SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 77551/01 prezentată de Viktor Ferdinand DAMMANN împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se întrunește la 3 mai 2005 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Casadevall Wildhaber Pellonpääää Mauste Borreg Šikuta, judecători și domnul O'Boyle, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 noiembrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Viktor Ferdinand Dammann, este un resortisant elvețian născut în 1950. Jurnalist al statului său, își are reședința în Zurich.
În fața Curții, acesta este reprezentat de M. Dl Schwaibold, avocat în Zurich. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 1 septembrie 1997, poșta Fraumünster din Zurich a fost teatrul unui jaf, în care 53 de milioane de franci elvețieni (aproximativ 34 de franci elvețieni) Milioane de euro) au fost furate. Evenimentul a fost foarte mediatizat. Reclamantul, care se ocupa atunci de mai multe ori de problemele polițienești și judiciare pentru cotidianul Blick , a raportat jaful și a început el însuși să efectueze ancheta. Mai devreme în dimineața de 10 septembrie 1997, reclamantul a chemat de la domiciliul său standardul de Parchet (Staatsanwaltschaft) ) de la cantonul Zurich.
El a cerut asistentului administrativ care a primit apelul, domnul Z., să-i dea un procuror. Asistenta a răspuns că nici unul dintre procurori nu a fost la biroul său. În timpul conversației, reclamantul a informat-o pe dna. că era în posesia unei liste de nume și elemente corespunzătoare unor persoane care fuseseră arestate în zilele precedente în legătură cu spargerea poștei Fraumünster. El i-a cerut asistentei să caute în baza de date a Parchetului dacă persoanele în cauză au făcut obiectul condamnărilor anterioare, în special pentru încălcări ale legislației privind drogurile. Asistenta a declarat că este dispusă să facă acest lucru.
Reclamantul a trimis imediat lista de nume domnului Z. prin fax ; aceasta a consultat apoi sistemul computerizat de gestionare a afacerilor al Departamentului Cantal al Justiției, la care avea acces prin intermediul unei parole, și a verificat dacă numele de pe listă apăreau deja în datele privind procedurile penale, în special în ceea ce privește încălcările legislației privind drogurile. În fața fiecăreia dintre denumirile de pe lista trimisă de solicitant, aceasta a menționat dacă există o intrare pentru încălcări ale legislației privind stupefiantele sau pentru alte încălcări sau nu a fost introdusă deloc. În aceeași dimineață, domnul Z a trimis reclamantului lista adnotată utilizând faxul procurorului.
După ce a obținut aceste informații, reclamantul nu le-a publicat și nici nu le-a folosit în alte scopuri. Totuși, se pare că el a arătat faxul unui polițist care a raportat incidentul autorităților de judecată. În acel moment, s-a inițiat o procedură penală împotriva reclamantului, iar domiciliul său a făcut obiectul unei percheziții, fără rezultat. Z. nu au negat contactele lor. La început, reclamantul a încercat să acopere M. Z., dar aceasta a raportat acțiunile sale spontane autorităților de anchetă. Reclamantul a fost acuzat de instigare la încălcarea secretului de serviciu (Antiftung zur Verletzung des Amtsgeheimnisese), în sensul articolelor 320 alineatul (1) și 24 alineatul (1) din Codul penal elvețian (Strafnachtbuch ; a se vedea mai jos partea Drept intern relevant mai târziu, pentru că i-a pus întrebări dlui Z prin telefon și i-a trimis faxul, solicitându-i să bifeze numele persoanelor care au fost condamnate penal.
La 22 aprilie 1998, dl Z. a fost condamnată pentru încălcarea secretului funcțional în sensul articolului 320 alineatul (1) din Codul penal elvețian. La 12 ianuarie 1999, Tribunalul de District (Bezirksgericht) din Zurich relaxa domnul Dammann. În hotărârea sa, tribunalul a considerat că există îndoieli serioase cu privire la dacă persoana în cauză era conștientă de faptul că informațiile pe care le-a solicitat domnului Z. erau secrete. De asemenea, nici domnul Z. nu și-a dat seama că aceasta încălca confidențialitatea.
La apelul de la Parchet, Curtea de Apel (Obergericht) din Zurich l-a condamnat pe reclamant, la 7 septembrie 1999, pentru instigare la încălcarea secretului funcției, în conformitate cu art. 320 alin. (1) și 24 alin. (1) din Codul penal elvețian, și i-a aplicat o amendă de 500. CHF (aproximativ 325 EUR), precizând că, după o perioadă de probă de un an, sancțiunea putea fi eliminată din cazierul judiciar, în anumite condiții, înainte de expirarea perioadei prevăzute de lege. În hotărârea sa, Curtea a considerat că, chiar prin profesia lor, jurnaliștii erau chemați să investigheze subiecte și să pună întrebări, însă aceasta nu le acorda privilegiul de a-i determina pe depozitarii secretelor oficiale să dezvăluie informații confidențiale.
Z., în calitate de funcționar al Departamentului de Justiție, era legat de secretul profesional, iar informațiile privind persoanele implicate în proceduri penale erau confidențiale. El trebuie să fi bănuit că nici un procuror nu ar fi primit vreodată cererea unui jurnalist de a verifica o listă întreagă de nume pentru a afla dacă persoanele în cauză au fost deja condamnate. Curtea de Apel a examinat apoi dacă interesul general era mai mare decât cel necesar pentru persoanele în cauză pentru a păstra confidențialitatea informațiilor privind condamnările lor. Deși era adevărat că publicul avea interesul să fie informat cu privire la rezultatele anchetelor privind infracțiunile spectaculoase și că astfel de informații ar putea duce într-adevăr la alte rezultate de care ar putea beneficia autoritățile de anchetă, Curtea consideră că publicarea condamnărilor anterioare ale anumitor persoane este inutilă în acest context.
Interesul indivizilor de a-și păstra viața privată era mai important decât interesul general, mai ales că, în acest moment, nimeni nu știa dacă persoanele în cauză vor fi condamnate sau nu pentru infracțiunile despre care erau suspectate. Însă inocenții puteau suferi mult în viața lor personală și profesională dacă informațiile referitoare la sancțiunile anterioare, uitate de mult timp, deveneau publice. Pentru a evalua valoarea amenzii, Curtea de Apel a luat în considerare faptul că reclamantul nu a obținut informațiile pentru propriul său beneficiu. Dimpotrivă, a avut intenția de a acționa în interesul general în urma spargerii poștei. În plus, nu a făcut presiuni asupra M Z. și nu i-a oferit nici o recompensă pentru informații.
În plus, el nu a publicat informațiile obținute. Acțiunea în nulitate a reclamantului a fost respinsă de Curtea de Casație (Kassationsgericht) a cantonului Zurich la 25 septembrie 2000. Reclamantul a prezentat o altă acțiune în nulitate Tribunalului Federal ( Bundesgericht), care l-a decăzut la 1 septembrie 2000. mai 2001 (hotărârea notificată la 1 În hotărârea sa, Tribunalul a răspuns în special argumentului reclamantului potrivit căruia informațiile obținute, și anume răspunsurile la întrebarea dacă anumite persoane fuseseră condamnate anterior, nu erau confidențiale, în măsura în care acestea fuseseră comunicate anterior în cursul procedurilor judiciare publice. Faptele menționate în cadrul instanțelor judiciare publice nu sunt secrete.
În același timp, dreptul nu poate urmări scopul de a ține procedurile în public și scopul de a păstra secrete faptele raportate în cadrul acestor proceduri (...) tot ceea ce constituie obiectul unei acțiuni judiciare publice încetează să mai fie secret, indiferent dacă membrii publicului sunt sau nu prezenți în realitate (...) Totuși, aceasta nu înseamnă că sancțiunile aplicate în urma procedurilor publice nu pot deveni secrete ulterior. Principiul care dorește ca o procedură judiciară să fie ținută în public (...) urmărește să garanteze că participanții la această procedură sunt tratați în mod corespunzător și că publicul poate înțelege direct modul în care sunt efectuate procedurile juridice și a căror justiție este administrată (...) aceste obiective care stau la baza principiului publicității procedurilor care, în special, pot avea dezavantaje chiar și pentru pârâtul respectiv sunt atinse prin anunțarea condamnării și a pedepsei.
După pronunțarea sentinței, faptul că pârâtul a fost condamnat poate deveni un secret în anumite circumstanțe. Dacă judecata sau numele și identitatea persoanei condamnate cad în uitare, numai un mic grup de oameni sunt conștienți de condamnare. Dorința persoanei în cauză de a - și păstra condamnarea secretă este respectată, iar interesul său față de confidențialitate este recunoscut ca fiind legitim. (...) Desigur, se pot găsi informații privind condamnările prin consultarea culegerelor de jurisprudență, deși numele sunt de obicei șterse din deciziile publicate mai întâi sau din arhivele de presă, în cazul în care aceste cazuri au fost acoperite de mass-media.
Cu toate acestea, astfel de cercetări sunt, în general, foarte costisitoare (...) De altfel, chiar și reclamantul, care a lucrat în calitate de jurnalist pentru ziarul Blick timp de mulți ani, nu a susținut că ar fi putut descoperi cu ușurință prin consultarea arhivelor de presă dacă persoanele incluse pe listă au fost deja condamnate anterior pentru încălcări ale legislației privind drogurile sau pentru alte infracțiuni sau au fost deja implicate în anchete sau proceduri penale. În plus, informațiile care apar în presă cu privire la pedepsele sau condamnările anterioare ale persoanelor fizice sunt, în general, mai puțin precise și fiabile decât intrările corespunzătoare în registrele oficiale.
În ceea ce privește argumentele reclamantului potrivit cărora profesia sa de jurnalist o determina să pună întrebări și că asistenta administrativă ar fi trebuit să știe dacă era sau nu autorizată să răspundă, hotărârea a statuat În ceea ce privește intenția de a-i decide pe alții să comită o infracțiune, nu este clar de ce un jurnalist ar trebui tratat diferit de orice altă persoană care solicită informații de la un funcționar public. Întrebarea dacă există intenția de a decide pe alții să comită o infracțiune atunci când o întrebare este adresată unui funcționar al cărui răspuns se încadrează în definiția încălcării secretului funcțional (art. 320 din Codul penal elvețian) depinde de circumstanțele specifice ale cazului.
În cazul de față, reclamantul a solicitat asistentei administrative informații că, după cum știa, procurorul districtual sesizatese cazul a refuzat să divulge anterior. După cum știa dl Dammann, obligațiile asistentei administrative nu includeau obligația de a furniza informații proprii privind condamnările anterioare. În mod similar, persoana interesată nu a putut să nu își dea seama că asistenta a acceptat cererea sa tocmai din cauza poziției sale de cronicar bine cunoscut al Blick și că ar fi putut refuza o cerere similară depusă de orice altă persoană.
Tribunalul Federal s-a aplecat apoi asupra argumentului reclamantului potrivit căruia inițierea unei proceduri penale împotriva sa pentru presupusa instigare la comiterea unei infracțiuni ar submina protecția surselor jurnaliștilor În cazul în care persoanele care publică informații cu titlu profesional în partea editorială a unei reviste sau asistenții acestora refuză să dea indicații privind identitatea autorului sau conținutul și sursele informațiilor lor, nu li se poate impune nicio sancțiune sau măsură coercitivă în scopul unei proceduri judiciare (...) reclamantul nu este acuzat că a refuzat să dea detalii cu privire la persoana care i-a furnizat informațiile cu privire la condamnările anterioare ale persoanelor arestate pentru că au fost suspectate de a fi implicate în jaful poștal Fraumünster și nici nu a fost sancționat pentru un astfel de refuz.
Asistenta administrativă s-a prezentat de la sine autorităților; în calitate de persoană acuzată în cadrul unei proceduri penale de instigare la încălcarea secretului funcțional, reclamantul avea dreptul să refuze să se exprime pe această temă. În mod evident, instituirea unei astfel de proceduri penale împotriva reclamantului nu era contrară spiritului și scopului protecției de către jurnaliștii din sursele lor (...) Dreptul și practica internă relevantă art. 320 din Codul penal elvețian, intitulat "Încalcarea secretului funcției" este formulat astfel. (1) Oricine va dezvălui un secret pe care i-l încredințează în calitate de membru al unei autorități sau funcționari, sau despre care a avut cunoștință în virtutea responsabilității sau a locului său de muncă, va fi pedepsit cu închisoarea sau cu amenda.
Revelația rămâne pedepsită chiar dacă sarcina sau locul de muncă s-au încheiat. 2. Revelația nu va fi pedepsită dacă a fost făcută cu consimțământul scris al autorității superioare. În conformitate cu art. 24 alineatul (1) din Codul penal, o persoană este sancționată, de asemenea, dacă a decis intenționat să comită o infracțiune. Numărul 4 din Declarația de obligații și de drepturi a jurnaliștilor din 17 iunie 1972 (versiunea din 16 septembrie 1994) □ Reporterul care culege, alege, scrie, interpretează și comentează informațiile respectă principiile generale ale echității exprimate printr-o atitudine loială față de sursele sale, persoanele despre care vorbește și publicul; el/ea ține pentru obligațiile sale esențiale de (...) Nu utilizează metode neloiale pentru a obține informații, sunete, imagini sau documente ; nu manipula sau manipula imagini de către terți pentru a le falsifica; interzice plagiat.
GRIFS Reclamantul se plânge din punctul de vedere al articolului 10 din Convenția privind condamnarea sa. El afirmă că instanțele interne nu au luat suficient în considerare faptul că, în calitate de jurnalist, are datoria profesională de a verifica informațiile. În realitate, reclamantul se bucură de o reputație excelentă în rândul autorităților de anchetă, iar instanța de district, atunci când l-a relaxat, a apreciat în mod corect importanța protejării libertății presei și, în opinia reclamantului, a fost disproporționat să fie sancționat doar pentru că a adresat o întrebare unui funcționar. Z. ar fi putut să refuze cu ușurință să răspundă la faxul său. Faptul că aceasta însăși a fost condamnată în cele din urmă nu poate fi considerat un element decisiv în acest caz.
Z. deoarece suspecta că autorii jafului de la poștă puteau avea legături cu industria drogurilor, iar instanțele interne nu au luat în considerare faptul că, timp de săptămâni, furtul poștal a fost pe prima pagină a ziarelor, în timp ce acestea, de fapt, au obținut foarte puține informații de la autoritățile de anchetă. Reclamantul susține că acuzațiile au fost aduse împotriva sa în principal pentru că autoritățile de anchetă au dorit să stabilească modul în care informațiile au fost transmise către mass-media și, prin urmare, a fost privat de dreptul său de a-și proteja sursele. Reclamantul susține că condamnarea pronunțată împotriva sa pentru instigarea la încălcarea unui secret de serviciu echivalează cu o încălcare a libertății de exprimare în sensul articolului 10 din convenție, astfel: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.
Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni autoritățile publice și fără a ține cont de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare.
Guvernul elvețian nu contestă faptul că condamnarea în litigiu se analizează într-o mai mare interferență în exercitarea de către persoana interesată a libertății sale de exprimare. În ceea ce privește cerința temeiului juridic, guvernul consideră că, în cazul de față, interferența era prevăzută de lege. În sensul articolului 10 alineatul (2) din convenție, în special art. 320 coroborat cu art. 24 din Codul penal elvețian. Potrivit guvernului, condamnarea reclamantului viza două dintre obiectivele legitime prevăzute la art. 10 alineatul (2) din convenție. În primul rând, măsura contestată ar fi împiedicat divulgarea de informații confidențiale, și anume informații privind condamnările anterioare ale persoanelor acuzate, iar în al doilea rând, aceasta ar fi avut ca scop protejarea reputației și a drepturilor altora, și anume protejarea interesului persoanelor arestate pentru ca antecedentele lor judiciare să rămână secrete.
Guvernul subliniază, în ceea ce privește problema dacă condamnarea reclamantului era necesară într-o societate democratică, pe care instanțele interne le-au reținut, după o interpretare aprofundată și coerentă a articolelor relevante din Codul penal, mai multe motive relevante și suficiente Pentru a justifica condamnarea reclamantului pentru instigare la încălcarea secretului funcției. În primul rând, guvernul se aliniază poziției Tribunalului Federal, considerând că informațiile privind antecedentele judiciare ale unor persoane determinate pot fi considerate secrete protejate de art. 320 din Codul penal elvețian.
În același timp, guvernul consideră că argumentația Tribunalului Federal potrivit căreia, pe de o parte, recurentul, prin solicitarea asistentei administrative a Parchetului în cazul în care anumite persoane determinate au fost condamnate anterior, a determinat-o pe aceasta din urmă să adopte un anumit comportament în sensul articolului 24 din Codul penal elvețian și, pe de altă parte, nu există niciun motiv de a interpreta mai restrictiv această dispoziție atunci când persoana acuzată de instigare este un jurnalist.
În al doilea rând, guvernul invocă, în sprijinul tezei sale, Declarația de obligații și drepturi a jurnaliștilor din 17 iunie 1972 (a se vedea partea de drept și practică internă relevantă) pentru a demonstra că încercarea reclamantului de a obține informații prin instigare la încălcarea secretului funcțional constituie, fără îndoială, o metodă neloială pentru obținerea de informații În sensul cifrei 4 din Declarația menționată, guvernul subliniază, de asemenea, că informațiile pe care reclamantul încerca să le obțină aveau doar o legătură limitată cu jaful. de la oficiul central din Zurich, că nu există nicio îndoială că protecția datelor referitoare la antecedentele judiciare ale persoanelor suspectate, în special în lumina dreptului la un proces echitabil și a prezumției de nevinovăție, a avut ca rezultat un eventual interes public în obținerea acestor informații.
Dovada faptului că reclamantul nu a utilizat în articolul său informații obținute ilegal. În cele din urmă, guvernul susține că, având în vedere gravitatea redusă a pedepsei cu titlu cominatoriu o amendă de 500 CHF, care ar putea fi radiată la expirarea termenului de un an Reclamantul nu contestă faptul că sancțiunea pronunțată împotriva sa era prevăzută într-o lege în sens formal, însă pune la îndoială conformitatea cu art. 10 a aplicării sale concrete de către instanțele interne. Astfel, acesta nu împărtășește opinia guvernului potrivit căreia condamnările anterioare ale persoanelor acuzate de un comportament criminal pot fi considerate un secret care intră sub incidența articolului 320 din Codul penal elvețian.
În același timp, acesta susține că Tribunalul Federal a calificat, pentru prima dată, simpla cerere de informații a unui jurnalist adresată unui funcționar de instigare în sensul articolului 24 din Codul penal elvețian. În ceea ce privește obiectivele legitime vizate de măsura în litigiu, reclamantul contestă faptul că obiectivele invocate de guvern au fost efectiv protejate prin condamnarea sa. Reclamantul susține, în ceea ce privește problema dacă condamnarea sa era necesară într-o societate democratică Tribunalul Federal, care a interpretat Codul penal elvețian prea mult, și-a încălcat libertatea de exprimare. O astfel de abordare echivalează cu descărcarea funcționarului de responsabilitatea sa și ignoră faptul că o mare parte a profesiei de jurnalist constă în obținerea de terțe părți, în special de reprezentanți ai statului, informații privind subiecte de interes public.
În opinia sa, trimiterea la Declarația de obligații și drepturi a jurnaliștilor din 17 iunie 1972 nu este relevantă, pe motiv că, pe de o parte, nu este vorba despre un text cu forță juridică obligatorie și, pe de altă parte, că Consiliul Elvețian al presei, singurul organism competent să aplice și să interpreteze dispozițiile sale, nu a fost niciodată obligat să se pronunțe asupra chestiunii prezentate Curții. În cazul de față, faptul că, în cele din urmă, nu a divulgat informațiile obținute nu ar fi relevant nici pentru cântărirea intereselor în cauză, în măsura în care întrebarea dacă un subiect este de interes public nu depinde de publicarea informațiilor în cauză. În același timp, reclamantul nu împărtășește opinia guvernului că condamnarea sa era necesară pentru a garanta prezumția de nevinovăție a persoanelor suspectate, cu atât mai mult cu cât nu a publicat datele în litigiu.
În acest sens, acesta susține că încălcarea secretului de serviciu nu are ca scop protejarea prezumției de nevinovăție, ci buna funcționare a statului. Reclamantul nu contestă faptul că gravitatea pedepsei pronunțate în speță este relativ minoră, dar subliniază că sancțiunea trebuie totuși să fie conformă cu cerințele articolului 10 alineatul (2), ceea ce, în mod evident, nu este cazul în speță. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție.
Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate Declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Modulul Președinte
DÉCISION
de la requête n o 77551/01 présentée par Viktor Ferdinand DAMMANN contre la Suisse La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 3 mai 2005 en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza , président , MM. J. Casadevall , L. Wildhaber , M. Pellonpää , R. Maruste , J. Borrego Borreg O , J. Šikuta, juges , et de M. M. O'Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 29 novembre 2001, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Viktor Ferdinand Dammann, est un ressortissant suisse né en 1950. Journaliste de son état, il réside à Zurich.
Devant la Cour, il est représenté par M e M. Schwaibold, avocat à Zurich. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 1 er septembre 1997, la poste du Fraumünster à Zurich fut le théâtre d'un cambriolage, au cours duquel 53 millions de francs suisses (environ 34 millions EUR) furent dérobés. L'événement fut très médiatisé. Le requérant, qui couvrait alors – et couvre toujours – les affaires policières et judiciaires pour le quotidien Blick , rendit compte du cambriolage et entreprit lui-même de mener l'enquête. Tôt dans la matinée du 10 septembre 1997, le requérant appela de son domicile le standard du parquet ( Staatsanwaltschaft ) du canton de Zurich.
Il demanda à l'assistante administrative qui prit l'appel, M me Z., de lui passer un procureur. L'assistante répondit qu'aucun des procureurs n'était à son bureau. Au cours de la conversation, le requérant informa M me Z. qu'il était en possession d'une liste de noms et d'éléments correspondant à certaines personnes qui avaient été arrêtées les jours précédents en rapport avec le cambriolage de la poste du Fraumünster. Il demanda à l'assistante de rechercher dans les données du parquet si les personnes en question avaient fait l'objet des condamnations antérieures, notamment pour des infractions à la législation sur les stupéfiants. L'assistante se déclara disposée à le faire.
Le requérant envoya immédiatement la liste de noms à M me Z. par télécopie ; celle-ci consulta alors le système informatisé de gestion des affaires du département cantonal de la justice, auquel elle avait accès au moyen d'un mot de passe, et rechercha si les noms figurant sur la liste apparaissaient déjà dans les données relatives à des procédures pénales, concernant en particulier des infractions à la législation sur les stupéfiants. En face de chacun des noms sur la liste que le requérant lui avait envoyée, elle nota s'il existait une entrée pour des infractions à la législation sur les stupéfiants ou pour d'autres infractions ou pas d'entrée du tout. Dans la même matinée, M me Z. envoya la liste annotée au requérant en se servant du télécopieur du parquet.
Après avoir obtenu ces informations, le requérant ne les publia pas ni ne les employa à d'autres fins. Toutefois, il semble qu'il ait montré la télécopie à un policier qui rapporta l'incident aux autorités du parquet. Une procédure pénale fut alors engagée contre le requérant, et son domicile fit l'objet d'une perquisition, sans résultat. Pendant toute la procédure, ni le requérant ni M me Z. ne nièrent leurs contacts. Au départ, le requérant tenta de couvrir M me Z., mais celle-ci rendit compte de ses actes spontanément aux autorités d'enquête.
Le requérant fut inculpé pour instigation à la violation du secret de fonction ( Anstiftung zur Verletzung des Amtsgeheimnisses ), au sens des articles 320 § 1 et 24 § 1 du code pénal suisse ( Strafgesetzbuch ; voir ci ‑ dessous la partie « Droit interne pertinent ») pour avoir posé des questions à M me Z. par téléphone puis lui avoir envoyé la télécopie en lui demandant de cocher les noms des personnes ayant fait l'objet de condamnations pénales. Le 22 avril 1998, M me Z. fut condamnée pour violation du secret de fonction au sens de l'article 320 § 1 du code pénal suisse. Elle perdit son emploi au parquet. Le 12 janvier 1999, le tribunal de district ( Bezirksgericht ) de Zurich relaxa M. Dammann.
Dans son jugement, le tribunal estima qu'il existait de sérieux doutes quant à savoir si l'intéressé était conscient du fait que les informations qu'il avait demandées à M me Z. étaient secrètes. De même, M me Z. n'avait pas non plus eu conscience du fait qu'elle violait la confidentialité. Sur appel du parquet, la cour d'appel ( Obergericht ) de Zurich condamna le requérant, le 7 septembre 1999, pour instigation à la violation du secret de fonction, en application des articles 320 § 1 et 24 § 1 du code pénal suisse, et lui infligea une amende de 500 CHF (environ 325 EUR), précisant qu'après une période probatoire d'un an, la sanction pouvait, sous certaines conditions, être effacée du casier judiciaire avant l'expiration de la période prévue par la loi.
Dans son arrêt, la cour estima que par leur profession même, les journalistes étaient appelés à enquêter sur des sujets et à poser des questions. Toutefois, cela ne leur accordait pas le privilège d'inciter les dépositaires de secrets officiels à révéler des informations confidentielles. Le requérant, en tant que chroniqueur judiciaire expérimenté, savait sans aucun doute que M me Z., en sa qualité de fonctionnaire travaillant au département de la Justice, était liée par le secret professionnel, et que les informations sur des personnes impliquées dans des procédures pénales étaient confidentielles. Il devait se douter qu'aucun procureur n'aurait jamais accueilli la demande d'un journaliste visant à vérifier une liste entière de noms pour savoir si les personnes concernées avaient déjà fait l'objet de condamnations.
La cour d'appel examina ensuite si l'intérêt général était supérieur au besoin pour les personnes concernées de garder confidentielles les informations sur leurs condamnations. S'il était vrai que le public avait intérêt à être informé des résultats des enquêtes sur des crimes spectaculaires, et que de telles informations pouvaient effectivement entraîner d'autres résultats dont pouvaient profiter les autorités d'enquête, la cour estima que la publication des condamnations antérieures de certaines personnes était inutile dans ce contexte. L'intérêt des individus à préserver leur vie privée primait sur l'intérêt général, d'autant qu'à ce stade, nul ne savait si les personnes en question allaient finalement être condamnées ou non pour les infractions dont elles étaient soupçonnées.
Or des innocents pouvaient grandement souffrir dans leur vie privée et professionnelle si des informations relatives à des sanctions précédentes, oubliées depuis longtemps, devenaient publiques. Pour apprécier le montant de l'amende, la cour d'appel prit en compte le fait que le requérant n'avait pas obtenu les informations pour son propre bénéfice. Au contraire, il avait eu l'intention d'agir dans l'intérêt général à la suite du cambriolage de la poste. En outre, il n'avait absolument pas fait pression sur M me Z. et ne lui avait offert aucune récompense pour les informations. Par ailleurs, il n'avait pas publié les renseignements obtenus.
Le recours en nullité du requérant fut rejeté par la Cour de cassation ( Kassationsgericht ) du canton de Zurich le 25 septembre 2000. Le requérant présenta un autre recours en nullité au Tribunal fédéral ( Bundesgericht ), qui le débouta le 1 er mai 2001 (arrêt signifié le 1 er juin 2001). Dans son arrêt, le Tribunal répondit notamment à l'argument du requérant selon lequel les informations obtenues, c'est-à-dire les réponses à la question de savoir si certaines personnes avaient auparavant fait l'objet de condamnations, n'étaient pas confidentielles dans la mesure où elles avaient été antérieurement divulguées au cours de procédures judiciaires publiques : « Les faits mentionnés au cours d'instances judiciaires publiques ne sont pas secrets.
Le droit ne peut simultanément poursuivre le but de tenir les procédures en public et le but de garder secrets les faits rapportés dans le cadre de telles procédures (...) Tout ce qui forme l'objet d'une action judiciaire publique cesse d'être secret, que des membres du public soient ou non présents en réalité (...) Cela ne signifie pas toutefois que les sanctions infligées au terme de procédures publiques ne peuvent pas devenir secrètes par la suite. Le principe qui veut qu'une procédure judiciaire soit tenue en public (...) vise à garantir que les participants à cette procédure soient traités correctement et que le public puisse appréhender directement la façon dont les procédures juridiques sont conduites et dont la justice est administrée (...) Ces buts qui sous-tendent le principe de publicité des procédures – qui peut, notamment, avoir des inconvénients même pour l'accusé – sont atteints par l'annonce de la condamnation et de la peine.
Une fois le jugement rendu, le fait que le défendeur a été condamné peut devenir un secret dans certaines circonstances. Si le jugement ou le nom et l'identité de la personne condamnée tombent dans l'oubli, seul un petit groupe de personnes est au courant de la condamnation. Le souhait de la personne concernée de garder sa condamnation secrète est respecté et son intérêt à la confidentialité est admis comme légitime. (...) Certes, il est possible de trouver des informations sur des condamnations en consultant des recueils de jurisprudence – bien que les noms soient habituellement rayés des décisions publiées – ou les archives de presse, si les affaires en question ont été couvertes par les médias.
Toutefois, de telles recherches sont généralement très coûteuses (...) D'ailleurs, même le requérant, qui a travaillé en tant que journaliste pour le quotidien Blick pendant de nombreuses années, n'a pas allégué qu'il aurait pu facilement découvrir en consultant les archives de presse si les gens figurant sur la liste avaient déjà fait l'objet de condamnations précédentes pour des infractions à la législation sur les stupéfiants ou pour d'autres infractions, ou avaient déjà été impliqués dans des enquêtes ou procédures pénales. De plus, les informations qui sortent dans la presse sur les peines ou condamnations antérieures d'individus particuliers sont, généralement, moins précises et fiables que les entrées correspondantes dans des registres officiels.
» Quant aux arguments du requérant selon lesquels sa profession de journaliste l'amenait à poser des questions et que l'assistante administrative aurait dû savoir si elle était ou non autorisée à répondre, l'arrêt énonçait : « S'agissant de l'intention de décider autrui à commettre une infraction, on voit mal pourquoi un journaliste devrait être traité différemment de toute autre personne qui demande des informations à un fonctionnaire. La question de savoir s'il y a intention de décider autrui à commettre une infraction lorsqu'une question est posée à un fonctionnaire dont la réponse relève de la définition de l'infraction de violation du secret de fonction (article 320 du code pénal suisse) dépend des circonstances particulières de l'affaire.
En l'espèce, le demandeur a demandé à l'assistante administrative des informations que, comme il le savait, le procureur de district saisi de l'affaire avait refusé de divulguer auparavant. Ainsi que M. Dammann le savait, les obligations de l'assistante administrative n'incluaient pas le devoir de fournir des informations de son propre chef sur des condamnations antérieures. De même, l'intéressé n'a pas pu ne pas réaliser que l'assistante accédait à sa demande précisément en raison de sa position de chroniqueur bien connu du Blick et qu'elle aurait pu refuser une demande similaire présentée par toute autre personne.
» Le Tribunal fédéral se pencha ensuite sur l'argument du requérant selon lequel le fait d'engager une procédure pénale à son encontre pour instigation alléguée à commettre une infraction pénale amoindrirait la protection des sources des journalistes : « Lorsque des personnes qui publient des informations à titre professionnel dans la partie éditoriale d'un périodique, ou leurs assistants, refusent de donner des indications sur l'identité de l'auteur ou le contenu et les sources de leurs informations, aucune sanction ou mesure coercitive aux fins d'une procédure judiciaire ne peut leur être imposée (...) Le requérant n'est pas accusé d'avoir refusé de donner des précisions sur la personne qui lui a fourni les renseignements sur les condamnations antérieures des personnes arrêtées parce qu'elles étaient soupçonnées d'implication dans le cambriolage de la poste du Fraumünster, ni n'a été sanctionné pour un tel refus.
L'assistante administrative s'est présentée d'elle-même aux autorités. En tant que personne inculpée dans le cadre d'une procédure pénale d'instigation à la violation du secret de fonction, le requérant était en droit de refuser de s'exprimer sur le sujet. L'institution d'une procédure pénale de cette nature contre le requérant n'était manifestement pas contraire à l'esprit et au but de la protection par les journalistes de leurs sources (...) » B. Le droit et la pratique internes pertinents L'article 320 du code pénal suisse, intitulé « Violation du secret de fonction », est ainsi libellé : 1. Celui qui aura révélé un secret à lui confié en sa qualité de membre d'une autorité ou de fonctionnaire, ou dont il avait eu connaissance à raison de sa charge ou de son emploi, sera puni de l'emprisonnement ou de l'amende.
La révélation demeure punissable alors même que la charge ou l'emploi a pris fin. 2. La révélation ne sera pas punissable si elle a été faite avec le consentement écrit de l'autorité supérieure. Aux termes de l'article 24 § 1 du code pénal, une personne est également sanctionnée si elle a intentionnellement décidé autrui à commettre une infraction.
Le chiffre 4 de la Déclaration des devoirs et des droits des journalistes du 17 juin 1972 (version du 16 septembre 1994) prévoit : « Le/la journaliste qui récolte, choisit, rédige, interprète et commente les informations respecte les principes généraux de l'équité exprimés par une attitude loyale envers ses sources, les personnes dont il/elle parle et le public ; il/elle tient pour ses devoirs essentiels de : (...) Ne pas user de méthodes déloyales pour obtenir des informations, des sons, des images ou des documents ; ne pas manipuler ou faire manipuler des images par des tiers en vue de les falsifier ; s'interdire le plagiat. » GRIEFS Le requérant se plaint sous l'angle de l'article 10 de la Convention de sa condamnation.
Il allègue que les tribunaux internes n'ont pas suffisamment tenu compte du fait qu'en tant que journaliste, il a le devoir professionnel de vérifier les informations. En réalité, le requérant jouit d'une excellente réputation auprès des autorités d'enquête. Le tribunal de district, lorsqu'il l'a relaxé, a apprécié correctement l'importance qu'il y a à protéger la liberté de la presse. De l'avis du requérant, il était disproportionné de le sanctionner simplement pour avoir posé une question à une fonctionnaire. M me Z. aurait pu aisément refuser de répondre à sa télécopie. Le fait que celle-ci a elle-même finalement été condamnée ne peut être considéré comme un élément décisif en l'espèce. Il a posé cette question particulière à M me Z. parce qu'il soupçonnait que les auteurs du cambriolage de la poste pouvaient avoir des liens avec le milieu des stupéfiants.
Les juridictions internes n'ont pas tenu compte du fait que, pendant des semaines, le cambriolage de la poste avait été à la une des médias alors que ceux-ci, en fait, avaient obtenu très peu d'informations de la part des autorités d'enquête. Le requérant soutient que les accusations ont été portées à son encontre principalement parce que les autorités d'enquête souhaitaient établir comment les informations filtraient jusqu'aux médias. Ainsi, il a été privé de son droit en tant que journaliste de protéger ses sources. EN DROIT Le requérant fait valoir que la condamnation prononcée à son encontre pour instigation à la violation d'un secret de fonction équivaut à une atteinte à la liberté d'expression au sens de l'article 10 de la Convention, libellé ainsi: « 1. Toute personne a droit à la liberté d'expression.
Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n'empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d'autorisations. 2. L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l'intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d'autrui, pour empêcher la divulgation d'informations confidentielles ou pour garantir l'autorité et l'impartialité du pouvoir judiciaire.
» Le Gouvernement suisse ne conteste pas que la condamnation litigieuse s'analyse en une « ingérence » dans l'exercice par l'intéressé de sa liberté d'expression. Quant à l'exigence de la base légale, le Gouvernement estime qu'en l'espèce, l'ingérence était « prévue par la loi » au sens de l'article 10 § 2 de la Convention, notamment par l'article 320 en combinaison avec l'article 24 du code pénal suisse. Selon le Gouvernement, la condamnation du requérant visait deux des buts légitimes énoncés dans l'article 10 § 2 de la convention. D'abord, la mesure litigieuse aurait empêché la divulgation d'informations confidentielles, à savoir des informations concernant les condamnations antérieures de personnes accusées.
En deuxième lieu, elle aurait eu pour but de protéger la réputation et les droits d'autrui, à savoir de protéger l'intérêt des personnes arrêtées à ce que leurs antécédents judiciaires restent secrets. Le Gouvernement souligne, par rapport à la question de savoir si la condamnation du requérant était « nécessaire dans une société démocratique », que les juridictions internes ont retenu, après avoir procédé à une interprétation approfondie et cohérente des articles pertinents du code pénal, plusieurs motifs « pertinents et suffisants » pour justifier la condamnation du requérant pour instigation à violation du secret de fonction. D'abord, le Gouvernement s'aligne sur la position du Tribunal fédéral ayant estimé que les informations concernant les antécédents judiciaires de personnes déterminées peuvent être considérées comme des secrets protégés par l'article 320 du code pénal suisse.
En même temps, le Gouvernement juge convaincant l'argumentation du Tribunal fédéral selon lequel, d'une part, le requérant, en ayant demandé l'assistante administrative du parquet si des personnes déterminées avaient subi des condamnations antérieures, a déterminé cette dernière à adopter un certain comportement au sens de l'article 24 du code pénal suisse et, d'autre part, il n'existe aucun motif d'interpréter plus restrictivement cette disposition lorsque la personne accusée d'instigation est un journaliste. Ensuite, le Gouvernement invoque, à l'appui de sa thèse, la Déclaration des devoirs et droits des journalistes du 17 juin 1972 (voir partie « Droit et pratique internes pertinents ») pour démontrer que la tentative du requérant d'obtenir des informations par instigation à la violation du secret de fonction constitue sans conteste « une méthode déloyale pour obtenir des informations » au sens du chiffre 4 de ladite Déclaration.
Le Gouvernement souligne également, étant donné que les informations que cherchait à obtenir le requérant n'avaient qu'un lien ténu avec le hold up de la poste centrale de Zurich, qu'il ne fait aucun doute que la protection des données relatives aux antécédents judiciaires des personnes soupçonnées, notamment à la lumière du droit à un procès équitable et la présomption d'innocence, l'emportait sur un éventuel intérêt du public à obtenir ces informations. Preuve en est que le requérant n'a pas fait usage dans son article des informations obtenues illicitement. Enfin, le Gouvernement soutient qu'eu égard à la faible sévérité de la peine prononcée – une amende de 500 CHF, susceptible d'être radiée à l'expiration du délai d'une année – la sanction infligée ne saurait passer pour dispoportionnée aux buts légitimes poursuivis.
Le requérant ne conteste pas que la sanction prononcée contre lui était prévue dans une loi au sens formel. En revanche, il met en doute la conformité à l'article 10 de son application concrète par les tribunaux internes. Ainsi, il ne partage pas l'avis du Gouvernement selon lequel les condamnations antérieures des personnes accusées d'un comportement criminel peuvent être considérées comme un secret tombant dans le champ d'application de l'article 320 du code pénal suisse. En même temps, il fait valoir que le Tribunal fédéral a qualifié, pour la première fois, la simple demande de renseignement d'un journaliste adressée à un fonctionnaire d'instigation au sens de l'article 24 du code pénal suisse.
Par rapport aux buts légitimes visés par la mesure litigieuse, le requérant conteste que les buts invoqués par le Gouvernement ont été effectivement protégés par sa condamnation. Le requérant soutient, en ce qui concerne la question de savoir si sa condamnation était « nécessaire dans une société démocratique », que le Tribunal fédéral, en ayant interprété le code pénal suisse de manière trop extensive, a enfreint sa liberté d'expression. Une telle approche équivaut à décharger le fonctionnaire de sa responsabilité et méconnaît qu'une bonne partie du métier de journaliste consiste à obtenir de tiers, notamment de représentants de l'Etat, des renseignements sur des sujets d'intérêt public.
D'après lui, le renvoi à la Déclaration des devoirs et droits des journalistes du 17 juin 1972 n'est pas pertinent, au motif que, d'une part, il ne s'agit pas d'un texte avec force juridique obligatoire et, d'autre part, que le Conseil suisse de la presse, seul organe compétent pour appliquer et interpréter ses dispositions, n'a jamais été amené à se prononcer sur la question soumise à la Cour. En l'espèce, le fait qu'il n'ait finalement pas divulgué les informations obtenues ne serait pas pertinent non plus, pour la pesée des intérêts en jeu, dans la mesure où la question de savoir si un sujet est d'intérêt public ne dépend pas de la publication des informations en cause. En même temps, le requérant ne partage pas l'avis du Gouvernement que sa condamnation était nécessaire pour garantir la présomption d'innocence des personnes soupçonnées, d'autant plus qu'il n'a pas publié les données litigieuses.
A ce sujet, il soutient que l'infraction du secret de fonction n'a pas pour but de protéger la présomption d'innocence, mais le bon fonctionnement de l'Etat. Le requérant ne conteste pas que la sévérité de la peine prononcée en l'espèce soit relativement mineure, mais il souligne que la sanction doit néanmoins être conforme aux exigences de l'article 10 § 2, ce qui n'est visiblement pas le cas en l'espèce. La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention.
Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Greffier Président