărirea intereselor în cauză, în măsura în care întrebarea dacă un subiect este de interes public nu depinde de publicarea informațiilor în cauză. În același timp, reclamantul nu împărtășește opinia guvernului că condamnarea sa era necesară pentru a garanta prezumția de nevinovăție a persoanelor suspectate, cu atât mai mult cu cât nu a publicat datele în litigiu. În acest sens, acesta susține că încălcarea secretului de serviciu nu are ca scop protejarea prezumției de nevinovăție, ci buna funcționare a statului. Reclamantul nu contestă faptul că gravitatea pedepsei pronunțate în speță este relativ minoră, dar subliniază că sancțiunea trebuie totuși să fie conformă cu cerințele articolului 10 alineatul (2), ceea ce, în mod evident, nu este cazul în speță. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate Declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Modulul Președinte