PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 45437/99 de către Nadejda WULPE împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 12 mai 2005 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Loucaides Doamna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Botoucharova Spielmann, judecători și dl Nielsen, având în vedere cererea depusă la 11 decembrie 1998, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dna Nadejda Wulpe, este o națională bulgară, născut în 1929 și locuiește în Sofia. În fața Curții, a fost reprezentată de dna S. Margaritova-Voutchkova, consilier juridic practicant la Sofia. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentul lor, dna M. Dimova, a Ministerului Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Circumstanțe particulare ale cazului reclamantului În temeiul articolului 7 din Legea Restituirii și prin decizii judiciare din 1995, 1996 și 1997 titlul reclamantului la apartamentul ei (care a fost închiriat de către familia sa din 1969 și a fost achiziționat de la municipalitatea locală în 1982) a fost declarat nul și nu. Proprietatea acestuia a fost acordată înapoi moștenitorilor persoanelor din care apartamentul a fost naționalizat în 1949. În 1969, soțul reclamantului, care era atunci directorul orchestrei simfonice din orașul Burgas, a fost acordată locuința unui apartament de stat de 95 de metri pătrați. Familia reclamantului s-a mutat în orașul Burgas. Reclamantul avea două fiice. În 1982, reclamantul, care a divorțat și a obținut locația apartamentului, l-a achiziționat și a rambursat prețul în următorii ani. În 1993 moștenitorii proprietarilor prenaționalizării apartamentului, care au fost naționalizați în 1949 fără compensare, au introdus o acțiune împotriva reclamantului în temeiul articolului 7 din Legea Restituirii. Prin hotărârea din 24 martie 1995, Curtea de District Burgas a declarat că achiziționarea din 1982 nu a fost anulată. Curtea a remarcat că incalcarea apartamentului a fost obținută în 1969 în încălcarea legii ca în conformitate cu normele aplicabile, o familie de patru membri - în calitate de familie a reclamantului - a avut dreptul doar la un apartament de două camere. În plus, decizia judiciară din procedura de divorț a reclamantului a acordat reclamantului ocazia încălcării legii, deoarece apartamentul a depășit în mare măsură nevoile ei și ale celor două fiice ale ei. În orice caz, în acel moment, reclamantul ar fi trebuit să fie tratat ca o familie „un singur membru”, fiicele ei care s-au mutat în Sofia. În plus, în momentul tranzacției din 1982, reclamantul nu a fost încă rezident al Burgas (care era o condiție prealabilă pentru a cumpăra un apartament acolo); și, din moment ce fiicele sale au atins majoritatea, nu puteau fi numărate ca membri ai familiei pentru a justifica dreptul de a cumpăra un apartament de trei camere. În sfârșit, contractul de vânzare-cumpărare din 1982 nu a fost semnat personal de primar. Reclamantul a făcut apel. Ea a prezentat un certificat care a afirmat că, fiind profesoră de muzică, a avut dreptul la o cameră suplimentară de studiu. Apelul a fost respins în ianuarie 1996 de către Curtea Regională Burgas, care a furnizat un raționament succint. La 3 octombrie 1996, proprietarii restaurați au invitat reclamantul să plece. La 17 septembrie 1997, petiția de reexaminare a reclamantului a fost respinsă de Curtea Supremă de Cassare. Curtea a susținut concluziile Curții de District și a declarat că fiecare dintre încălcarea legii constatate de instanța respectivă a fost suficientă pentru a justifica o concluzie că titlul reclamantului a fost anulat. La 2 octombrie 1997, reclamantul a scris primarului care solicită compensarea valorii pieței în conformitate cu modificarea Legii de restituție din iunie 1996. Ea a primit un răspuns al guvernatorului regional care explică că această compensație va fi plătită numai după adoptarea de către Consiliul de Miniștri a regulamentelor privind punerea în aplicare a amendamentului din iunie 1996. La 20 mai 1998, Curtea Regională Burgas a ordonat reclamantului să abandoneze apartamentul și să plătească proprietăților restaurați daune pentru că au continuat să utilizeze apartamentul din moment ce hotărârile care își declară anularea titlul. Curtea a respins argumentul reclamantului că nu ar trebui să părăsească până la primirea compensației cu valoarea de piață prevăzute de modificarea din iunie 1996. Curtea a constatat că dreptul ei la compensare din partea statului nu a putut fi invocat împotriva proprietarilor restaurați care au dreptul de a intra în posesia proprietăților lor. La o dată neespecificată, proprietarii restaurați au luat posesia apartamentului. În acel moment reclamantul locuia în Sofia cu fiica ei. După mai multe cereri nerecunoaștete din 1997 și 1998, la 30 În septembrie 1999, reclamantul a fost acordat închiriatul unui apartament municipal de o singură cameră din Burgas, care, totuși, se presupune că a fost într-un stat dur. La 21 martie 2000, reclamantul a depus o cerere la guvernatorul regional de compensare prin intermediul obligațiilor. La 11 octombrie 2000, guvernatorul regional a emis o decizie de recunoaștere a dreptului reclamantului la obligații de compensare. La 12 iunie 2001, guvernatorul a numit un expert pentru evaluarea valorii apartamentului. Expertul a depus raportul său la 22 iunie 2001. La 4 iulie 2001, guvernatorul a aprobat raportul expertului și a ordonat eliberarea obligațiilor de compensare cu valoarea nominală 39.600 lev-uri bulgare („BGN”) (echivalentul de aproximativ 20.000 EUR). La 18 iulie 2001, reclamantul a apelat, declarând că expertul nu a inclus în evaluarea sa prețul dreptului de a construi peste terenul statului și că prețul pe metrou pătrat aplicat a fost mai mic decât suma determinată de un alt expert pentru un alt apartament din aceeași clădire. Avocatul a fost respins la 5 februarie 2002 de către Curtea Regională de Bourgas. Curtea a numit un alt expert care a ajuns la aceeași cifră ca expertul desemnat de guvernatorul regional. Curtea a concluzionat că metoda de calcul utilizată de cei doi experți a fost în conformitate cu legea. Noiembrie 2002 de către Curtea Administrativă Supremă din motivele că evaluarea experților a fost efectuată în conformitate cu normele relevante. La 2 ianuarie 2003, reclamantul a solicitat să primească obligațiile de compensare emise în temeiul ordinii guvernatorului din 4 iulie 2001. Acestea sunt rezumate în cererea nr. 43278/98, Velikov și alții c. Bulgaria. COMPLAINTE Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, conform modificării din iunie 1996, faptul că statul nu plătește valoarea de piață a apartamentului său a suferit echilibrul echitabil solicitat de această dispoziție, punându-i o sarcină disproporționată, deși nu a fost responsabilă pentru nici o greșeală. De asemenea, în temeiul articolului 13 din Convenție, ea s-a plâns că nu are un remediu eficace și în temeiul articolului 14 din Convenție că statul a favorizat proprietarii pre-naționalizați și discriminați împotriva proprietarilor post-naționalizați. La 3 octombrie 2003, în observațiile sale în răspunsul la observațiile guvernului, reclamantul a prezentat o plângere suplimentară în temeiul articolului 6 din Convenție, susținând nelegiuirea și arbitrația în cadrul procedurii privind cuantumul obligațiilor de compensare pe care le-a fost atribuită. Reclamantul se plânge, în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția luată singur și în conjuncție cu articolele 13 și 14, că a fost victimă de o privare arbitrară de bunuri fără compensare adecvată. Dispozițiile relevante ale Convenției se citesc: art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” art. 14 „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” Guvernul a declarat că legislația privind restituirea proprietăților naționalizate a urmărit obiective legitime importante în interesul public: asigurarea justiției și satisfacției morale tuturor celor ale căror proprietăți au fost naționalizate fără compensații în trecut și lansarea bazelor unui sistem social și economic modern, bazat pe democrație și pe o economie de piață. În alegerea mijloacelor de îndeplinire a acestor obiective, autoritățile naționale au beneficiat de o marjă largă de apreciere în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Guvernul a susținut că legile de restituire sunt suficient de clare. Acestea prevăd examinarea judiciară a litigiilor dintre proprietarii prenaționalizați și cei care cumpărau proprietatea naționalizată din stat. Cazul reclamantului a fost tratat de trei niveluri de competență. Astfel, concluzia că apartamentul a fost achiziționat în încălcarea legii a fost atinsă pe baza examinării tuturor elementelor de probă relevante în conformitate cu normele de probă aplicabile. Citând Curtea Constituțională (decizia nr. 1 din 18 ianuarie 1996 în cazul nr. 29/1995), Guvernul a subliniat că nulitatea este o sancțiune adecvată în ceea ce privește tranzacțiile încheiate în încălcarea legii. Orice altă soluție ar fi contrar principiilor securității juridice și statului de drept. Guvernul a considerat, de asemenea, că legea și practica relevante nu au impus reclamantului o sarcină excesivă și nu au încălcat principiul proporționalității. În special, în opinia Guvernului, persoanele care au ordonat să își anuleze apartamentele în temeiul articolului 7 din Legea Restituirii au avut posibilitatea de a închiria un apartament municipal la rate scăzute sau de a obține o alocație de închiriere, dacă nu aveau mijloace suficiente de a plăti prețurile de închiriere pe piață. Pentru o anumită perioadă de timp, a existat, de asemenea, posibilitatea de a obține compensații în numerar la prețurile pieței. Începând cu anul 2000, s-a disponibil o compensare prin obligații. Prioritățile de politică de stat și disponibilitatea resurselor de stat în perioada relevantă au necesitat să recurgă la mai multe metode diferite de compensare și la modificările legislative corespunzătoare. În ceea ce privește obligațiile de compensare, Guvernul a declarat că acestea ar putea fi comercializate în conformitate cu normele de schimb de valori relevante. În plus, legea prevede că persoanele aflate în poziția reclamantului au prioritate în achiziționarea locuințelor de stat și municipalitate. De asemenea, Guvernul a menționat faptul că, în conformitate cu legislația și practicile relevante, proprietarii de prenaționalizare nu au putut solicita compensații pentru daune sau modificări ale proprietăților, deoarece naționalizarea în anii 1940 și proprietarii de postnaționalizare nu au putut solicita compensații pentru îmbunătățiri. În opinia Guvernului, această soluție a demonstrat că un echilibru just a fost atins între toate interesele implicate. În suma, Guvernul a considerat că legislația de restituire se bazează pe principiile statului de drept, justiție și egalitate în fața legii. Acesta a ajuns la un echilibru între interesele celor ale căror proprietăți au fost confiscate fără compensare în trecut și persoanele care au pierdut cazurile aduse împotriva lor în temeiul articolului 7 din Legea Restituirii. Prin urmare, după cum a constatat fosta Comisie în cazul Bulgării Panikiane (citate mai sus), autoritățile naționale nu au acționat dincolo de marja lor de apreciere. Pe această bază, Guvernul a invitat Curtea să respingă cererea ca fiind evident nefondată. Reclamantul a afirmat că nu dorește să pună în întrebări întregul proces de restituire în Bulgaria din 1989, ci să se plângă de privații concrete de proprietate. Reclamantul a susținut că se bucurase de mulți ani de posesie neinteresată, a plătit impozitul pe proprietate și a menținut și a îmbunătățit un apartament pe care l-a cumpărat de la stat. Ea nu a avut niciodată niciun motiv să se îndoiască de legalitatea tranzacției și a fost proprietarul său de bună credință. Cu toate acestea, pentru a corecta o nedreptate comisă în trecut, în 1992 și în următorii ani, statul a comis o altă nedreptate. Reclamantul a susținut că, deși restituirea proprietăților statului a fost în interesul public și a urmărit astfel un obiectiv legitim, același lucru nu a putut fi declarat în cazul articolului 7 din Legea privind restabilirea, care a încercat să satisfacă cererile de restituire ale anumitor persoane prin privarea altor persoane ale proprietăților lor. Reclamantul a susținut, de asemenea, că privarea de proprietăți pe care le-a suferit nu a fost „prescrisă prin lege” deoarece legea aplicabilă a deschis ușa arbitrarității. Potrivit reclamantului, ideea inițială care subliniază art. 7 din Legea Restituirii a fost de a sancționa pe cei care au obținut bunuri prin abuz de poziția lor de putere în timpul trecutului comunist. Cu toate acestea, limba deschisă a secțiunii 7 și interpretarea acesteia de către instanțe au condus la privarea persoanelor fizice de proprietatea lor pentru nimic mai mult decât o omisiune administrativă trivială de partea funcționarilor municipali. În special, prin a permite anularea titlurilor de proprietate pentru orice încălcare a legii, fără distincție între încălcări materiale și cele banale, secțiunea 7 a stabilit scena pentru bătăliile judiciare încălzite peste detalii în tranzacțiile din urmă cu decenii. În opinia reclamantului, marea majoritate a tranzacțiilor imobiliare efectuate în Bulgaria în trecutul recent implicat omisiuni de o natură. În loc de a lua în considerare practicile municipalităților în momentul respectiv, limba deschisă a secțiunii 7 și interpretarea sa judiciară au condus la o situație în care orice tranzacție datată din trecutul recent ar putea fi anulată în orice moment. În opinia reclamantului secțiunea 7 și practica judiciară aplicată nu a îndeplinit cerințele convenției de claritate și prevedere a legii. În plus, legea și practica încurcată au fost împotriva unor principii juridice esențiale încorporate în legislația bulgară, cum ar fi interzicerea aplicării retrospective a legii și a dispozițiilor privind prescripția acquisitivă pentru posesia neinterzisă de bună credință. În ceea ce privește proporționalitatea interferenței cu drepturile sale de proprietate, reclamantul a declarat că există un dezechilibru clar în ceea ce privește faptul că ea are dreptul la compensații parțiale. Inițial, legea nu prevede nicio posibilitate de compensare. Deși în 1996 legea a fost modificată și prevăzută pentru compensare integrală în numerar, guvernul nu l-a plătit niciodată și în 2000 Parlamentul a abolit dispozițiile relevante din singurul motiv pentru care statul nu dispune de resurse suficiente pentru a plăti. Reclamantul a subliniat faptul că aceasta constituie o privare retroactivă a bunurilor, deoarece ea a dobândit deja reclamații pecuniare la o compensare totală în numerar. Reclamantul a afirmat, de asemenea, că compensarea prin obligații este inadecvată și, în mod clar, insuficient, având în vedere procedura care consumă timp și faptul că suma care ar putea fi obținută nu depășește 15 – 20 % din valoarea apartamentului. În plus, reclamantul nu a avut dreptul la compensare pentru îmbunătățirile făcute în proprietate și datorează daune pentru a-și folosi propriul apartament după 1992. De asemenea, reclamantul a susținut că legea și practica relevante au încălcat principiul egalității, deoarece au favorizat proprietarii prenaționalizației și nu s-au bazat pe o încercare considerată de a obține un echilibru echitabil. În special, Curtea Constituțională nu a ținut seama niciodată de sarcina pusă la dispoziția proprietarilor postnaționalizării și a aplicat o abordare formalistică. Reclamantul a afirmat, în suma, că, după 1992, fără nici o vină din partea ei, s-a văzut implicată în bătălii judiciare lungi pentru a-și păstra propriul apartament și în cele din urmă a pierdut-o din cauza unei legi de restituire neclară și nedreaptă și a omisiunilor administrative vechi de decenii din partea funcționarilor municipali. După proceduri suplimentare, ea a putut obține doar o parte din valoarea proprietății sale, fără compensare pentru îmbunătățirile pe care le-a făcut-o sau pentru suferința morală pe care a suferit-o în acest proces. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este, în sensul art. 35 § 3 din Convenție, necesită o examinare a fondului. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. La 3 octombrie 2003, reclamantul a formulat o plângere suplimentară, susținând că procedura privind obligațiile sale de compensare este nedreptă și că instanța a hotărât arbitrar. Curtea constată că această plângere a fost introdusă la 3 octombrie 2003, la mai mult de șase luni de la hotărârea finală a Curții Supreme de Administrație din 19 noiembrie 2002. admisibil, fără prejudecarea fondului, plângerile reclamantului în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, luate singur și coroborat cu articolele 13 și 14 că a fost victimă de o încălcare nejustificată a drepturilor sale de proprietate; declara inadmisibilă restul cererii. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului
Application no. 45437/99
by Nadejda WULPE
against Bulgaria
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 12 May 2005 as a Chamber composed of:
Mr
C.L.
Rozakis
,
President
,
Mr
L.
Loucaides
,
Mrs
F.
Tulkens
,
Mr
P.
Lorenzen
,
Mrs
N.
Vajić
,
Mrs
S.
Botoucharova
,
Mr
D.
Spielmann,
judges
,
and Mr
S.
Nielsen
,
Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 11 December 1998,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mrs Nadejda Wulpe, is a Bulgarian national, who was born in 1929 and lives in Sofia. Before the Court she was represented by Mrs S. Marguaritova-Voutchkova, a legal adviser practising in Sofia. The respondent Government were represented by their agent, Mrs M. Dimova, of the Ministry of Justice.
The facts of the case as submitted by the parties may be summarised as follows.
A.
Particular circumstances of the applicant's case
By virtue of section 7 of the Restitution Law and through judicial decisions of 1995, 1996 and 1997 the applicant's title to her apartment (which had been rented by her family since 1969 and had been purchased from the local municipality in 1982) was declared null and void. Ownership thereof was bestowed back to the heirs of the persons from whom the apartment had been nationalised in 1949.
In 1969 the applicant's husband, who was at that time the director of the symphony orchestra in the town of Burgas, was granted the tenancy of a three-room, 95-square-metres state-owned apartment. The applicant's family moved in. The applicant had two daughters.
In 1982 the applicant, who had divorced and had obtained the tenancy of the apartment, purchased it and reimbursed the price within the following years.
In 1993 the heirs of the pre-nationalisation owners of the apartment, which had been nationalised in 1949 without compensation, brought an action against the applicant under section 7 of the Restitution Law.
By judgment of 24 March 1995 the Burgas District Court declared the 1982 purchase null and void. The court noted that the tenancy of the apartment had been obtained in 1969 in breach of the law as according to the applicable rules a four-member family - as the applicant's - had only been entitled to a two-room apartment. Furthermore, the judicial decision in the applicant's divorce proceedings had granted the tenancy to the applicant in breach of the law as the apartment had largely exceeded her and her two daughters' needs. In any event, at that time the applicant should have been treated as a “one-member” family, her daughters having moved to Sofia. Moreover, at the moment of the 1982 transaction the applicant had not yet been a resident of Burgas (which was a pre-condition to buy an apartment there); and, since her daughters had attained majority, they could not be counted as members of the family to justify a right to buy a three-room apartment. Finally, the 1982 sale-purchase contract had not been signed by the mayor personally.
The applicant appealed. She submitted a certificate stating that, being a music teacher, she had been entitled to an additional room for a study. The appeal was dismissed in January 1996 by the Burgas Regional Court which provided succinct reasoning.
On 3 October 1996 the restored owners invited the applicant to leave.
On 17 September 1997 the applicant's petition for review (cassation) was dismissed by the Supreme Court of Cassation. The court upheld the conclusions of the District Court and stated that each of the breaches of the law found by that court had been sufficient to warrant a finding that the applicant's title was void.
On 2 October 1997 the applicant wrote to the mayor requesting market-value compensation in accordance with the June 1996 amendment of the Restitution Law. She received a reply by the regional governor explaining that such compensation would only be payable after the adoption by the Council of Ministers of regulations on the implementation of the June 1996 amendment.
On 20 May 1998 the Burgas Regional Court ordered the applicant to vacate the apartment and to pay to the restored owners damages for having continued to use the apartment since the judgments declaring her title void. The court rejected the applicant's argument that she should not be required to leave until receipt of the market-value compensation provided for by the June 1996 amendment. The court found that her right to compensation from the State could not be invoked against the restored owners who were entitled to enter into possession of their property.
On an unspecified date the restored owners took possession of the apartment. At that time the applicant was living in Sofia with her daughter.
Following several unsuccessful applications of 1997 and 1998, on 30
September 1999 the applicant was granted the tenancy of a one-room municipal apartment in Burgas which, however, was allegedly in a dire state.
On 21 March 2000 the applicant filed a request with the regional governor for compensation through bonds.
On 11 October 2000 the regional governor issued a decision recognising the applicant's right to compensation bonds. On 12 June 2001 the governor appointed an expert to assess the value of the apartment. The expert filed his report on 22 June 2001.
On 4 July 2001 the governor approved the expert's report and ordered the issuance of compensation bonds with face value 39,600 Bulgarian levs (“BGN”) (the equivalent of approximately EUR 20,000).
On 18 July 2001 the applicant appealed, stating that the expert had not included in his assessment the price of the right to build over State land and that the price per square metre applied had been lower than the amount determined by another expert for another apartment in the same building.
The appeal was dismissed on 5 February 2002 by the Bourgas Regional Court. The court appointed another expert who arrived at the same figure as the expert appointed by the regional governor. The court concluded that the method of calculation used by the two experts had been in conformity with the law. The applicant's ensuing cassation appeal was dismissed on 19
November 2002 by the Supreme Administrative Court on grounds that the experts' assessment had been made in accordance with the relevant rules.
On 2 January 2003 the applicant applied to receive the compensation bonds issued pursuant to the governor's order of 4 July 2001. She received them on 21 April 2003.
B.
Background facts and relevant domestic law and practice
These are summarised in application no. 43278/98, Velikov
and
Others
v. Bulgaria.
The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that the failure of the State to pay the market value of her apartment under the June 1996 amendment upset the fair balance required by that provision, placing a disproportionate burden on her, although she had not been responsible for any wrongdoing. She also complained under Article 13 of the Convention that she did not have an effective remedy and under Article 14 of the Convention that the State had favoured pre
‑
nationalisation owners and discriminated against post-nationalisation owners.
On 3 October 2003, in her submissions in reply to the Government's observations the applicant submitted an additional complaint under Article 6 of the Convention, alleging unfairness and arbitrariness in the proceedings concerning the amount of compensation bonds she had been awarded.
1.
The applicant complains, relying on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention taken alone and in conjunction with Articles 13 and 14, that she was the victim of an arbitrary deprivation of property without adequate compensation. The relevant provisions of the Convention read:
Article 1 of Protocol No. 1
“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.
The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
Article 13
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
Article 14
“The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.”
The Government's submissions
The Government stated that the legislation on the restitution of nationalised property pursued important legitimate aims in the public interest: providing justice and moral satisfaction for all those whose property had been nationalised without compensation in the past and launching the foundations of a modern social and economic system, based on democracy and a market economy. In choosing the means to achieve those aims, the national authorities enjoyed a wide margin of appreciation in accordance with Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
The Government maintained that the restitution laws were sufficiently clear. They provided for judicial examination of disputes between pre-nationalisation owners and those who had purchased the nationalised property from the State. The applicant's case had been dealt with by three levels of jurisdiction. Thus, the conclusion that the apartment had been acquired in breach of the law had been reached on the basis of the examination of all pertinent evidence in accordance with the applicable rules of evidence.
Citing the Constitutional Court (judgment No. 1 of 18 January 1996 in case no. 29/1995), the Government emphasised that nullity was an adequate sanction in respect of transactions concluded in breach of the law. Any other solution would run contrary to the principles of legal certainty and the rule of law.
The Government also considered that the relevant law and practice had not imposed on the applicant an excessive burden and had not violated the principle of proportionality.
In particular, in the Government's view, persons ordered to vacate their apartments under section 7 of the Restitution Law had the possibility to rent a municipal apartment at low rates or to obtain a rent allowance, if they had insufficient means to pay market rental prices. For a certain period of time there had also been a possibility to obtain compensation in cash at market prices. Since 2000, compensation by bonds was available. State policy priorities and the availability of State resources during the relevant period had necessitated resort to several different compensation methods and the corresponding legislative amendments.
As regards the compensation bonds, the Government stated that they could be traded in accordance with the relevant stock exchange rules. Furthermore, the law provided that persons in the applicant's position had priority in purchasing State and municipal dwellings.
The Government also referred to the fact that in accordance with the relevant law and practice the pre-nationalisation owners could not claim compensation for damage or changes in the property since the nationalisation in the 1940s and the post-nationalisation owners could not claim compensation for improvements. In the Government's view, this solution demonstrated that a just balance had been struck between all interests involved.
In sum, the Government considered that the restitution legislation was based on the principles of the rule of law, justice and equality before the law. It struck a balance between the interests of those whose property had been confiscated without compensation in the past and the persons who had lost cases brought against them under section 7 of the Restitution Law. Therefore, as the former Commission found in the case of
Panikian
v.
Bulgaria
(cited above), the national authorities had not acted beyond their margin of appreciation.
On that basis the Government invited the Court to reject the application as being manifestly ill-founded.
The applicant's submissions in reply
The applicant criticised the Government's observations as being of a general nature, without an analysis
in concreto
of the legal and practical issues in her case. The applicant stated that she did not wish to call into question the entire restitution process in Bulgaria since 1989 but complained of concrete deprivations of property.
The applicant submitted that she had enjoyed many years of undisturbed possession, paid property tax and maintained and improved an apartment which she had bought from the State. She had never had any reason to doubt the lawfulness of the transaction and had been its owner in good faith. However, in order to correct an injustice committed in the past, in 1992 and the following years the State had committed another injustice.
The applicant submitted that while the restitution of State owned property had been in the public interest and thus pursued a legitimate aim, the same could not be said of section 7 of the Restitution Law, which sought to satisfy the restitution claims of certain individuals by depriving other individuals of their property.
The applicant further maintained that the deprivation of property she had suffered had not been “prescribed by law” as the applicable law opened the door to arbitrariness. According to the applicant, the initial idea underlying section 7 of the Restitution Law had been to sanction those who had obtained property by abusing their position of power during the communist past. However, the open-ended language of section 7 and its interpretation by the courts had resulted in depriving individuals of their property for nothing more than a trivial administrative omission on the part of municipal clerks.
In particular, by allowing the nullification of titles to property for any breach of the law, without distinction between material breaches and trivial ones, section 7 had set the scene for heated judicial battles over details in transactions dating from decades ago. In the applicant's view, the large majority of real estate transactions effected in Bulgaria in the recent past involved omissions of some nature. Instead of taking into account the practice of the municipalities at the relevant time, the open-ended language of section 7 and its judicial interpretation had led to a situation where any transaction dating from the recent past might at any time be nullified. In the applicant's view section 7 and the judicial practice applying it did not meet the Convention requirements of clarity and foreseeability of the law. Moreover, the impugned law and practice ran contrary to a number of essential legal principles embedded in Bulgarian law such as the prohibition against retrospective application of the law and the provisions on acquisitive prescription for undisturbed possession in good faith.
As to the proportionality of the interference with her property rights the applicant stated that there was a clear imbalance in that she was only entitled to partial compensation. Initially the law did not provide for any possibility for compensation. Although in 1996 the law was amended and provided for full compensation in cash, the Government never paid it and in 2000 Parliament abolished the relevant provisions for the sole reason that the State did not have sufficient resources to pay. The applicant stressed that that constituted a retroactive deprivation of possessions, as she had already acquired pecuniary claims to full compensation in cash.
The applicant further stated that compensation by bonds was inadequate and clearly insufficient in view of the time-consuming procedure and the fact that the amount that could be obtained did not exceed 15 – 20 % of the value of the apartment. Moreover, the applicant was not entitled to compensation for the improvements she had made in the property and owed damages for having used her own apartment after 1992.
The applicant also alleged that the relevant law and practice violated the principle of equality as they favoured the pre-nationalisation owners and were not based on a considered attempt to strike a fair balance. In particular, the Constitutional Court never took into account the burden placed on the post-nationalisation owners and applied a formalistic approach.
The applicant stated, in sum, that after 1992 without any fault on her part she saw herself implicated in lengthy judicial battles to preserve her own apartment and eventually lost it owing to an unclear and unjust restitution law and decades-old administrative omissions on the part of municipal officials. After further proceedings she could only obtain in compensation a portion of the value of her property, without compensation for the improvements she had made or for the moral suffering she had endured in the process.
The Court considers, in the light of the parties' submissions, that the complaint raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.
2.
On 3 October 2003 the applicant raised an additional complaint, alleging that the proceedings concerning her compensation bonds were unfair and that the courts decided arbitrarily.
The Court notes that this complaint was introduced on 3 October 2003, more than six months following the final judgment of the Supreme Administrative Court of 19 November 2002. It follows that this complaint was introduced out of time and must be rejected in accordance with Article
35 §§ 1 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
admissible, without prejudging the merits, the applicant's complaints under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, taken alone and in conjunction with Articles 13 and 14 that she was the victim of an unjustified infringement of her property rights;
Declares
inadmissible the remainder of the application.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Registrar
President