cererii nr. 60261/00
depusă de Oral ÇALIȘLAR
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), șezând pe 10 mai 2005 într-o cameră compusă din:
D-nii
J.-P. Costa, președinte,
A.B. Baka,
D-nele
E. Fura-Sandström, judecători,
și d-na S. Dollé, grefieră de secțiune,
Având în vedere cererea menționată mai sus depusă pe 14 august 2000,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantul,
După deliberări, dispune următoarea decizie:
FAPTE
Reclamantul, d-l Oral Çalıșlar, jurnalist și scriitor, este cetățean turc, născut în 1946 și domiciliat la Istanbul. Este reprezentat în fața Curții de d-na F. İlkiz, avocat la Istanbul.
Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate în următoarele:
În septembrie 1993, reclamantul a adunat interviurile sale cu doi lideri kurzi într-o carte intitulată "Öcalan ve Burkay'la Kürt Sorunu" ("Problema kurdă cu Öcalan și Burkay"). Prefața, postfața și coperta cărții au fost redactate de reclamant. Interviurile au fost publicate în ziarul Cumhuriyet între 14 iunie și 6 august 1993.
Pe 5 noiembrie 1993, judecătorul asesor de lângă curtea de securitate a statului din Istanbul a emis o ordonanță de măsuri asiguratorii privind confiscarea cărții incriminate, în aplicarea articolului 86 din codul de procedură penală, ca măsură conservatorie.
Pe 16 noiembrie 1993, curtea de securitate a statului a respins opozița formată de reclamant împotriva acestei ordonanțe.
Pe 26 noiembrie 1993, procurorul Republicii l-a inculpat pe reclamant, în calitate de autor, de propagandă separatistă împotriva indivizibilității statului, în aplicarea articolului 8 § 1 din legea nr. 3713 relativă la combaterea terorismului, și a cerut confiscarea tuturor exemplarelor cărții, în aplicarea articolului 36 din codul penal.
Printr-o hotărâre din 27 octombrie 1994, curtea de securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de infracțiunea pentru care era urmărit și l-a condamnat la o pedeapsă de închisoare de doi ani precum și la o amendă de 250 milioane de lire turce (TRL). Ea a ordonat de asemenea confiscarea cărții în cauză, în aplicarea articolului 36 din codul penal.
În hotărârea sa, curtea a citat, printre altele, următoarele pasaje din interviu:
"Privitor la interviul cu Abdullah Öcalan (pagina 17):
Çalıșlar: "Veți crea Kurdistanul independent?"
Öcalan: "Toți oamenii doresc independența. Nu este drept să se limiteze libertatea prin separatismul statal. Va veni o zi când toți oamenii vor fi reuniți într-o comunitate politică. Dar toți vor fi independenți.
De exemplu, în Turcia, ei spun "Ce rost are, frate, să faci separatism. Kurdii au toate drepturile, pot face tot. Se ridică înaintea Turciei pentru a ne separa". Este o gândire nihilistă, o intenție apolitic care nu vrea să înțeleagă realitățile politice.'"
(pagina 68):
Çalıșlar: "Totuși, organizația voastră există deja la Istanbul?"
Öcalan: "Absolut. Prin alți mijloace, la toate nivelurile. Mă voi gândi la turci. Și nu doar prin intermediul PKK. Veți vedea aceste evoluții în zilele următoare. Nu vom lăsa Turcia celor care nu o merită, celor care nu o înțeleg. Turcia are frumuseți. Nu le vom abandona. Este foarte important. Nu trebuie să lăsăm frumoasa Turcie și frumoasele popor turc să fie rupt. Este clar? Vreau să mă interesez de Turcia la fel cum voi vă interesați de Kurdistan. Dacă spuneți "Apo nu face discriminare", vă răspund: Voi veni pentru o frumoasă uniune. Voi evita pe cei care vor să mă împiedice. Ei au venit în Kurdistan într-un fel, eu voi veni în Turcia în alt fel. Voi veni în conformitate cu principiile socialismului. Nu vă îngrijorați, nu voi veni ca un naționalist kurd. Voi fi mai turc decât un turc. Așteptați, veți vedea. Din curiozitate, din emoție, din prietenie.'"
Privitor la interviul cu Kemal Burkay (pagina 93):
Çalıșlar: "La acea vreme, am întrebat Abdullah Öcalan despre atitudinea sa, dacă mâine Kemal Burkay ar crea un partid kurd legal și ar lua conducerea? El a răspuns "Am fi încântați". Nu știu care ar fi atitudinea sa astazi dar (...) Kurdii ar trebui să facă politică legală. Aceasta este ceea de ce au nevoie. În zilele noastre, nu există cu adevărat risc de separație. Dacă le acordați atenție declarației, nu par să spună "Kemal Burkay a plecat, va ne fi ostil". După părerea mea, ceea ce este mai important sunt dificultățile pe care le veți întâmpina pentru utilizarea căilor legale naturale. Nu există cale legală pentru un partid kurd.'"
Burkay: "Sigur, nu există. Și guvernul insistă să nu deschidă această cale. După părerea mea, teroarea și violența ar fi încheiat dacă guvernul ar putea accepta deschiderea acestei căi. Guvernul nu reușește să accepte legalizarea mișcării kurde. Nu reușește să accepte că Kurdii creează partide legale cu propriul program. Cred că aceasta este punctul cheie.'"
(pagina 97):
Burkay: "Știți, problema kurdă este foarte complexă. Una dintre cauzele acestei complexități vine din faptul că Kurdistanul este împărțit între patru țări. Aceasta creează relații care prezintă mai multe fațete în regiunea (...). Și aceasta complică lupta kurdă. Este o mare nenorocire pentru poporul kurd. De exemplu, organizațiile care luptă într-o parte a Kurdistanului așteaptă sprijin specific din țările vecine. Deoarece Kurdistanul este încercuit, nu are ușă care se deschide spre exterior. De fapt nu cred că se poate continua să se lupte cu sprijinul țărilor care se împart pe Kurdistanul (...)'"
(pagina 99):
Burkay: "De ce Siria nu ar fi satisfacută de rezolvarea problemei apei în regiune și de dezvoltările pozitive ale problemei kurde, pentru ca drepturile kurdilor să fie respectate. De exemplu, dreptul de a crea o federație democratică. Cel puțin aceasta este politica partidului nostru. Apărăm federația democratică (...) Suntem pentru rezolvarea pașnică a relațiilor cu țările vecine. De exemplu, privitor la problema apei, spunem că sursele râurilor Dicle și Fırat sunt în Kurdistan. Poporul kurd ar trebui să aibă cuvânt de spus cu privire la această problemă. Deoarece sunt râuri care se nasc în țara noastră (...)'"
(pagina 107):
Burkay: "(...) Indiferent dacă este o țară separată sau o federație, problema este următoarea: problema kurdă este o problemă națională. Kurdii au o nație. Au propria țară. Nu căutăm să împărțim țările altora. Bulgaria și Grecia s-au constituit în propria țară. Arabia Saudită s-a constituit în propria țară. Aceasta nu înseamnă că au împărțit Turcia. Dar Otomanii au considerat mereu că aceasta era o împărțire a imperiului lor. Nu este drept. Dacă astazi intelectualii și oamenii politici turci vor să arate situația actuală ca fiind împărțirea Turciei în timp ce Kurdistanul este o țară. (...)'"
Çalıșlar: "Dar o asemenea problemă se poate pune dacă se creează Kurdistanul independent?"
Burkay: "De ce s-ar pune? Există și turci în Kurdistan. Dacă se începe să se trimită oamenii în țara lor de origine (...) Turcii au venit din Asia Centrală. Poate cineva să-și imagineze astazi că se retrimit turcii în Asia Centrală?"'"
(pagina 114):
Burkay: "Ne pare că politica pe care am urmat-o în trecut era corectă. Adică nu am fost niciodată pentru rezolvarea problemei kurde prin violență. Credeam că soluțiile fără arme, pașnice, politice erau mai eficace pentru evoluția mișcării kurde. (...)'"
Pe 20 noiembrie 1995, după o ședință ținută înaintea sa, Curtea de Casație a anulat această hotărâre și a înapoiat cauza instanței de primă instanță pentru a efectua reexaminarea acesteia la lumina modificărilor aduse articolelor 8 și 13 din legea nr. 3713.
Printr-o hotărâre din 23 mai 1996, curtea de securitate a statului a considerat că delictul de propagandă separatistă nu a fost constituit în caz și a condamnat pe reclamant la o amendă de 5 000 000 TRL pentru publicarea declarațiilor unei organizații teroriste, în aplicarea articolului 6 § 2 din legea nr. 3713.
Pe 29 mai 1996, reclamantul a făcut cale de casație și a cerut anularea confiscării din 5 noiembrie 1993.
Printr-o hotărâre din 5 martie 1998, Curtea de Casație a anulat sentința de primă instanță cu motivul că conținutul cărții, apreciat în ansamblu, a constituit propagandă separatistă având scopul de a leza unitatea indivizibilă a statului, după cum era prevăzut de art. 8 din legea nr. 3713.
Printr-o hotărâre din 18 mai 1999, conformă cu hotărârea de casație, curtea de securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de închisoare de un an, o lună și zece zile precum și la o amendă de 111 111 110 TRL.
În aceeași zi, reclamantul a depus o cale de casație cerând mai ales ținerea unei ședințe și anularea confiscării.
Pe 28 august 1999, în timp ce procedura penală rămânea în suspensie înaintea jurisdicțiilor interne, a fost promulgată legea nr. 4454 prevăzând suspendarea judecății și executării pedepselor pentru infracțiuni comise înainte de 23 aprilie 1999 prin presa scrisă și orală.
Pe 1 februarie 2000, Curtea de Casație a anulat hotărârea din 18 mai 1999 și a înapoiat cauza instanței de primă instanță pentru reexaminare la lumina dispozițiilor legii nr. 4454.
Pe 28 februarie 2000, curtea de securitate a statului a suspendat judecata acțiunii penale în conformitate cu hotărârea de casație.
Pe 5 martie 2003, curtea de securitate a statului a constatat că art. 2 din legea nr. 4454, modificat de legea nr. 4809, prevedea ridicarea interdicțiilor care apesau asupra drepturilor persoanelor a căror condamnare va fi considerată ca neavenind. În consecință, a decis ridicarea confiscării ordonate pe 5 noiembrie 1993.
La nici o etapă a procedurii, reclamantul nu a fost deținut.
1.Dispozițiile relevante din legea nr. 3713 relativă la combaterea terorismului erau formulate în felul următor:
art. 6 § 2
"(...) Este pedepsit cu o amendă de cinci la zece milioane de lire turce oricine tipărește sau publică declarații și tractate ale organizațiilor teroriste (...)"
art. 8
(înainte de modificare prin legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995)
"Propaganda scrisă și orală, reuniunile, adunările și manifestațiile avînd scopul de a leza integritatea teritorială a statului Republicii Turcie și unitatea indivizibilă a națiunii sunt interzise, indiferent de procedura utilizată și scopul urmărit. Oricine se dedică unei asemenea activități este condamnat la o pedeapsă de închisoare de doi la cinci ani și la o amendă de cincizeci la o sută de milioane de lire turce (...)"
art. 8
(după modificare prin legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995)
"Propaganda scrisă și orală, reuniunile, adunările și manifestațiile avînd scopul de a leza integritatea teritorială a statului Republicii Turcie sau unitatea indivizibilă a națiunii sunt interzise. Oricine urmărește o asemenea activitate este condamnat la o pedeapsă de închisoare de unu la trei ani și la o amendă de o sută la trei sute de milioane de lire turce. În caz de recidivă, pedepsele infligite nu sunt convertite în amendă. (...)
Când actele prevăzute în primul paragraf sunt comise prin mijloace de comunicare în masă menționate în paragrafele al doilea și al treilea, pedeapsa este crescută cu o treime la jumătate.'"
Această dispoziție a fost abrogată prin legea nr. 4928 din 19 iunie 2003.
art. 13
"Pedepsele [privative de libertate] pronunțate pentru infracțiuni care intră în câmpul de aplicare al acestei legi nu pot fi comutate într-o amendă sau într-o măsură alternativă sau fi suspendate."
art. 13
(după modificare prin legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995)
"Pedepsele [privative de libertate] pronunțate pentru infracțiuni care intră în câmpul de aplicare al acestei legi nu pot fi comutate într-o amendă sau într-o măsură alternativă sau fi suspendate.
Cu toate acestea, dispozițiile acestui articol nu se aplică deciziilor de condamnare pronunțate în aplicarea articolului 8.'"
2.art. 36 § 1 din codul penal prevede:
"În caz de condamnare, tribunalul confiscă și se încheie în mâinile sale obiectul care a servit la comiterea sau pregătirea infracțiunii (...)'"
3.Dispozițiile relevante din legea nr. 4454 din 28 august 1999 se citesc în felul următor:
art. 1
"Persoanele care (...) până la 23 aprilie 1999 au comis infracțiuni prin presa sau mijloace de comunicare orală sau vizuală, pentru care pedepsele privative de libertate care le pot fi aplicate nu depășesc doisprezece ani și care au fost condamnate la o pedeapsă privativă de libertate mai mică sau egală cu doisprezece ani, văd executarea pedepsei lor asortite cu suspendare.
(...)"
art. 2
"Persoanele care beneficiază de dispozițiile articolului 1 și care comit, în trei ani după pronunțarea suspendării, o infracțiune intenționată care intră în câmpul de aplicare al articolului 1, vor trebui să execute pedepsele pentru care a fost suspendarea.
(...)"
Aceste dispoziții au fost modificate prin legea nr. 4809 din 6 februarie 2003, art. 1 al căreia se citește în felul următor:
"Se adaugă articolului 2 din legea nr. 4454 din 28 august 1999 relativă la suspendarea acțiunilor și pedepselor pentru infracțiuni comise prin presa și publicare două alineate.
Chiar și persoanele care, condamnate pentru o infracțiune care intră în câmpul de aplicare al articolului 1 și a cărei pedeapsă este executorie, [vor vedea] condamnarea lor considerată ca neavenind, cu condiția ca ele să nu fi fost, în perioada care durează până la data publicării acestei legi, condamnate pentru o infracțiune voluntară care intră în câmpul de aplicare al articolului 1.
În aplicarea acestui articol, interdicțiile care apesau asupra drepturilor celor a căror condamnare va fi considerată ca neavenind vor fi ridicate (...)'"
Invocând articolele 9 și 10 din Convenție, reclamantul se plânge că condamnarea sa, din cauza publicării unei cărți conținând interviurile sale cu doi lideri kurzi, a constituit o leziune a dreptului său la libertate de exprimare și împiedică libera difuzare a informațiilor.
Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul susține mai întâi că cauza sa nu a fost judecată corect de un tribunal independent și imparțial din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul curții de securitate a statului din Istanbul. Se plânge apoi de inechitatea procedurii înaintea Curții de Casație în măsura în care cererea sa de ținere a unei ședințe a fost respingă și că nu a putut răspunde la vorbirea procurorului general care nu i-a fost transmisă. În sfârșit, se plânge de durata procedurii demarate împotriva sa înaintea curții de securitate a statului.
Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de o pierdere pecuniară pe care ar fi suferit-o din cauza confiscării exemplarelor lucrării incriminate.
1.Guvernul contestă calitatea de victime a reclamantului, după cum este prevăzut de art. 34 din Convenție. Observă în acest sens că, în urma intrării în vigoare a legii nr. 4454, jurisdicțiile interne au suspendat judecata acțiunii penale.
Reclamantul contestă acest argument.
Curtea observă că curtea de securitate a statului a suspendat judecata cauzei în aplicarea dispozițiilor legii nr. 4454. Ulterior, a pronunțat ridicarea acțiunii penale în măsura în care persoana în cauză nu a comis o infracțiune intenționată în perioada suspendării, și a ordonat ridicarea confiscării. Prin urmare, reclamantul nu a fost supus nici unei condamnări și, la nici o etapă a procedurii, nu a fost deținut.
Desigur, ridicarea acțiunii penale trebuie înțeleasă, în virtutea dreptului intern, ca o consecință a venirului la termen al suspendării, precum și a faptului că reclamantul nu a comis o nouă infracțiune. Cu toate acestea, în circumstanțele cazului, reclamantul nefiind supus nici unei sentințe definitive de condamnare, nu ar putea pretinde că are interes, în sensul articolului 34 din Convenție, în continuarea examinării grievanțelor privind lipsa de independență și imparțialitate a curții de securitate a statului precum și defectul de echitate al procedurii (Kaplan c. Turcia (decizie), nr. 56566/00, 28 septembrie 2004).
Rezultă că aceste grievanțe trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Pe de altă parte, privitor la grievanțele tirage din durata procedurii și leziunea libertății de exprimare, Curtea reamintește jurisprudența constantă a sa conform căreia o decizie sau măsură favorabilă unui reclamant nu este de principiu suficientă pentru a-i lua calitatea de "victime" dacă autoritățile interne nu au recunoscut, explicit sau în substanță, apoi reparat încălcarea Convenției (Öztürk c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22479/93, § 73, CEDO 1999-VI). Or, în cazul de față, ridicarea acțiunii penale și a confiscării nu previne și nu repară în nici un fel consecințele unei proceduri penale din care reclamantul suferă direct pagubele atât din cauza duratei sale cât și din cauza leziunii în decurgând a exercitării libertății sale de exprimare. În aceste condiții, trebuie respinsă excepția Guvernului privind absența calității de victime a reclamantului privitor la aceste grievanțe.
2.Guvernul invocă neepuizarea recursurilor interne în măsura în care reclamantul nu a formulat cale de casație împotriva deciziei curții de securitate a statului de a suspenda judecata.
Reclamantul contestă teza Guvernului.
Curtea observă că curtea de securitate a statului a suspendat judecata acțiunii penale în conformitate cu hotărârea de casație care ceruse reexaminarea cauzei la lumina dispozițiilor legii nr. 4454. Reclamantul nu susține cu siguranță că această legislație a fost aplicată incorect. Rezultă că o posibilă cale de casație nu ar putea decât să confirme hotărârea de primă instanță și nu ar fi permis remedierea situației denunțate. Prin urmare, această excepție nu ar putea fi reținută.
1.Reclamantul susține că condamnarea sa, din cauza publicării unei cărți conținând interviurile sale cu doi lideri kurzi, a constituit o leziune a dreptului său la libertate de exprimare și împiedică libera difuzare a informațiilor.
Reclamantul se plânge de o pierdere pecuniară pe care ar fi suferit-o din cauza confiscării exemplarelor lucrării incriminate.
El vede în aceasta o încălcare a articolelor 9 și 10 din Convenție precum și art. 1 din Protocolul nr. 1.
Guvernul susține că ingerința în exercitarea dreptului reclamantului la libertate de exprimare era justificată la lumina celui de-al doilea paragraf al articolului 10 din Convenție.
Reamintind jurisprudența Curții (Handyside c. Regatul Unit, hotărâre din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, și Sürek c. Turcia (nr. 1) [Marea Cameră], nr. 26682/95, § 61, CEDO 1999-IV), Guvernul observă că judecătorul național a hotărât în conformitate cu marja mai largă de apreciere care i se recunoaște pentru examinarea necesității unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare. În acest sens, explică că aparține în primul rând autorităților interne, mai bine plasate decât judecătorul internațional, să evalueze necesitatea ingerinței, la lumina situației care există la nivel local la o dată dată (Otto-Preminger-Institut c. Austria, hotărâre din 20 septembrie 1994, seria A nr. 295-A, § 56). Insistă asupra contextului în care a fost publicată această carte și mai ales asupra tulburărilor care au existat între forțele de ordine și membrii PKK la época faptelor; referă pe acest punct la cauza Zana c. Turcia (hotărâre din 25 noiembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VII). De aceea, conform Guvernului, sancțiunea infligată reclamantului poate fi considerată ca răspunzând unui "nevoii sociale imperioase".
În sfârșit, reamintește că natura și gravitatea pedepselor infligite sunt de asemenea elemente ce trebuie luate în considerare atunci când se evaluează proporționalitatea ingerinței.
Reclamantul contestă argumentele Guvernului. Observă că, în calitate de jurnalist, s-a limitat a duce la cunoștința publicului declarațiile a doi lideri kurzi, și anume Abdullah Öcalan și Kemal Burkay, și că nu a acționat cu intenția de a face propagandă separatistă. Subliniază în acest sens că a precizat că nu aderă la opiniile persoanelor menționate. Susține în sfărșit că abrogarea articolului 8 din legea nr. 4454 confirmă susținerile sale cu privire la faptul că această dispoziție a lezat libertatea de exprimare.
Curtea examinează aceste grievanțe sub aspectul articolului 10 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. La lumina tuturor argumentelor părților, ea consideră că ele ridică probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii dar necesită o examinare pe fond; rezultă că această parte a cererii nu poate fi declarată manifest neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea nu a observat, de altfel, nici un motiv de neadmisibilitate.
2.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul susține că cauza sa nu a fost judecată într-o durată rezonabilă.
Guvernul estimează că, ținând seama de circumstanțele cauzei, durata procedurii nu poate fi considerată derezonabilă la lumina Convenției și jurisprudenței Curții.
Reclamantul contestă acest argument. Potrivit lui, perioada ce trebuie luată în considerare se extinde până la termenul suspendării.
Curtea observă că perioada ce trebuie considerată a început pe 5 noiembrie 1993 cu ordonanța de confiscare a cărții litigioase. Privitor la termenul final, consideră că acesta trebuie fixat la 28 februarie 2000, data la care jurisdicția de primă instanță a decis să suspende judecata. Pe acest ultim punct, observă că reclamantul nu a fost supus nici unei condamnări în măsura în care urmărirea penală demarata împotriva sa a fost suspendată. Deși reluarea urmăririi rămâne teoretic posibilă după decizia din 28 februarie 2000, Curtea estimează că acest fapt nu este suficient pentru a concluziona, dintr-o perspectivă obiectivă și rezonabilă, că acuzațiile vizate au continuat să afecteze substantiv situația sa după această dată (a se vedea Withey c. Regatul Unit (decizie), nr. 59493/00, CEDO 2003-X, și Koç și Tambaș c. Turcia (decizie), nr. 46947/99, 24 februarie 2005). Decizia de a suspenda judecata poate deci să fie considerată ca având sfârșit urmărirea penală dirijată împotriva reclamantului și închis procedura. De altfel, observă că, pe 5 martie 2003, curtea de securitate a statului a pronunțat ridicarea acțiunii penale și a confiscării.
Procedura a durat deci mai mult de șase ani și trei luni și s-a desfășurat de patru ori înaintea jurisdicției de primă instanță și de trei ori înaintea Curții de Casație.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmând circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pélissier și Sassi c. Franța [Marea Cameră], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).
În cazul de față, cauza nu prezenta o complexitate particulară. Nu este de altfel stabilit că comportamentul reclamantului a contribuit la prelungirea procedurii.
Privitor la comportamentul autorităților judiciare, Curtea observă că instanța înaintea Curții de Casație la cea de-a treia cale de casație formată înaintea ei s-a prelungit pe aproximativ unu ani și opt luni; aceasta este desigur o perioadă destul de lungă. Cu toate acestea, cu excepția acestui nerespect al celeritații procedurii, ea nu vede nici o perioadă de inactivitate imputabilă autorităților interne. Într-adevăr, durata procedurii înaintea jurisdicției de primă instanță chemată să se pronunțe de patru ori și Curții de Casație la prima și a doua cale de casație nu reclama critică.
Prin urmare, Curtea estimează că nu a existat depășire a "duratei rezonabile" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
Rezultă că această grievanță este manifest neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară
recevabile, cu toți mijloacii de fond rezervați, grievanțele reclamantului tirage de o leziune a libertății sale de exprimare și a dreptului la respect pentru bunurile sale;
Declară
cererea inadmisibilă pentru rest.
J.-P. Costa
Grefieră
Președinte
de la requête n
o
60261/00
présentée par Oral ÇALIȘLAR
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 10 mai 2005 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
E.
Fura-Sandström,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 août 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Oral Çalıșlar, journaliste et écrivain, est un ressortissant turc, né en 1946 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M
e
F.
İlkiz, avocat à Istanbul.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En septembre 1993, le requérant rassembla ses entretiens avec deux leaders kurdes dans un livre intitulé «
Öcalan ve Burkay'la Kürt Sorunu
» («
Le problème kurde avec Öcalan et Burkay
»). La préface, la postface et la quatrième de couverture de ce livre étaient rédigées par le requérant. Les entretiens avaient été publiés dans le quotidien
Cumhuriyet
entre le 14
juin et le 6 août 1993.
Le 5 novembre 1993, le juge assesseur près la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul rendit une ordonnance de référé sur la saisie du livre incriminé, en application de l'article 86 du code de la procédure pénale, à titre de mesure conservatoire.
Le 16 novembre 1993, la cour de sûreté de l'Etat rejeta l'opposition formée par le requérant contre cette ordonnance.
Le 26 novembre 1993, le procureur de la République inculpa le requérant, en sa qualité d'auteur, de propagande séparatiste contre l'indivisibilité de l'Etat, en application de l'article 8 § 1 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, et demanda la saisie de tous les exemplaires du livre, en application de l'article 36 du code pénal.
Par un arrêt du 27 octobre 1994, la cour de sûreté de l'Etat déclara le requérant coupable de l'infraction reprochée et le condamna à une peine d'emprisonnement de deux ans ainsi qu'à une amende de 250 millions de livres turques (TRL). Elle ordonna également la confiscation du livre en question, en application de l'article 36 du code pénal.
Dans son arrêt, la cour cita, entre autres, les passages suivants de l'entretien
:
«
Quant à l'entretien avec Abdullah Öcalan
(page 17)
:
Çalıșlar
: «
Allez-vous créer le Kurdistan indépendant
?
»
Öcalan
: «
Tous les peuples désirent l'indépendance. Ce n'est pas juste de limiter la liberté par le séparatisme étatique. Un jour viendra où tous les peuples seront réunis dans une communauté politique. Mais ils vont tous être indépendants.
Par exemple, en Turquie, ils disent «
A quoi bon, mon frère, faire du séparatisme. Les Kurdes ont tous les droits, ils peuvent tout faire. Ils se dressent devant la Turquie pour nous séparer
». C'est une pensée nihiliste, une intention apolitique qui ne veut pas comprendre les réalités politiques.
»
(page 68)
:
Çalıșlar
: «
Pourtant votre organisation existe déjà à Istanbul
?
»
Öcalan
: «
Absolument. Par d'autres moyens, à tous les niveaux. Je vais me tourner vers les Turcs. Et pas seulement par l'intermédiaire du PKK. Vous allez voir ces évolutions dans les jours à venir. On ne laissera pas la Turquie à ceux qui ne la méritent pas, ceux qui ne la comprennent pas. La Turquie a des beautés. On ne va pas les abandonner. C'est très important. Il ne faut pas laisser la belle Turquie et le beau peuple turc se faire arracher. Est-ce clair
? Je veux m'intéresser à la Turquie autant que vous vous intéressez au Kurdistan. Si vous dites «
Apo ne fait pas de discrimination
», je vous réponds
: Je viendrai pour une belle union. Je vais éviter ceux qui veulent me faire obstacle. Ils sont venus au Kurdistan d'une façon, moi je vais venir en Turquie d'une autre façon. Je vais venir conformément aux principes du socialisme. Ne vous inquiétez pas, je ne viendrai pas comme un nationaliste kurde. Je serai plus Turc qu'un Turc. Attendez, vous allez voir. Par curiosité, par émotion, par amitié.
»
Quant à l'entretien avec Kemal Burkay
(page 93)
:
Çalıșlar
: «
A l'époque, j'avais interrogé Abdullah Öcalan sur son attitude, si demain Kemal Burkay créait un parti kurde légal et en prenait la direction
? Il a répondu «
On serait ravi
». Je ne sais pas ce que serait son attitude aujourd'hui mais (...) les Kurdes devraient faire de la politique légale. C'est cela dont ils ont besoin. De nos jours, il n'y a pas vraiment de risque de séparation. Si on fait attention à leur déclaration, ils n'ont pas l'air de dire «
Kemal Burkay est parti, il va nous être hostile
». A mon avis, ce qui est plus important, ce sont les difficultés que vous aurez pour l'utilisation des voies légales naturelles. Il n'existe pas de voie légale pour un parti kurde.
»
Burkay
: «
Certainement, ça n'existe pas. Et le gouvernement insiste pour ne pas ouvrir cette voie. A mon avis, la terreur et la violence auraient cessé si le gouvernement pouvait se résigner à ouvrir cette voie. Le gouvernement n'arrive pas à se résigner à la légalisation du mouvement kurde. Il n'arrive pas à accepter que les Kurdes créent des partis légaux avec leur propre programme. Je pense que c'est là le point clé.
»
(page 97)
:
Burkay
: «
Vous savez, le problème kurde est très complexe. Une des raisons de cette complexité vient du fait que le Kurdistan est réparti entre quatre pays. Cela crée des relations qui présentent plusieurs facettes dans la région (...). Et cela complique le combat kurde. C'est une grande infortune pour le peuple kurde. Par exemple, les organisations qui combattent dans une partie du Kurdistan attendent le soutien spécifique des pays voisins. Parce que le Kurdistan est entouré, il n'a pas de porte qui s'ouvre vers l'extérieur. En fait je ne crois pas qu'on puisse continuer à combattre avec les soutiens des pays qui se partagent le Kurdistan (...)
»
(page 99)
:
Burkay
: «
Pourquoi la Syrie ne serait-elle pas satisfaite de la résolution du problème de l'eau dans la région et des évolutions positives du problème kurde, pour que les droits des kurdes soient respectés. Par exemple, le droit à la création d'une fédération démocratique. Du moins est-ce là la politique de notre parti. Nous défendons la fédération démocratique (...) Nous sommes pour la solution pacifique des relations avec les pays voisins. Par exemple, à propos du problème de l'eau, nous disons que les sources des fleuves Dicle et Fırat sont au Kurdistan. Le peuple kurde devrait avoir son mot à dire sur la question. Parce que ce sont des fleuves qui naissent dans notre pays (...)
»
(page 107)
:
Burkay
: «
(...) Que ce soit un pays séparé ou une fédération, le problème est le suivant
: le problème kurde est un problème national. Les Kurdes ont une nation. Ils ont leur propre pays. On ne cherche pas à diviser les pays des autres. La Bulgarie et la Grèce se sont constituées dans leur pays. L'Arabie Saoudite s'est constituée dans son pays. Cela ne veut pas dire qu'ils ont divisé la Turquie. Mais les Ottomans ont toujours considéré qu'il s'agissait d'une division de leur empire. Ce n'est pas juste. Si aujourd'hui les intellectuels et les hommes politiques turcs veulent montrer la situation actuelle comme étant la division de la Turquie alors que le Kurdistan est un pays. (...)
»
Çalıșlar
: «
Mais un tel problème peut-il se poser si le Kurdistan indépendant est créé
?
»
Burkay
: «
Pourquoi se poserait-il
? Il y a aussi des Turcs au Kurdistan. Si on commence à envoyer les gens dans leur pays d'origine (...) Les Turcs sont venus d'Asie centrale. Peut-on imaginer aujourd'hui qu'on renvoie les Turcs en Asie centrale
?
»
(page 114)
:
Burkay
: «
Il nous semble que la politique que nous avions suivie dans le passé était juste. C'est-à-dire qu'on n'a jamais été pour la résolution du problème kurde par la violence. Nous croyions que les solutions sans arme, pacifistes, politiques étaient plus efficaces pour l'évolution du mouvement kurde. (...)
»
Le 20 novembre 1995, au terme d'une audience tenue devant elle, la Cour de cassation infirma cet arrêt et renvoya l'affaire devant la juridiction de première instance afin que celle-ci procédât à son réexamen au regard des modifications apportées aux articles 8 et 13 de la loi n
o
3713.
Par un arrêt du 23 mai 1996, la cour de sûreté de l'Etat considéra que le délit de propagande séparatiste n'était pas constitué en l'espèce et condamna le requérant à une amende de 5
000
000
TRL pour avoir publié les déclarations d'une organisation terroriste, en application de l'article 6 § 2 de la loi n
o
3713.
Le 29 mai 1996, le requérant se pourvut en cassation et demanda l'annulation de la saisie du 5 novembre 1993.
Par un arrêt du 5 mars 1998, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance au motif que le contenu du livre, apprécié dans son ensemble, constituait de la propagande séparatiste visant à porter atteinte à l'unité indivisible de l'Etat, telle que prévue par l'article 8 de la loi n
o
3713.
Par un arrêt du 18 mai 1999, se conformant à l'arrêt de cassation, la cour de sûreté de l'Etat condamna le requérant à une peine d'emprisonnement d'un an, un mois et dix jours ainsi qu'à une amende de 111
111
110
TRL.
Le même jour, le requérant présenta un pourvoi en cassation demandant notamment la tenue d'une audience et l'annulation de la saisie.
Le 28 août 1999, alors que la procédure pénale demeurait pendante devant les juridictions nationales, fut promulguée la loi n
o
4454 prévoyant le sursis au jugement et à l'exécution des peines pour les infractions commises avant le 23 avril 1999 par voie de la presse écrite et orale.
Le 1
er
février 2000, la Cour de cassation infirma l'arrêt du 18 mai 1999 et renvoya l'affaire devant la juridiction de première instance afin que celle-ci procédât à son réexamen au regard des dispositions de la loi n
o
4454.
Le 28 février 2000, la cour de sûreté de l'Etat sursit à statuer sur l'action pénale conformément à l'arrêt de cassation.
Le 5 mars 2003, la cour de sûreté de l'Etat releva que l'article 2 de la loi n
o
4454, modifié par la loi n
o
4809, prévoyait la levée des interdits pesant sur les droits des personnes dont la condamnation aura été considérée comme non avenue. Par conséquent, elle décida la levée de la saisie ordonnée le 5 novembre 1993.
A aucun stade de la procédure, le requérant ne fut détenu.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Les dispositions pertinentes de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme étaient ainsi libellées
:
Article 6 § 2
«
(...) Est puni d'une amende de cinq à dix millions de livres turques quiconque imprime ou publie des déclarations et tracts d'organisations terroristes (...)
»
Article 8
(avant modification par la loi n
o
4126 du 27 octobre 1995)
«
La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l'intégrité territoriale de l'Etat de la République de Turquie et à l'unité indivisible de la nation sont prohibées, quels que soient le procédé utilisé et le but poursuivi. Quiconque se livre à pareille activité est condamné à une peine de deux à cinq ans d'emprisonnement et à une amende de cinquante à cent millions de livres turques (...)
»
Article 8
(tel que modifié par la loi n
o
4126 du 27 octobre 1995)
«
La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l'intégrité territoriale de l'Etat de la République de Turquie ou à l'unité indivisible de la nation sont prohibées. Quiconque poursuit une telle activité est condamné à une peine d'un à trois ans d'emprisonnement et à une amende de cent à trois cents millions de livres turques. En cas de récidive, les peines infligées ne sont pas converties en amende. (...)
Lorsque les actes visés au premier paragraphe sont commis par des moyens de communication de masse mentionnés aux deuxième et troisième paragraphes, la peine est augmentée d'un tiers à un demi.
»
Cette disposition a été abrogée par la loi n
o
4928 du 19 juin 2003.
Article 13
«
Les peines [privatives de liberté] prononcées pour des infractions entrant dans le champ d'application de cette loi ne peuvent être commuées en une amende ou en une mesure alternative ou être suspendues.
»
Article 13
(tel que modifié par la loi n
o
4126 du 27 octobre 1995)
«
Les peines [privatives de liberté] prononcées pour des infractions entrant dans le champ d'application de cette loi ne peuvent être commuées en une amende ou en une mesure alternative ou être suspendues.
Toutefois, les dispositions de cet article ne s'appliquent pas aux décisions de condamnation rendues en application de l'article 8.
»
2.
L'article 36 § 1 du code pénal dispose
:
«
En cas de condamnation, le tribunal saisit et confisque l'objet ayant servi à commettre ou à préparer le crime ou le délit (...)
»
3.
Les dispositions pertinentes de la loi n
o
4454 du 28 août 1999 se lisent comme suit
:
Article 1
«
Les personnes qui (...) jusqu'au 23 avril 1999 ont commis des infractions par voie de presse ou moyens de communication oraux ou visuels, pour lesquelles les peines privatives de liberté encourues ne sont pas supérieures à douze ans et qui ont été condamnées à une peine privative de liberté inférieure ou égale à douze ans, voient l'exécution de leur peine assortie d'un sursis.
(...)
»
Article 2
«
Les personnes qui bénéficient des dispositions de l'article 1 et qui commettent, dans les trois années suivant le prononcé du sursis, une infraction intentionnelle entrant dans le champ d'application de l'article 1, devront exécuter les peines auxquelles il avait été sursis.
(...)
»
Ces dispositions ont été modifiées par la loi n
o
4809 du 6 février 2003, dont l'article 1 se lit comme suit
:
«
Il est ajouté à l'article 2 de la loi n
o
4454 du 28 août 1999 relative au sursis des actions et des peines pour les infractions commises par voie de presse et de publication deux alinéas.
Même les personnes qui, condamnées pour une infraction entrant dans le champ d'application de l'article 1 et dont la peine est exécutoire, [verront] leur condamnation considérée comme non avenue, dès lors qu'elles n'auront pas, dans le délai courant jusqu'à la date de publication de cette loi, été condamnées pour une infraction volontaire entrant dans le champ d'application de l'article 1.
En application de cet article, les interdits pesant sur les droits de ceux dont la condamnation sera considérée comme non avenue seront relevés (...)
»
Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, le requérant se plaint que sa condamnation, en raison de la publication d'un livre contenant ses entretiens avec deux leaders kurdes, constitue une atteinte à son droit à la liberté d'expression et empêche la libre diffusion d'informations.
Invoquant l'article 6 de la Convention, le requérant soutient d'abord que sa cause n'a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial en raison de la présence d'un juge militaire au sein de la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul. Il se plaint ensuite de l'iniquité de la procédure devant la Cour de cassation dans la mesure où sa demande de tenue d'une audience a été rejetée et qu'il n'a pu répondre à l'avis du procureur général qui ne lui avait pas été transmis. Enfin, il se plaint de la durée de la procédure engagée à son encontre devant la cour de sûreté de l'Etat.
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint d'une perte pécuniaire qu'il aurait subie en raison de la saisie des exemplaires de l'ouvrage incriminé.
A.
Exceptions du Gouvernement
1.
Le Gouvernement conteste la qualité de victime du requérant, telle que prévue par l'article 34 de la Convention. Il fait observer en ce sens qu'à la suite de l'entrée en vigueur de la loi n
o
4454, les juridictions internes ont sursis à statuer sur l'action pénale.
Le requérant conteste cet argument.
La Cour note que la cour de sûreté de l'Etat a sursis à statuer sur l'affaire en application des dispositions de la loi n
o
4454.Par la suite, elle a prononcé la levée de l'action pénale dans la mesure où l'intéressé n'avait pas commis d'infraction intentionnelle pendant la durée du sursis, et ordonné la levée de la saisie. Ainsi, le requérant n'a fait l'objet d'aucune condamnation et, à aucun stade de la procédure, il n'a été détenu.
Certes, la levée de l'action pénale doit s'entendre, en vertu du droit national, comme la conséquence de l'arrivée du terme du sursis, ainsi que de l'absence de commission par le requérant d'une nouvelle infraction. Pour autant, dans les circonstances d'espèce, le requérant n'ayant fait l'objet d'aucun jugement définitif de condamnation, il ne saurait prétendre avoir intérêt, au sens de l'article 34 de la Convention, à poursuivre l'examen des griefs portant sur le manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat ainsi que le défaut d'équité de la procédure (
Kaplan c.
Turquie
(déc.), n
o
56566/00, 28 septembre 2004).
Il s'ensuit que ces griefs doivent être rejetés en application de l'article
35 §§
3 et 4 de la Convention.
En revanche, s'agissant des griefs tirés de la durée de la procédure et de l'atteinte à la liberté d'expression, la Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle une décision ou mesure favorable à un requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «
victime
» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (
Öztürk c. Turquie
[GC], n
o
22479/93, §
73, CEDH 1999-VI). Or, en l'occurrence, la levée de l'action pénale et de la saisie ne prévient aucunement ni ne répare les conséquences d'une procédure pénale dont le requérant subit directement les dommages en raison tant de sa longueur que de l'atteinte en découlant à l'exercice de sa liberté d'expression. Dans ces conditions, il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement concernant l'absence de qualité de victime du requérant quant à ces griefs.
2.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des recours internes dans la mesure où le requérant n'a pas formé de pourvoi en cassation contre la décision de la cour de sûreté de l'Etat de surseoir au jugement.
Le requérant conteste la thèse du Gouvernement.
La Cour note que la cour de sûreté de l'Etat a sursis à statuer sur l'action pénale conformément à l'arrêt de cassation qui avait demandé le réexamen de l'affaire au regard des dispositions de la loi n
o
4454.Le requérant n'allègue nullement que cette législation a été incorrectement appliquée. Il s'ensuit qu'un éventuel pourvoi en cassation ne pouvait que confirmer l'arrêt de première instance et n'aurait pas permis de remédier à la situation dénoncée. Partant, cette exception ne saurait être retenue.
B.
Bien-fondé
1.
Le requérant allègue que sa condamnation, en raison de la publication d'un livre contenant ses entretiens avec deux leaders kurdes, constitue une atteinte à son droit à la liberté d'expression et empêche la libre diffusion d'informations.
Le requérant se plaint d'une perte pécuniaire qu'il aurait subie en raison de la saisie des exemplaires de l'ouvrage incriminé.
Il y voit une violation des articles 9 et 10 de la Convention ainsi que
1 du Protocole n
o
1.
Le Gouvernement soutient que l'ingérence dans l'exercice du droit du requérant à la liberté d'expression était justifiée au regard du deuxième paragraphe de l'article 10 de la Convention.
Rappelant la jurisprudence de la Cour (
Handyside c. Royaume-Uni
, arrêt du 7 décembre 1976, série A n
o
24, et
Sürek c. Turquie
(n
o
1)
[GC], n
o
‑
IV), le Gouvernement fait observer que le juge national a statué conformément à la marge d'appréciation plus large qui lui est reconnue pour examiner la nécessité d'une ingérence dans l'exercice de la liberté d'expression. En ce sens, il explique qu'il appartient en premier lieu aux autorités nationales, mieux placées que le juge international, d'évaluer la nécessité de l'ingérence, à la lumière de la situation qui existe au plan local à une époque donnée (
Otto-Preminger-Institut c. Autriche
, arrêt du 20 septembre 1994, série A n
o
295
‑
A, § 56). Il insiste sur le contexte dans lequel ce livre a été publié et particulièrement sur les troubles existant entre les forces de l'ordre et les membres du PKK à l'époque des faits
; il renvoie sur ce point à l'affaire
Zana c.
Turquie
(arrêt du 25
novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VII). C'est pourquoi, selon le Gouvernement, la sanction infligée au requérant peut être considérée comme répondant à un «
besoin social impérieux
».
Enfin, il rappelle que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu'il s'agit de mesurer la proportionnalité de l'ingérence.
Le requérant conteste les arguments du Gouvernement. Il fait observer qu'en sa qualité de journaliste, il s'est contenté de porter à la connaissance du public les déclarations de deux leaders kurdes, à savoir Abdullah Öcalan et Kemal Burkay, et qu'il n'a pas agi avec l'intention de faire de la propagande séparatiste. Il fait remarquer à cet égard qu'il a précisé ne pas adhérer aux opinions desdites personnes. Il soutient enfin que l'abrogation de l'article 8 de la loi n
o
4454 confirme ses allégations sur le fait que cette disposition portait atteinte à la liberté d'expression.
La Cour examine ces griefs sous l'angle des articles 10 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1.A la lumière de l'ensemble des arguments des parties, elle estime qu'ils posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée, au sens de l'article 35 §
3 de la Convention. La Cour n'a en outre relevé aucun motif d'irrecevabilité.
2.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant soutient que sa cause n'a pas été entendue dans un délai raisonnable.
Le Gouvernement estime qu'au vu des circonstances de la cause, la durée de la procédure ne saurait être considérée comme déraisonnable au regard de la Convention et de la jurisprudence de la Cour.
Le requérant conteste cet argument. Selon lui, la période à prendre en considération s'étend jusqu'au terme du sursis.
La Cour note que la période à considérer a débuté le 5 novembre 1993 avec l'ordonnance de saisie du livre litigieux. Quant au terme final, elle considère que celui-ci doit être fixé au 28 février 2000, date à laquelle la juridiction de première instance a décidé surseoir au jugement. Sur ce dernier point, elle relève que le requérant n'a fait l'objet d'aucune condamnation dans la mesure où les poursuites pénales engagées à son encontre ont été suspendues. Bien que la reprise de poursuites demeure théoriquement possible après la décision du 28 février 2000, la Cour estime que ce fait ne suffit pas à conclure, d'un point de vue objectif et raisonnable, que les charges visées ont continué d'affecter substantiellement sa situation au-delà de cette date (voir
Withey
c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
‑
X, et
Koç et Tambaș c. Turquie
(déc.), n
o
46947/99, 24
février 2005). La décision de surseoir au jugement peut donc passer pour avoir mis fin aux poursuites dirigées contre le requérant et clôturé la procédure. Au demeurant, elle note que, le 5 mars 2003, la cour de sûreté de l'Etat a prononcé la levée de l'action pénale et de la saisie.
La procédure a donc duré plus de six ans et trois mois et s'est déroulée par quatre fois devant la juridiction de première instance et trois fois devant la Cour de cassation.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi d'autres,
Pélissier et Sassi c. France
[GC], n
o
En l'espèce, l'affaire ne présentait pas une complexité particulière. Il n'est pas d'avantage établi que le comportement du requérant ait contribué à l'allongement de la procédure.
Pour ce qui est du comportement des autorités judiciaires, la Cour note que l'instance devant la Cour de cassation lors du troisième pourvoi formé devant elle s'est étalée sur environ un an et huit mois
; il s'agit assurément d'une période assez longue. Toutefois, à l'exception de ce manquement à la célérité de la procédure, elle ne voit aucune période d'inactivité imputable aux autorités internes. En effet, la durée de la procédure devant la juridiction de première instance appelée à statuer à quatre reprises et la Cour de cassation lors des premier et second pourvois ne prête pas à critique.
Partant, la Cour estime qu'il n'y a pas eu dépassement du «
délai raisonnable
» au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
recevables,
tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés d'une atteinte à sa liberté d'expression et à son droit au respect de ses biens
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président