AOULMI c. FRANCE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 50278/99 prezentate de Rachid AULMI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 10 mai 2005 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Casadevall J.-P. Costa Bonello Maruste Pavlovschi, Garlicki, judecători O'Boyle, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 11 august 1999, având în vedere măsura provizorie indicată guvernului pârât în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură și faptul că această măsură provizorie nu a fost adoptată, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, după ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINIȚIE Reclamantul, dl Rachid Aoulmi, este un cetățean algerian născut în 1956 și rezident în Algeria. Este reprezentat în fața Curții de către Jacques Debray, avocat în Lyon. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl R. Abraham, director al afacerilor juridice în Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează. Reclamantul, născut în 1956, a sosit în Franța cu părinții săi în 1960. El are șase frați și surori născute în Franța și toți de cetățenie franceză. La 13 aprilie 1982, reclamantul a fost condamnat de Tribunalul Corecțional din Lyon la opt luni de închisoare pentru furt cu intrare prin efracție și intrare prin efracție. La 28 iunie 1984, a fost condamnat de Curtea de Apel din Lyon la șase luni de închisoare pentru furt cu intrare prin efracție. La 15 aprilie 1989, reclamantul s-a căsătorit cu o resortisantă franceză. Căsătoria a fost dizolvată la 28 ianuarie 1993. Reclamantul este tatăl unei fete născută în 1983. La 27 aprilie 1989, reclamantul a fost condamnat de Curtea de Apel din Lyon la patru ani de închisoare și la interzicerea definitivă a teritoriului pentru încălcarea legislației privind drogurile. La 22 octombrie 1992, tribunalul corecțional din Lyon l-a condamnat pe reclamant la șase ani de închisoare pentru încălcarea legislației privind drogurile. În 1994, la solicitant a fost diagnosticată o hepatită cronică activă. Prin Hotărârea din 6 iunie 1996, Curtea de Apel din Lyon a respins cererea de ridicare a interdicției de teritoriu prezentată de solicitant. La 8 decembrie 1997, ministrul de interne a luat un ordin de expulzare împotriva reclamantului, iar recursul acestuia la Tribunalul Administrativ din Lyon a fost respins la 16 decembrie 1998. La 9 august 1999, reclamantul a fost eliberat din închisoare și pus în detenție administrativă în vederea îndepărtării sale de teritoriu. La 11 august 1999, prefectul a adoptat o decizie de trimitere a reclamantului în Algeria. La 13 august 1999, reclamantul a prezentat o cerere Tribunalului Administrativ de anulare și suspendare a executării acestei decizii, însoțită de o cerere de suspendare a executării sale. La 16 august 1999, instanța administrativă a respins cererea de suspendare, considerând că nu rezultă din dosar și, în special, din certificatul medical produs de solicitant că starea sa de sănătate necesită în mod imperativ un tratament antihepatitic C de către două produse asociate care nu sunt disponibile în prezent în Algeria, deoarece, în consecință, (reclamantul) nu este întemeiat să solicite suspendarea executării deciziei prefectului Isrei de a-l returna către Algeria. La 16 august 1999, acesta a prezentat o cerere de azil care a fost respinsă la 18 august 1999 de către Oficiul Francez pentru Protecția Refugiaților și Apatridilor (OFPRA) pe motiv că mai târziu cererea sa nu conține nici un element caracterizat și personalizat care să permită stabilirea temeiniciei temerilor sale de persecuție față de autoritățile Algeriene actuale. Un medic inspector de sănătate publică de la Hotărârea departamentului pentru sănătate și sănătate socială (DDASS) din Rhône a trimis două scrisori prefectului regiunii Rhône-Alpes la 13 și respectiv 18 august 1999. În primul dintre aceste documente, medicul menționează în special: Observ că dl Aoulmi nu a prezentat un document medical după ianuarie 1998, că nu a solicitat vizita unui medic de când a fost internat în centrul de detenție și că nu urmează în prezent niciun tratament, motiv pentru care consider că starea sa actuală de sănătate nu prezintă un caracter imediat îngrijorător. Certificatul medical menționează că starea de sănătate a dlui Aoulmi ar putea justifica tratamentul asociat cu interferon și ribavirină; (...) Am luat legătura cu laboratorul (...) care produce ribavirina. Conform informațiilor care mi-au fost furnizate, ribavirina nu este comercializată până în prezent în Algeria. Medicamentul poate fi importat cu permisiunea Ministerului Algerian al Sănătății la cererea farmaciei centrale a centrului spitalicesc Alger. Sunt în curs de desfășurare demersurile pentru exportul moleculei în Algeria. Mi-ați transmis un al doilea certificat medical pentru starea de sănătate a dlui Aoulmi Rachid, stabilit la centrul spitalicesc Lyon-sud pe 13 iulie 1999. În plus față de certificatul anterior pe care l-ați adus la cunoștință, acest al doilea certificat atestă faptul că afecțiunea pe care dl Aoulmi Rachid a atins-o este legată de tratamentul asociat cu interferon și ribavirină. Doresc să menționez că ribavirina este disponibilă în Franța cu autorizație temporară de utilizare (ATU) numai în farmaciile spitalicești și că autorizația de introducere pe piață (AAPP) va fi dată în curând. La 19 august 1999, reclamantul a fost îmbarcat pe un vas spre Algeria. La 13 decembrie 2000, Tribunalul Administrativ din Lyon a anulat decizia de reconversie la frontieră luată de prefect la 11 august 1999. Având în vedere că documentele din dosar, în special certificatul medical al serviciului de spitalizare și antena de îngrijire în penitenciare din 13 iulie 1999, produse de solicitant, indică faptul că acesta are hepatită C ; că starea sa de sănătate necesită tratament cu două medicamente asociate, interferon și ribavirină, care nu erau disponibile în Algeria la data deciziei atacate ; că, în consecință, având în vedere consecințele unei gravitații excepționale pe care ar putea-o determina măsura luată împotriva sa, decizia prefectului Israelului de a desemna Algeria ca țară în care domnul Aoulmi trebuie să fie recondus în executarea ordinului de expulzare la 10 aprilie 1998, trebuie anulată Această hotărâre este definitivă. La 17 iunie 2003, avocatul reclamantului a indicat că acesta avea dificultăți în stabilirea unui pașaport și a anexat la această scrisoare un certificat în acest sens al șefului Dairei de Béjaia din 5 februarie 2003. La 13 octombrie 2003, avocatul reclamantului a indicat că acesta nu se poate întoarce în Franța din cauza faptului că autoritățile algeriene nu i-au eliberat un pașaport și a faptului că autoritățile franceze nu i-ar elibera un permis de liberă trecere. El a adăugat că, potrivit veștilor pe care le-a primit prin intermediul familiei sale, starea sa de sănătate continua să se deterioreze și nu beneficia de asistența medicală necesară. Prin scrisoarea din 5 noiembrie 2003, el a trimis Curții o copie a refuzului de a deține viză stabilit de Consulatul General al Franței la Alger la 13 octombrie 2003. Cererea a fost depusă 11 august 1999 și înregistrată în aceeași zi. La 11 august 1999, președintele celei de a treia secțiuni a decis să indice guvernului, în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură al Curții, că ar fi de dorit, în interesul părților și al bunei desfășurări a procedurii în fața Curții, să nu expulzeze reclamantul în Algeria înainte de reuniunea camerei competente, la 24 august 1999. Guvernul a fost invitat, de asemenea, să furnizeze informații în special cu privire la asistența medicală disponibilă în Algeria, în conformitate cu art. 49 alineatul (2) litera (a) din același regulament. Autoritățile competente au decis să suspende executarea măsurii de expulzare până la 16 august 1999, pentru a se putea efectua o expertiză medicală (a se vedea mai sus). La 19 august 1999, reclamantul a fost îndepărtat în Algeria. La 20 august 1999, guvernul și-a prezentat răspunsurile la întrebările adresate. Reprezentantul reclamantului și-a prezentat răspunsurile la întrebările adresate la 24 septembrie 1999. La 9 noiembrie 1999, Curtea a decis să invite guvernul să prezinte observații cu privire la admisibilitatea și justificarea cererii, precum și cu privire la faptul că reclamantul a fost expulzat în pofida aplicării articolului 39 din Regulamentul de procedură al Curții. Guvernul și-a prezentat observațiile la 3 februarie 2000, iar reprezentantul reclamantului și-a prezentat observațiile la 23 martie 2000. GRIEFS 1. Reclamantul susține în primul rând că expulzarea sa către Algeria îi expune riscuri în temeiul articolului 3 din convenție, pe de o parte, deoarece, din cauza activităților de harki ale tatălui său, se teme de represalii ale islamiștilor și, pe de altă parte, deoarece tratamentul prin hepatita sa nu ar fi disponibil în Algeria, unde nu dispune de acoperire socială. (2) Reclamantul susține, de asemenea, că expulzarea sa către Algeria este contrară articolului 8 din Convenție, deoarece întreaga sa familie, părinți, copii, frați, surori și unchi și mătuși locuiește în Franța și adaugă că nu are nicio legătură de familie în Algeria unde nu s-a dus niciodată. (1) Reclamantul s-ar plânge de faptul că expulzarea sa în Algeria l-ar expune, pe de o parte, unor tratamente contrare articolului 3 și că, pe de altă parte, nu ar dispune de tratamentul necesar pentru a-și trata hepatita B. art. 3 nu poate fi supus nici torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. În primul rând, guvernul ridică o excepție de la epuizarea căilor de atac interne și precizează că reclamantul nu a recurs la hotărârea Tribunalului Administrativ din Lyon care a respins recursul său împotriva decretului ministerial de expulzare. Acesta adaugă că, în ziua depunerii cererii, instanța administrativă nu a decis încă cu privire la cererea de anulare și de suspendare a executării deciziei de stabilire a țării de destinație și observă că reclamantul nu a sesizat Comisia cu privire la acțiunile refugiaților în cazul deciziei de respingere a OFPRA. Reclamantul reamintește că are obligația de a epuiza căile de atac efective și consideră că, întrucât instanța administrativă a refuzat cererea de suspendare a executării deciziei de stabilire a Algeriei ca țară de destinație, nu era disponibilă nicio cale de atac efectivă care să o împiedice să fie efectiv expulzată în Algeria. Xc. Republica Federală Germania, 7216/75(Decizia Comisiei din 20 mai 1976, Decizii și rapoarte 5, p. 137). De asemenea, CESE subliniază că acțiunea în fața Comisiei privind acțiunile refugiaților nu este suspensivă și, prin urmare, nu ar fi putut evita expulzarea acestora. Curtea amintește că regula de epuizare a căilor de atac interne prevăzută la art. 35 din convenție impune unui solicitant obligația de a utiliza anterior căile de atac disponibile în mod normal și suficiente în ordinea juridică internă pentru a-i permite să obțină despăgubiri pentru încălcările pe care le invocă. Aceste căi de atac trebuie să existe la un nivel suficient de certitudine, atât în practică, cât și în teorie, fără a le lipsi eficiența și accesibilitatea dorită. art. 35 impune, de asemenea, să se ridice în fața organismului intern adecvat, cel puțin în esență și în formele prevăzute de dreptul intern, obiecțiunile care urmează să fie formulate la Strasbourg, dar nu să se recurgă la recursuri care nu sunt nici adecvate, nici efective (a se vedea Hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A, n. 200, p. 18, § 34, Aksoy c. Turcia din 18 decembrie 1996, Rec. 2275-2276, §§ 51-52, Akdivar și alții c. Turcia din 16 septembrie 1996, Rec., 1996-IV, p. 1210, §§ 65-67). Curtea arată că reclamantul a solicitat anularea și suspendarea executării măsurii de expulzare în fața instanței administrative. Pe de altă parte, acesta a exercitat o acțiune de anulare și de suspendare a executării măsurii de stabilire a Algeriei ca țară de trimitere, precum și o cerere de suspendare. Măsura de suspendare a fost respinsă, însă măsura a fost anulată de către instanța administrativă, în timp ce reclamantul fusese deja trimis înapoi în Algeria. În aceste condiții, Curtea consideră că reclamantul a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 din convenție. Prin urmare, această excepție nu poate fi reținută. În ceea ce privește fondul cauzei referitoare la starea de sănătate a reclamantului, guvernul subliniază că, înainte de a se proceda la expulzarea sa, fuseseră stabilite două certificate medicale. Din informațiile furnizate de directorul DDASS cu privire la starea de sănătate a reclamantului reiese că acesta nu urma la momentul respectiv niciun tratament și că, de altfel, nu solicitase vizite medicale în timpul șederii sale la centrul de detenție. De asemenea, acesta arată că, în ceea ce privește tratamentul în cauză care ar implica două medicamente, unul dintre acestea nu este comercializat în Algeria, ci poate fi importat în Algeria și că, în orice caz, acesta nu este mai accesibil publicului francez. Acesta concluzionează că, în cazul în care reclamantul decide să urmeze un tratament în Algeria, ceea ce nu era cazul în momentul expulzării sale, acesta ar putea face acest lucru, chiar dacă unul dintre medicamente nu este ușor accesibil în această țară. Reclamantul observă că starea sa de sănătate este în continuare îngrijorătoare și că trebuie să se țină seama de riscul real legat de evoluția bolii sale, dar și de condițiile în care ar fi suportat în Algeria și reamintește că unul dintre cele două medicamente nu a primit încă o autorizație de comercializare în Algeria. În ceea ce privește riscurile suportate de solicitant ca urmare a situației politice din Algeria, guvernul observă că reclamantul susține că ar fi expus unor riscuri semnificative în cazul în care se întoarce în Algeria din cauza calității sale de fiu de harki și din cauza culturii sale europene și reamintește că OFPRA nu a reținut existența riscurilor invocate. Comitetul consideră că reclamantul nu a demonstrat existența unei amenințări personalizate la adresa tratamentelor inumane și degradante în țara sa de origine și concluzionează că, în orice caz, măsura de expulzare care a făcut obiectul acesteia nu poate fi considerată contrară articolului 3, din cauza faptului că nu a demonstrat realitatea riscurilor implicate. În ceea ce privește riscurile pe care le prezintă în Algeria, reclamantul precizează că, deoarece nu a mai fost niciodată în Algeria, îi este greu să prezinte elemente personalizate. Cu toate acestea, el arată că bunicul său a luptat pentru Franța în timpul primului război mondial și că tatăl său s-a angajat alături de Franța în timpul războiului de independență al Algeriei și, prin urmare, consideră că își asumă riscuri în calitate de fiu al lui Harki, decorat în acest sens de Franța în 1994. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, cererea nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. (2) Reclamantul afirmă, de asemenea, că expulzarea sa către Algeria este contrară articolului 8 din Convenție, deoarece întreaga sa familie, părinți, copii, frați și surori și mătuși trăiesc în Franța și adaugă că nu are nici o legătură de familie în Algeria, unde nu s-a dus niciodată. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și prevenirea infracțiunilor, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora; guvernul nu contestă faptul că expulzarea reclamantului către Algeria constituie o interferență în dreptul său la respectarea vieții sale private și familiale. Cu toate acestea, subliniază că măsura a fost prevăzută de lege (ordonanța din 2 noiembrie 1945) și a fost considerată legală de către instanța administrativă sesizată de solicitant și că măsura urmărește, de asemenea, un scop legitim, și anume apărarea ordinii publice, prevenirea infracțiunilor și protecția sănătății publice. Într-adevăr, a fost necesar să se evite ca reclamantul să comită în Franța alte infracțiuni, în special legislația privind drogurile. : reclamantul, care a sosit în Franța la vârsta de patru ani cu părinții săi și a avut șase frați și surori de naționalitate franceză, tatăl unei fiice născute în Franța în 1983, a avut un trecut penal greu și s-a făcut vinovat din 1980 de infracțiuni din ce în ce mai grave. : Recel de obiecte furate, furt cu intrare prin efracție, uz ilicit de droguri, apoi detenție, achiziție, ofertă și cedare de droguri. A fost condamnat în total la peste 10 ani de închisoare. Referindu-se la jurisprudența Curții, în special la cauzele Djaid c. Franța, (n 38687/97, 29 septembrie 1999) și Baghli c. Franța (n 3474/97, CEDH 1999 VIII), guvernul consideră că echilibrul corect dintre luarea în considerare a acțiunilor delicvente ale reclamantului și realitatea vieții sale private și familiale în Franța nu a fost ignorat și că măsura luată a fost conformă cu cerințele art. 8 alin. (2) din Convenție. Reclamantul contestă această afirmație și reamintește că a fost expulzat într-o țară în care nu a mai fost de 39 de ani, că a părăsit la vârsta de patru ani și că singura legătură pe care o mai are este cetățenia sa. El adaugă că această decizie de expulzare îl separă definitiv de toți membrii familiei sale, în special de fiica sa cu care avea legături privilegiate, referindu-se la cauza Mehemi c. Franța (hotărârea din 26 septembrie 1997, Rec., 1997, Hotărârea din 1997 VI). Acesta concluzionează că măsura nu era proporțională și că art. 8 din convenție a fost încălcat împotriva sa. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. (3) Curtea constată, de asemenea, că guvernul pârât nu s-a conformat indicațiilor pe care le-a dat în temeiul articolului 39 din Regulamentul său de procedură; aceasta ridică întrebarea dacă a existat o încălcare a articolului 34 din Convenție, având în vedere presupusa încălcare a articolului 3 din Convenție. Guvernul subliniază în această privință că a luat în considerare, în măsura posibilului, cererea Curții în temeiul articolului 39 din Regulamentul său de procedură și că, în urma acesteia, expulzarea reclamantului a fost amânată pentru a permite o reexaminare a situației sale. De asemenea, reamintește că această cerere, în conformitate cu însăși termenii regulamentului Curții, nu este decât o indicație dată statului și nu un ordin obligatoriu din punct de vedere juridic față de acesta. El adaugă că, cu ocazia examinării suplimentare efectuate, s-a constatat că niciun motiv legat de starea de sănătate a reclamantului nu se opune măsurii de expulzare. CESE insistă asupra faptului că reclamantul nu a luat niciun tratament medical și că cel care a fost considerat de dorit pentru viitor de către medici nu este disponibil în prezent, atât în Franța, cât și în Algeria. Guvernul, care se referă la Hotărârea Cruz-Varas c. Suedia, consideră că punerea în aplicare a măsurii de expulzare nu a adus nicio atingere dreptului de care reclamantul dispunea în temeiul articolului 34 din convenție de a prezenta Curții o cerere individuală, fără ca statul să împiedice prin nicio măsură exercitarea efectivă a acestui drept la recurs. Consiliul recurentului subliniază că, de la trimiterea acestuia către Algeria, nu a putut intra în contact cu el și că exercitarea acțiunii în fața Curții este foarte dificilă. În opinia sa, prin expulzarea reclamantului la 19 august 1999, în timp ce Curtea trebuia să examineze cererea la 24 august următor, guvernul a încălcat dreptul la o cale de atac eficientă, astfel cum este protejat prin art. 34 din Convenție. Curtea constată că faptul că guvernul pârât nu s-a conformat indicațiilor pe care le-a dat în temeiul articolului 39 din Regulamentul său de procedură ridică întrebarea dacă a existat o încălcare a articolului 34 din convenție, având în vedere caracterul special al presupusei încălcări a articolului 3 din convenție. Comisia consideră că acest aspect al cererii va trebui să facă obiectul unei examinări ulterioare. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Modulul Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

50278/99

présentée par Rachid AOULMI

contre la France

La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 10 mai 2005 en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

J.

Casadevall

,

J.-P.

Costa

,

G.

Bonello

,

R.

Maruste

,

S.

Pavlovschi,

L.

Garlicki,

juges

,

M.

M.

O'Boyle,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 11 août 1999,

Vu la mesure provisoire indiquée au gouvernement défendeur en vertu de l'article 39 du règlement de la Cour et le fait que cette mesure provisoire n'a pas été adoptée,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Rachid Aoulmi, est un ressortissant algérien né en 1956 et résidant en Algérie. Il est représenté devant la Cour par M

e

Jacques Debray, avocat à Lyon. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. R. Abraham, Directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant, né en 1956, est arrivé en France avec ses parents en 1960. Il a six frères et soeurs nés en France et tous de nationalité française.

Le 13 avril 1982, le requérant a été condamné par le tribunal correctionnel de Lyon à huit mois de prison pour vol avec effraction et recel. Le 28 juin 1984, il a été condamné par la cour d'appel de Lyon à six mois d'emprisonnement pour vol avec effraction.

Le 15 avril 1989, le requérant a épousé une ressortissante française. Le mariage a été dissous le 28 janvier 1993. Le requérant est père d'une fille née en 1983.

Le 27 avril 1989, le requérant a été condamné par la cour d'appel de Lyon à quatre ans d'emprisonnement et à l'interdiction définitive du territoire pour infraction à la législation sur les stupéfiants.

Le 22 octobre 1992, le tribunal correctionnel de Lyon a condamné le requérant à six

ans de prison pour infraction à la législation sur les stupéfiants.

En 1994, une hépatite chronique active a été diagnostiquée chez le requérant.

Par arrêt du 6 juin 1996, la cour d'appel de Lyon a rejeté la demande en relèvement d'interdiction du territoire présentée par le requérant.

Le 8 décembre 1997, le ministre de l'Intérieur prit un arrêté d'expulsion à l'encontre du requérant. Le recours exercé par celui-ci devant le tribunal administratif de Lyon fut rejeté le 16 décembre 1998.

Le 9 août 1999, le requérant fut libéré de prison et placé en rétention administrative en vue de son éloignement du territoire.

Le 11 août 1999, le préfet prit une décision de renvoi du requérant vers l'Algérie.

Le 13 août 1999, le requérant présenta une requête au tribunal administratif tendant à l'annulation et au sursis à exécution de cette décision, assortie d'une demande tendant à la suspension de son exécution.

Le 16 août 1999, le tribunal administratif a rejeté la demande de suspension en estimant qu'

«

il ne résulte pas du dossier et notamment du certificat médical produit par le requérant que son état de santé nécessite impérativement dans l'immédiat un traitement contre l'hépatite C par deux produits associés qui ne sont pas disponibles actuellement en Algérie, que par suite, (le requérant) n'est pas fondé à demander la suspension de l'exécution de la décision du préfet de l'Isère prescrivant de le reconduire à destination de ce pays.

»

Le 16 août 1999, il a présenté une demande d'asile qui a été rejetée le 18

août 1999 par l'Office français de protection des réfugiés et apatrides (OFPRA) au motif que «

sa demande, déposée tardivement, ne comporte aucun élément caractérisé et personnalisé permettant d'établir le bien-fondé de ses craintes de persécution vis-à-vis des autorités algériennes actuelles

».

Un médecin inspecteur de santé publique de la Direction départementale des affaires sanitaires et sociales (DDASS) du Rhône a adressé deux courriers au préfet de la région Rhône-Alpes respectivement les 13 et 18 août 1999. Dans le premier de ces documents, le médecin indique notamment

:

«

J'observe que M. Aoulmi n'a pas produit de document médical postérieur au mois de janvier 1998, qu'il n'a pas sollicité de visite de médecin depuis son admission au centre de rétention et qu'il ne suit actuellement aucun traitement. Je suis ainsi fondé à estimer que son état de santé actuel ne présente pas un caractère préoccupant immédiat.

Le certificat médical mentionne que l'état de santé de M. Aoulmi pourrait justifier un traitement associant interféron et ribavirine

; (...)

J'ai pris l'attache du laboratoire (...) qui fabrique la ribavirine. Selon les informations qui m'ont été données la ribavirine n'est pas commercialisée en Algérie à ce jour. Le médicament peut être importé avec l'autorisation du ministère algérien de la santé sur la demande de la pharmacie centrale du centre hospitalier d'Alger. Les démarches visant à permettre l'exportation de la molécule vers l'Algérie sont en cours.(...)

»

Dans son second courrier, le même médecin indiquait

:

«

Vous avez bien voulu me transmettre pour avis un second certificat médical relatif à l'état de santé de M. Aoulmi Rachid établi au centre hospitalier Lyon-sud le 13 juillet 1999.

En complément du certificat précédent que vous aviez porté à ma connaissance, ce second certificat atteste que l'affection dont M. Aoulmi Rachid est atteint relève d'un traitement associé par interféron et ribavirine. Les mentions du certificat relatives à la disponibilité de la ribavirine en Algérie ne correspondent pas à celles qui m'ont été données oralement par le laboratoire (...).

Je précise que la ribavirine est disponible en France en autorisation temporaire d'utilisation (ATU) dans les seules pharmacies hospitalières et que l'autorisation de mise sur le marché (AMM) serait prochainement donnée.

»

Le 19 août 1999, le requérant a été embarqué sur un bateau à destination de l'Algérie.

Le 13 décembre 2000, le tribunal administratif de Lyon a annulé la décision de reconduite à la frontière prise par le préfet le 11 août 1999. Il a estimé

:

«

Considérant qu'il ressort des pièces du dossier, et notamment du certificat médical du service d'hospitalisation et antenne de soins en milieu pénitentiaire daté du 13 juillet 1999, produit par le requérant, que celui-ci est porteur d'une hépatite C

; que son état de santé nécessite impérativement un traitement par deux produits associés, l'interféron et la ribavirine, qui n'étaient pas disponibles en Algérie à la date de la décision attaquée

; que, par suite, eu égard aux conséquences d'une exceptionnelle gravité que pourrait entraîner la mesure prise à son encontre, la décision du préfet de l'Isère désignant l'Algérie comme pays vers lequel M. Aoulmi doit être reconduit en exécution de l'arrêté d'expulsion dont il a fait l'objet le 10 avril 1998, doit être annulée

;

».

Ce jugement est définitif.

Le 17 juin 2003, l'avocat du requérant a indiqué que celui-ci avait des difficultés pour se faire établir un passeport. Il a joint à ce courrier une attestation dans ce sens du chef de la Daira de Béjaia en date du 5 février 2003.

Le 13 octobre 2003, l'avocat du requérant a indiqué que celui-ci ne pouvait rentrer en France en raison du fait que les autorités algériennes ne lui délivraient pas de passeport et de ce que les autorités françaises ne lui délivraient pas de laissez-passer. Il ajoutait que, d'après les nouvelles qu'il avait eues par l'intermédiaire de sa famille, son état de santé continuait à se dégrader et il ne bénéficiait pas des soins médicaux nécessaires.

Par courrier du 5 novembre 2003, il a adressé à la Cour la copie d'un refus de visa établi par le consulat général de France à Alger le 13 octobre 2003.

PROCÉDURE

La requête a été introduite 11 août 1999 et enregistrée le même jour.

Le 11 août 1999, le président de la troisième section a décidé d'indiquer au Gouvernement, en application de l'article 39 du règlement intérieur de la Cour, qu'il serait souhaitable, dans l'intérêt des parties et du bon déroulement de la procédure devant la Cour, de ne pas expulser le requérant vers l'Algérie avant la réunion de la chambre compétente, le 24 août 1999. Le Gouvernement a également été invité à fournir des informations notamment quant aux soins accessibles en Algérie, en application de l'article 49 § 2 a) du même règlement.

Les autorités compétentes ont décidé de surseoir à l'exécution de la mesure d'éloignement jusqu'au 16 août 1999, afin qu'une expertise médicale puisse être pratiquée (voir ci-dessus).

Le 19 août 1999, le requérant a été éloigné vers l'Algérie.

Le 20 août 1999, le Gouvernement a présenté ses réponses aux questions posées.

Le représentant du requérant a présenté les siennes le 24 septembre 1999.

Le 9 novembre 1999, la Cour a décidé d'inviter le Gouvernement à présenter des observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête ainsi que sur le fait que le requérant avait été expulsé malgré l'application de l'article 39 du règlement de la Cour.

Le Gouvernement a présenté ses observations le 3 février 2000 et le représentant du requérant a présenté les siennes le 23 mars 2000.

GRIEFS

EN DROIT

L'article 3 dispose

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

Le Gouvernement soulève tout d'abord une exception de non épuisement des voies de recours internes. Il expose que le requérant n'a pas fait appel du jugement du tribunal administratif de Lyon ayant rejeté son recours contre l'arrêté ministériel d'expulsion. Il ajoute qu'au jour de l'introduction de la requête, le tribunal administratif n'avait pas encore statué sur la demande d'annulation et de sursis à exécution de la décision fixant le pays de destination.

Il fait par ailleurs observer que le requérant n'a pas saisi la Commission des recours des réfugiés de la décision de rejet de l'OFPRA.

Le requérant rappelle qu'il a l'obligation d'épuiser les voies de recours effectives.

Il estime que, le tribunal administratif ayant refusé la demande de suspension de l'exécution de la décision fixant l'Algérie comme pays de destination, aucun recours effectif n'était disponible qui puisse l'empêcher d'être effectivement expulsé vers l'Algérie. Il se réfère à l'affaire

X c. République fédérale d'Allemagne,

n

o

7216/75(décision de la Commission du 20 mai 1976, Décisions et rapports 5, p. 137). Il ajoute que le fait que le tribunal administratif était encore saisi de son recours lors de l'introduction de sa requête n'a d'ailleurs pas empêché qu'il soit expulsé vers l'Algérie.

Il fait par ailleurs observer que le recours devant la Commission des recours des réfugiés n'est pas suspensif et n'aurait donc pu éviter son expulsion.

La Cour rappelle que la règle d'épuisement des voies de recours internes énoncée à l'article 35 de la Convention impose à un requérant l'obligation d'utiliser auparavant les recours normalement disponibles et suffisants dans l'ordre juridique interne pour lui permettre d'obtenir réparation des violations qu'il allègue. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulue. L'article 35 impose aussi de soulever devant l'organe interne adéquat, au moins en substance et dans les formes prescrites par le droit interne, les griefs que l'on entend formuler par la suite à Strasbourg, mais pas d'user de recours qui ne sont ni adéquats, ni effectifs (voir les arrêts Cardot c. France du 19 mars 1991, série A, n

o

200, p. 18, § 34, Aksoy c. Turquie du 18 décembre 1996,

Recueil

1996-VI, pp. 2275-2276, §§ 51-52, Akdivar et autres c. Turquie du 16 du septembre 1996,

Recueil

1996- IV, p.

1210, §§ 65-67,).

La Cour relève que le requérant a demandé l'annulation et le sursis à exécution de la mesure d'expulsion devant le juge administratif. Il a, par ailleurs, exercé un recours tendant à l'annulation et au sursis à exécution de la mesure fixant l'Algérie comme pays de renvoi, ainsi qu'une demande de suspension. La mesure de suspension fut rejetée mais la mesure fut annulée par le tribunal administratif, alors que le requérant avait déjà été renvoyé en Algérie.

Dans ces conditions, la Cour estime que le requérant a épuisé les voies de recours internes au sens de l'article 35 de la Convention. Partant, cette exception ne saurait donc être retenue.

Quant au fond de l'affaire concernant l'état de santé du requérant, le Gouvernement souligne qu'avant qu'il soit procédé à son expulsion, deux certificats médicaux avaient été établis. Il ressortait des informations communiquées par le Directeur de la DDASS sur l'état de santé du requérant que celui-ci ne suivait à l'époque aucun traitement et qu'il n'avait d'ailleurs pas demandé de visite de médecin pendant son séjour au centre de rétention.

Il expose par ailleurs que, s'agissant du traitement en cause qui associerait deux médicaments, l'un des deux n'est pas commercialisé en Algérie mais peut y être importé et qu'en tout état de cause, il n'est pas davantage accessible au public français. Il en conclut que, si le requérant décidait de suivre un traitement en Algérie, ce qui n'était pas le cas au moment de son expulsion, il pourrait le faire, même si l'un des médicaments n'est pas facilement accessible dans ce pays.

Le requérant fait observer que son état de santé reste préoccupant et que doit être pris en compte le risque réel lié à l'évolution de sa maladie mais également les conditions dans lesquelles il serait pris en charge en Algérie. Il rappelle sur ce point qu'un des deux médicaments n'a pas encore reçu d'autorisation de commercialisation en Algérie.

Pour ce qui est des risques encourus par le requérant en raison de la situation politique en Algérie, le Gouvernement note que le requérant prétend qu'il serait exposé à des risques importants en cas de retour en Algérie en raison de sa qualité de fils de harki et également en raison de sa culture européenne. Il rappelle sur ce point que l'OFPRA n'a pas retenu l'existence des risques allégués. Il estime que le requérant n'a démontré l'existence d'aucune menace personnalisée de traitements inhumains et dégradants dans son pays d'origine. Il en conclut qu'en tout état de cause la mesure d'éloignement dont il a fait l'objet ne saurait être tenue pour contraire à l'article 3, faute pour lui de démontrer la réalité des risques encourus.

Pour ce qui est des risques qu'il encourt en Algérie, le requérant précise que, n'étant jamais allé dans ce pays auparavant, il lui est difficile de faire part d'éléments personnalisés.

Il expose toutefois que son grand-père a combattu pour la France pendant la première guerre mondiale et que son père a s'est engagé aux côtés de la France lors de la guerre d'indépendance de l'Algérie. Il estime donc qu'il encourt des risques en sa qualité de fils de «

harki

», décoré à ce titre par la France en 1994.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Il s'ensuit que la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention.

L'article 8 dispose

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.

»

Le Gouvernement ne conteste pas que l'éloignement du requérant vers l'Algérie constitue une ingérence dans son droit au respect de sa vie privée et familiale.

Il souligne toutefois que la mesure était prévue par la loi (ordonnance du 2 novembre 1945) et a été considérée comme légale par le tribunal administratif saisi par le requérant.

La mesure poursuivait également un but légitime, qui est celui de la défense de l'ordre public, de la prévention des infractions pénales et de la protection de la santé publique. Il s'agissait en effet d'éviter que le requérant ne commette en France d'autres infractions, notamment à la législation sur les stupéfiants. Enfin, la mesure était nécessaire dans une société démocratique et proportionnée au but recherché

: le requérant, arrivé en France à l'âge de quatre ans avec ses parents et ayant six frères et sœurs tous de nationalité française, père d'une fille née en France en 1983, avait un lourd passé pénal. Il s'était rendu coupable depuis 1980 de délits toujours plus graves

: recel d'objets volés, vol avec effraction, usage illicite de stupéfiants, puis détention, acquisition, offre et cession de stupéfiants. Il a été condamné au total à plus de dix années d'emprisonnement.

Se référant à la jurisprudence de la Cour et notamment aux affaires

Djaid c. France

, ( n

o

38687/97, 29 septembre 1999) et

Baghli c. France

, (n

o

34374/97, CEDH 1999

‑

VIII), le Gouvernement estime que le juste équilibre entre la prise en compte des agissements délictueux du requérant et la réalité de sa vie privée et familiale en France n'a pas été méconnu et que la mesure prise était conforme aux exigences de l'article 8 § 2 de la Convention.

Le requérant conteste cette affirmation. Il rappelle qu'il a été expulsé vers un pays où il n'était pas allé depuis 39 ans, qu'il avait quitté à l'âge de quatre ans et avec lequel le seul lien qu'il ait encore est sa nationalité.

Il ajoute que cette décision d'expulsion le sépare définitivement de tous les membres de sa famille et notamment de sa fille avec qui il avait des liens privilégiés. Il se réfère quant à lui à l'affaire

Mehemi c. France

(arrêt du 26 septembre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

VI).

Il en conclut que la mesure n'était pas proportionnée et que l'article 8 de la Convention a été violé à son encontre.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention.

Le Gouvernement souligne sur ce point qu'il a pris en compte, dans toute la mesure du possible, la demande faite par la Cour en application de l'article 39 de son règlement et que suite à celle-ci, l'éloignement du requérant a été différé afin de permettre un réexamen de sa situation.

Il rappelle par ailleurs que cette demande, selon les termes mêmes du règlement de la Cour, n'est qu'une indication donnée à l'Etat et non une injonction juridiquement contraignante à son égard.

Il ajoute qu'à l'occasion de l'examen supplémentaire auquel il a été procédé, il a été constaté qu'aucune raison liée à l'état de santé du requérant ne s'opposait à la mesure d'éloignement. Il insiste sur le fait que le requérant ne prenait aucun traitement médical et que celui qui était considéré comme souhaitable pour l'avenir par les médecins est non disponible actuellement, aussi bien en France qu'en Algérie.

Le Gouvernement, qui se réfère à l'arrêt Cruz-Varas c. Suède, estime que la mise à exécution de la mesure d'éloignement n'a porté aucune atteinte au droit dont le requérant disposait aux termes de l'article 34 de la Convention de présenter une requête individuelle à la Cour sans que l'Etat n'entrave par aucune mesure l'exercice efficace de ce droit de recours.

Le conseil du requérant souligne que depuis le renvoi de celui-ci vers l'Algérie, il n'a pu entrer en contact avec lui. Il en infère que l'exercice du recours devant la Cour est très difficile.

Selon lui, en expulsant le requérant le 19 août 1999, alors que la Cour devait examiner la requête le 24 août suivant, le Gouvernement a violé le droit à un recours efficace tel que protégé par l'article 34 de la Convention.

La Cour constate que le fait pour le gouvernement défendeur de ne pas s'être conformé aux indications qu'elle a données en vertu de l'article 39 de son règlement pose la question de savoir s'il y a eu violation de l'article 34 de la Convention, compte tenu du caractère particulier de la violation alléguée de l'article 3 de la Convention. Elle estime que cet aspect de la requête devra faire l'objet d'un examen ultérieur.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Michael

O'Boyle

Nicolas

Bratza

Greffier

Président