CtEDO 12.05.2005 Auto

TZILEVI v. BULGARIA

RESPONDENT
BGR
HOTĂRÂRE
12.05.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
TZILEVI v. BULGARIA (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 73465/01 de Regina și Konstantin TZILEVI împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 12 mai 2005 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Loucaides Doamna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić dna Botoucharova Spielmann, judecători și dl. S Nielsen Grefier Având în vedere cererea depusă la 11 mai 2001, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dna Regina Tzileva și dl Konstantin Tzilev, sunt resortisanți bulgari, care s-au născut în 1949 și, respectiv, în 1942 și trăiesc în Sofia. Reclamantul a fost dansator de balet și al doilea a fost producător de film. Au fost reprezentați în fața Curții de către dl Y. Grozev, avocat practicant la Sofia. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentul lor dna. Dimova, Ministerul Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În temeiul articolului 7 din Legea Restituirii și prin decizia judiciară din 1994, 1998 și 2000 titlul reclamanților la apartamentul lor (care au cumpărat din comuna locală în 1977) a fost declarat nul și nul. Proprietatea acestuia a fost acordată înapoi persoanei de la care apartamentul a fost naționalizat în 1949. În 1970, primul reclamant a devenit chiriaș într-un apartament de stat de 60 de metri pătrați din Sofia. Pe 10 iunie 1977, reclamanții au achiziționat apartamentul din municipalitatea locală și au rambursat prețul complet în următorii ani. Familia reclamanților a făcut mai târziu îmbunătățiri în apartament. În februarie 1993, dl N., proprietarul prenaționalizării apartamentului, a interzis o acțiune împotriva reclamanților în temeiul articolului 7 din Legea Restituirii. În afirmația sa, dl N. s-a bazat pe toate motivele posibile în temeiul articolului 7. La 6 iunie 1994, Curtea de District de Sofia a respins reclamația. La recursul reclamantului, la 15 iulie 1998, Curtea din orașul Sofia a anulat hotărârea instanței de jos și a acordat reclamația ca decizie administrativă de autorizare a contractului de vânzare-cumpărare din 1977 a fost semnată de primarul adjunct și nu de primar personal. Reclamanții au depus un recurs de cassare, susținând că chiar dacă decizia administrativă de autorizare a tranzacției a fost semnată de un primar adjunct, contractul de vânzare-cumpărare însuși a fost semnat de primar. La 28 noiembrie 2000, Curtea Supremă de cassare a respins recursul și a susținut hotărârea Curții de la Sofia City. Între 1999 și 2001 reclamanții au adresat numeroase cereri nerecunoaștete către municipalitatea locală care solicită să fie furnizată o locuință municipală. În 2001 moștenitorii proprietarului prenaționalizării au adus o acțiune de rei vindicatio împotriva reclamanților. Întrucât reclamanții nu aveau loc de locuit, ei au decis să se opună cererii și să câștige timp. În 2001 reclamanții au solicitat compensarea prin obligații. La o dată neespecificată, un expert a evaluat valoarea apartamentului lor la 45 000 Lev-urile bulgare („BGN”) (echivalentul de aproximativ 23 000 EUR). La data celei mai recente comunicări din partea reclamanților, octombrie 2003, se așteptau să primească în scurt timp obligații cu valoarea nominală BGN 45 000. Potrivit reclamanților, valoarea reală a obligațiilor a fost între 15 și 20 % din valoarea nominală a acestora. Acestea sunt rezumate în aplicarea nr. 43278/98, Velikov și alții c. Bulgaria. COMPLAINTE Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că au fost victimele unei expropriații arbitrare și nejustificate a proprietății lor. Reclamanții au plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că au fost victimele unei privații arbitrare de bunuri fără o compensare adecvată. art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Guvernul a declarat că legislația privind restituirea proprietăților naționalizate a urmărit obiective legitime importante în interesul public: asigurarea justiției și satisfacției morale tuturor celor ale căror proprietăți au fost naționalizate fără compensații în trecut și lansarea bazelor unui sistem social și economic modern, bazat pe democrație și pe o economie de piață. În alegerea mijloacelor de îndeplinire a acestor obiective, autoritățile naționale au beneficiat de o marjă largă de apreciere în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Guvernul a susținut că legile de restituire sunt suficient de clare. Proprietarii de naționalizare și cei care cumpărau proprietatea naționalizată din stat. Cazul reclamanților a fost tratat de trei niveluri de jurisdicție. Astfel, concluzia că au cumpărat apartamentul în încălcarea legii a fost atinsă pe baza examinării tuturor elementelor de probă relevante în conformitate cu normele de probă aplicabile. Citând Curtea Constituțională (decizia nr. 1 din 18 ianuarie 1996 în cazul nr. 29/1995), Guvernul a subliniat că nulitatea este o sancțiune adecvată în ceea ce privește tranzacțiile încheiate în încălcarea legii. Orice altă soluție ar fi contrar principiilor securității juridice și statului de drept. Guvernul a considerat, de asemenea, că legea și practica relevante nu au impus reclamanților o sarcină excesivă și nu au încălcat principiul proporționalității. În special, în opinia Guvernului, persoanele care au ordonat să își anuleze apartamentele în temeiul articolului 7 din Legea Restituirii au avut posibilitatea de a închiria un apartament municipal la rate scăzute sau de a obține o alocație de închiriere, dacă nu aveau mijloace suficiente de a plăti prețurile de închiriere pe piață. Pentru o anumită perioadă de timp, a existat, de asemenea, posibilitatea de a obține compensații în numerar la prețurile pieței. Începând cu anul 2000, s-a disponibil o compensare prin obligații. Prioritățile de politică de stat și disponibilitatea resurselor de stat în perioada relevantă au necesitat să recurgă la mai multe metode diferite de compensare și la modificările legislative corespunzătoare. În ceea ce privește obligațiile de compensare, Guvernul a declarat că acestea ar putea fi comercializate în conformitate cu normele de schimb de valori relevante. În plus, legea prevede că persoanele aflate în poziția reclamanților au prioritate în achiziționarea locuințelor de stat și municipalitate. De asemenea, Guvernul a menționat faptul că, în conformitate cu legislația și practicile relevante, proprietarii de prenaționalizare nu au putut solicita compensații pentru daune sau modificări ale proprietăților, deoarece naționalizarea în anii 1940 și proprietarii de postnaționalizare nu au putut solicita compensații pentru îmbunătățiri. În opinia Guvernului, această soluție a demonstrat că un echilibru just a fost atins între toate interesele implicate. În suma, Guvernul a considerat că legislația de restituire se bazează pe principiile statului de drept, justiție și egalitate în fața legii. Acesta a ajuns la un echilibru între interesele celor ale căror proprietăți au fost confiscate fără compensare în trecut și persoanele care au pierdut cazurile aduse împotriva lor în temeiul articolului 7 din Legea Restituirii. Prin urmare, după cum a constatat fosta Comisie în cazul Bulgării Panikiane (citate mai sus), autoritățile naționale nu au acționat dincolo de marja lor de apreciere. Pe această bază, Guvernul a invitat Curtea să respingă cererea ca fiind evident nefondată. Reclamanții au declarat că nu doresc să pună în întrebări întregul proces de restituire în Bulgaria din 1989, ci să se plângă de privații concrete de bunuri. Reclamanții au susținut că s-au bucurat de câteva decenii de posesie neinterzisă, a plătit impozitul pe proprietate și a menținut și a îmbunătățit un apartament pe care l-au cumpărat de la stat. Ei nu au avut niciun motiv să se îndoiască de legalitatea tranzacției și au fost proprietari de bună credință. Cu toate acestea, pentru a corecta o nedreptate comisă în trecut, în 1992 și în următorii ani, statul a comis o altă nedreptate. Reclamanții au susținut că, deși restituirea proprietăților statului a fost în interesul public și, prin urmare, a urmărit un obiectiv legitim, acest lucru nu a putut fi spus în cazul articolului 7 din Legea privind restabilirea, care a încercat să satisfacă cererile de restituire ale anumitor persoane prin privarea altor persoane ale proprietăților lor. Reclamanții au susținut, de asemenea, că privarea de proprietăți pe care le-au suferit nu a fost „prescriptă prin lege”, deoarece legea aplicabilă a deschis ușa arbitrarității. Potrivit reclamanților, ideea inițială care subliniază art. 7 din Legea Restituirii a fost de a sanctiona pe cei care au obținut bunuri prin abuz de poziția lor de putere în timpul trecutului comunist. Cu toate acestea, limba deschisă a secțiunii 7 și interpretarea sa de către instanțe au condus la privarea persoanelor fizice de proprietatea lor pentru nimic mai mult decât o omisiune administrativă trivială de către funcționarii municipali. În cazul particular al reclamanților, faptul că dl N. a bazat inițial acțiunea sa pe toate motivele posibile în temeiul articolului 7 este o ilustrare a semnificației vagi a acestei dispoziții. În plus, potrivit reclamanților, legea aplicabilă, prin nu a distins între omisiuni grave și triviale și între persoanele care au acționat în bună credință și cele cu credință proastă, nu au permis garanțiile minime împotriva arbitrației. Instanțele au refuzat să țină seama de natura trivială a omisiunilor constatate în cazul reclamanților și de faptul că reclamanții nu aveau controlul asupra căreia funcționarul municipal a semnat documentele necesare. În plus, legea și instanța judecătorească nu au avut în vedere faptul că evenimentele în cauză au avut loc în timpul reglementării comuniste, într-un mediu caracterizat de putere administrativă necontrolată și de nerespectare a statului de drept, și în cazul în care omisiunile administrative au fost comune, dar nu au servit drept motive de anulare a titlurilor în proprietate. Reclamanții au susținut, de asemenea, că, în timp ce compensarea proprietăților prenaționalizării era un obiectiv legitim în interesul public, autoritățile bulgare le-au identificat în mod arbitrar ca persoane care să suporte sarcina. În special, în cursul anilor de regulă comunistă statul a vândut tot felul de proprietăți rezidențiale persoanelor fizice, inclusiv locuințe noi construite. Toți cumpărătorii au fost într-o poziție identică la momentul respectiv, indiferent de proprietatea pe care le-au cumpărat. În temeiul articolului 7, însă, cei care au cumpărat un apartament anterior naționalizat au trebuit să sufere consecințele restituirii fără nicio compensație adecvată. Reclamanții au declarat că au dreptul doar la compensații parțiale. Inițial, legea nu prevede nicio posibilitate de compensare. Deși în 1996 legea a fost modificată și prevedea o compensare deplină în numerar, Guvernul nu l-a plătit niciodată și în 2000 Parlamentul a abolit dispozițiile relevante din singurul motiv pentru care statul nu dispune de suficiente resurse pentru a plăti. Reclamanții au subliniat faptul că aceasta constituie o privare retroactivă a bunurilor, deoarece deja au achiziționat cereri pecuniare de compensare totală în numerar. Reclamanții au afirmat, de asemenea, că compensarea prin obligații este inadecvată și, în mod clar, insuficientă având în vedere procedura care consumă timp și faptul că suma care ar putea fi obținută nu depășește 15 – 20 % din valoarea apartamentului. În plus, reclamanții nu au avut dreptul la compensații pentru îmbunătățirile pe care le-au făcut în proprietate și datorează daune pentru a-și fi folosit propriul apartament după 1992. Reclamanții au susținut, de asemenea, că legea și practica relevante au încălcat principiul egalității, deoarece au favorizat proprietarii prenaționalizării și nu au fost bazate pe o încercare considerată de a obține un echilibru echitabil. În special, Curtea Constituțională nu a luat în considerare sarcina pusă la dispoziția proprietarilor postnaționalizării și a aplicat o abordare formalistică. Reclamanții au afirmat, în suma, că, după 1992, fără nici o vină din partea lor, ei s-au văzut implicați în bătălii judiciare lungi pentru a-și păstra propriul apartament și au pierdut în cele din urmă datorită unei legi de restituire neclare și nejustificate și a omisiunilor administrative vechi de decenii din partea funcționarilor municipali. După proceduri suplimentare, acestea au putut obține numai în compensare o parte din valoarea proprietății lor, fără compensare pentru îmbunătățirile pe care le-au făcut sau pentru suferința morală pe care le-au suferit în acest proces. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este, în sensul art. 35 § 3 din Convenție, necesită o examinare a fondului. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a se judeca în fondul cauzei. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă