PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA DECIZIE NR. 48014/99 de către Bojko și Milka CHOLAKOVI împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 12 mai 2005 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Loucaides Doamna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić dna Botoucharova Spielmann, judecători și dl Nielsen Grefier Având în vedere cererea depusă la 12 martie 1999, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dl Bojko Cholakov și dna Milka Cholakova, sunt resortisanți bulgari, care s-au născut în 1914 și, respectiv, în 1916 și trăiesc în Sofia. Au fost reprezentați în fața Curții de către dna Z. Kalaidjieva, un avocat practicant la Sofia. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentul lor, dna M. Dimova, a Ministerului Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În temeiul articolului 7 din Legea Restituirii și prin hotărâri judiciare din 1996, 1997 și 1998 titlul reclamanților la apartamentul lor (care au achiziționat din comuna locală în 1969) a fost declarat nul și nul. Proprietatea acestuia a fost acordată înapoi moștenitorului persoanelor de la care apartamentul a fost naționalizat în 1949. În 1967 reclamanții au devenit chiriași într-un apartament de stat de trei camere care acoperă 126 de metri pătrați, în centrul Sofia. În 1969 au achiziționat apartamentul, rambursând prețul complet în următorii ani. În 1993 dl M., moștenitorul proprietarilor pre-naționalizării apartamentului, a luat o acțiune împotriva reclamanților în temeiul articolului 7 din Legea Restituirii. Prin hotărârea din 19 aprilie 1994, Curtea de District Sofia a respins afirmația că tranzacția din 1969 a fost în conformitate cu legea relevantă și că acuzațiile de abuz de poziție oficială nu au fost dovedite. La 17 iunie 1996, aceste concluzii au fost susținute în apel de către Curtea de City Sofia. Dl M. a depus o cerere de reexaminare (casarea). La 17 septembrie 1997, Curtea Supremă de Cassare a anulat hotărârile instanțelor de jos și a declarat titlul reclamanților în apartamentul lor nul și nul. Curtea a constatat că în 1967 reclamanții au obținut încalcarea legii a apartamentului, deoarece nu s-a dovedit că au fost înregistrate ca persoane care au nevoie de locuințe. În plus, apartamentul a depășit dimensiunea nevoilor de locuință ale reclamanților, astfel cum este definită în legislația aplicabilă în vigoare la momentul respectiv. În plus, evaluarea tuturor dovezilor circumstanțiale, cum ar fi faptul că primul reclamant a fost la șeful timpului relevant al departamentului de finanțare din regiunea Sofia, că a fost acordată locația în conformitate cu o scrisoare emanată de administrația regională și că apartamentul în cauză a fost localizat în apropiere de reședința anterioară a reclamanților, instanța a concluzionat că singura explicație posibilă este că apartamentul a fost obținut prin abuz de putere și Contra bonas mores La 12 octombrie 1998, reclamanții au fost ordonați de Curtea de District de Sofia să expulze apartamentul. Ei au căutat, fără succes, o amânare, invocand vârsta și sănătatea proastă și lipsa de compensare și apel. În august 2000, procedurile erau încă în așteptare. În 1998 dl M. a luat o acțiune împotriva reclamanților care cer daune pentru faptul că și-au ocupat apartamentul ilegal. În mai multe ocazii în 1997 și 1998 reclamanții au cerut autorităților municipale să le furnizeze un apartament de stat pentru închiriere. Ei au fost puse pe lista de așteptare. În noiembrie 1999 au obținut locația unui apartament de 56 de metri pătrați de două camere în suburbiile Sofia. Între timp, în iulie 1998, reclamanții au solicitat obligații de compensare. Întrucât guvernatorul regional nu a răspuns, la 9 octombrie 1998 au apelat împotriva refuzului său tacit la Tribunalul Orașului Sofia. În cele din urmă, valoarea apartamentului a fost evaluată de un expert la 113.600 lev-uri bulgare (“BGN”) (echivalentul de aproximativ EUR) 57.000) și la 11 august 2000 reclamanții au obținut obligații de compensare cu valoarea nominală BGN 113.600. În aprilie 2002, reclamanții au întrebat cu o societate de investiții private despre vânzarea obligațiilor lor. Ei au primit o ofertă la 19% din valoarea nominală a obligațiilor, adică BGN 21,584 (echivalentul de aproximativ 11.000 EUR). În 2001 reclamanții au solicitat achiziționarea apartamentului municipal de două camere pe care le închiriaseră. Municipiul a fost de acord. La 16 iunie 2003, reclamanții au achiziționat apartamentul pentru BGN 12,550 (echivalentul de aproximativ 6,500 EUR). Reclamanții au plătit în numerar, deoarece cererea lor de a plăti în obligații de compensare a fost refuzată. Acestea sunt rezumate în aplicarea nr. 43278/98, Velikov și alții c. Bulgaria. COMPLAINTE Reclamanții se plângeau, se bazează pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și pe art. 14, că a existat o interferență ilegală și arbitrară cu dreptul lor la bucurarea pașnică a bunurilor lor. Reclamanții se plângeau, în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și la art. 14, că au existat o interferență ilegală și arbitrară cu dreptul lor la bucurarea pașnică a bunurilor lor. Dispozițiile relevante ale Convenției se citesc: art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” art. 14 „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” Guvernul a declarat că legislația privind restituirea proprietăților naționalizate a urmărit obiective legitime importante în interesul public: asigurarea justiției și satisfacției morale tuturor celor ale căror proprietăți au fost naționalizate fără compensații în trecut și lansarea bazelor unui sistem social și economic modern, bazat pe democrație și pe o economie de piață. În alegerea mijloacelor de îndeplinire a acestor obiective, autoritățile naționale au beneficiat de o marjă largă de apreciere în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Guvernul a susținut că legile de restituire sunt suficient de clare. Proprietarii de naționalizare și cei care cumpărau proprietatea naționalizată din stat. Cazul reclamanților a fost tratat de trei niveluri de jurisdicție. Astfel, concluzia că au cumpărat apartamentul în încălcarea legii a fost atinsă pe baza examinării tuturor elementelor de probă relevante în conformitate cu normele de probă aplicabile. Citând Curtea Constituțională (decizia nr. 1 din 18 ianuarie 1996 în cazul nr. 29/1995), Guvernul a subliniat că nulitatea este o sancțiune adecvată în ceea ce privește tranzacțiile încheiate în încălcarea legii. Orice altă soluție ar fi contrar principiilor securității juridice și statului de drept. Guvernul a considerat, de asemenea, că legea și practica relevante nu au impus reclamanților o sarcină excesivă și nu au încălcat principiul proporționalității. În special, în opinia Guvernului, persoanele care au ordonat să își anuleze apartamentele în temeiul articolului 7 din Legea Restituirii au avut posibilitatea de a închiria un apartament municipal la rate scăzute sau de a obține o alocație de închiriere, dacă nu aveau mijloace suficiente de a plăti prețurile de închiriere pe piață. Pentru o anumită perioadă de timp, a existat, de asemenea, posibilitatea de a obține compensații în numerar la prețurile pieței. Începând cu anul 2000, s-a disponibil o compensare prin obligații. Prioritățile de politică de stat și disponibilitatea resurselor de stat în perioada relevantă au necesitat să recurgă la mai multe metode diferite de compensare și la modificările legislative corespunzătoare. În ceea ce privește obligațiile de compensare, Guvernul a declarat că acestea ar putea fi comercializate în conformitate cu normele de schimb de valori relevante. În plus, legea prevede că persoanele aflate în poziția reclamanților au prioritate în achiziționarea locuințelor de stat și municipalitate. De asemenea, Guvernul a menționat faptul că, în conformitate cu legislația și practicile relevante, proprietarii de prenaționalizare nu au putut solicita compensații pentru daune sau modificări ale proprietăților, deoarece naționalizarea în anii 1940 și proprietarii de postnaționalizare nu au putut solicita compensații pentru îmbunătățiri. În opinia Guvernului, această soluție a demonstrat că un echilibru just a fost atins între toate interesele implicate. În suma, Guvernul a considerat că legislația de restituire se bazează pe principiile statului de drept, justiție și egalitate în fața legii. Acesta a ajuns la un echilibru între interesele celor ale căror proprietăți au fost confiscate fără compensare în trecut și persoanele care au pierdut cazurile aduse împotriva lor în temeiul articolului 7 din Legea Restituirii. Prin urmare, după cum a constatat fosta Comisie în cazul Bulgării Panikiane (citate mai sus), autoritățile naționale nu au acționat dincolo de marja lor de apreciere. Pe această bază, Guvernul a invitat Curtea să respingă cererea ca fiind evident nefondată. Reclamanții au declarat că nu doresc să pună în întrebări întregul proces de restituire în Bulgaria din 1989, ci să se plângă de privații concrete de bunuri. Reclamanții au susținut că s-au bucurat de câteva decenii de posesie neinterzisă, a plătit impozitul pe proprietate și a menținut și a îmbunătățit un apartament pe care l-au cumpărat de la stat. Ei nu au avut niciun motiv să se îndoiască de legalitatea tranzacției și au fost proprietari de bună credință. Cu toate acestea, pentru a corecta o nedreptate comisă în trecut, în 1992 și în următorii ani, statul a comis o altă nedreptate. Reclamanții au susținut că, deși restituirea proprietăților statului a fost în interesul public și, prin urmare, a urmărit un obiectiv legitim, acest lucru nu a putut fi spus în cazul articolului 7 din Legea privind restabilirea, care a încercat să satisfacă cererile de restituire ale anumitor persoane prin privarea altor persoane ale proprietăților lor. Reclamanții au susținut, de asemenea, că privarea de proprietăți pe care le-au suferit nu a fost „prescriptă prin lege”, deoarece legea aplicabilă a deschis ușa arbitrarității. Potrivit reclamanților, ideea inițială care subliniază art. 7 din Legea Restituirii a fost de a sanctiona pe cei care au obținut bunuri prin abuz de poziția lor de putere în timpul trecutului comunist. Cu toate acestea, limba deschisă a secțiunii 7 și interpretarea acesteia de către instanțe au condus la privarea persoanelor fizice de proprietatea lor pentru nimic mai mult decât o omisiune administrativă trivială de partea funcționarilor municipali. În special, prin a permite anularea titlurilor de proprietate pentru orice încălcare a legii, fără distincție între încălcări materiale și cele banale, secțiunea 7 a stabilit scena pentru bătăliile judiciare încălzite peste detalii în tranzacțiile din urmă cu decenii. În opinia reclamanților, marea majoritate a tranzacțiilor imobiliare efectuate în Bulgaria în trecutul recent a implicat omisiuni de o natură. În loc de a lua în considerare practicile municipalităților în momentul respectiv, limba deschisă a secțiunii 7 și interpretarea sa judiciară au condus la o situație în care orice tranzacție datată din trecutul recent ar putea fi anulată în orice moment. În opinia reclamanților secțiunea 7 și practica judiciară aplicată nu a îndeplinit cerințele convenției de claritate și prevedere a legii. În plus, legea și practica încurcată au fost împotriva unor principii juridice esențiale încorporate în legislația bulgară, cum ar fi interzicerea aplicării retrospective a legii și a dispozițiilor privind prescripția acquisitivă pentru posesia neinterzisă de bună credință. În ceea ce privește proporționalitatea interferenței cu drepturile lor de proprietate, reclamanții au declarat că există un dezechilibru clar în ceea ce privește faptul că acestea au dreptul la compensații parțiale. Inițial, legea nu prevede nicio posibilitate de compensare. Deși în 1996 legea a fost modificată și prevăzută pentru compensare integrală în numerar, guvernul nu l-a plătit niciodată și în 2000 Parlamentul a abolit dispozițiile relevante din singurul motiv pentru care statul nu dispune de resurse suficiente pentru a plăti. Reclamanții au subliniat faptul că aceasta constituie o privare retroactivă a bunurilor, deoarece deja au achiziționat cereri pecuniare de compensare totală în numerar. Reclamanții au afirmat, de asemenea, că compensarea prin obligații este inadecvată și, în mod clar, insuficientă având în vedere procedura care consumă timp și faptul că suma care ar putea fi obținută nu depășește 15 – 20 % din valoarea apartamentului. În plus, reclamanții nu au avut dreptul la compensații pentru îmbunătățirile pe care le-au făcut în proprietate și datorează daune pentru a-și fi folosit propriul apartament după 1992. Reclamanții au susținut, de asemenea, că legea și practica relevante au încălcat principiul egalității, deoarece au favorizat proprietarii prenaționalizării și nu au fost bazate pe o încercare considerată de a obține un echilibru echitabil. În special, Curtea Constituțională nu a luat în considerare sarcina pusă la dispoziția proprietarilor postnaționalizării și a aplicat o abordare formalistică. Reclamanții au afirmat, în suma, că, după 1992, fără nici o vină din partea lor, ei s-au văzut implicați în bătălii judiciare lungi pentru a-și păstra propriul apartament și au pierdut în cele din urmă datorită unei legi de restituire neclare și nejustificate și a omisiunilor administrative vechi de decenii din partea funcționarilor municipali. După proceduri suplimentare, acestea au putut obține numai în compensare o parte din valoarea proprietății lor, fără compensare pentru îmbunătățirile pe care le-au făcut sau pentru suferința morală pe care le-au suferit în acest proces. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este, în sensul art. 35 § 3 din Convenție, necesită o examinare a fondului. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a aduce atingere fondurilor cauzei. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului
Application no. 48014/99
by Bojko and Milka CHOLAKOVI
against Bulgaria
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 12 May 2005 as a Chamber composed of:
Mr
C.L.
Rozakis
,
President
,
Mr
L.
Loucaides
,
Mrs
F.
Tulkens
,
Mr
P.
Lorenzen
,
Mrs
N.
Vajić
,
Mrs
S.
Botoucharova
,
Mr
D.
Spielmann,
judges
,
and Mr
S.
Nielsen
,
Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 12 March 1999,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,
Having deliberated, decides as follows:
The applicants, Mr Bojko Cholakov and Mrs Milka Cholakova, are Bulgarian nationals, who were born in 1914 and 1916 respectively and live in Sofia. They were represented before the Court by Mrs Z. Kalaidjieva, a lawyer practising in Sofia. The respondent Government were represented by their agent, Mrs M. Dimova, of the Ministry of Justice.
The facts of the case as submitted by the parties may be summarised as follows.
A.
The particular circumstances of the applicants' case
By virtue of section 7 of the Restitution Law and through judicial decisions of 1996, 1997 and 1998 the applicants' title to their apartment (which they had purchased from the local municipality in 1969) was declared null and void. Ownership thereof was bestowed back to the heir of the persons from whom the apartment had been nationalised in 1949.
In 1967 the applicants became tenants in a state-owned apartment of three rooms covering 126 square metres, in the centre of Sofia. In 1969 they purchased the apartment, reimbursing the full price within the following years.
In 1993 Mr M., the heir of the pre-nationalisation owners of the apartment, brought an action against the applicants under section 7 of the Restitution Law. By judgment of 19 April 1994 the Sofia District Court dismissed the claim finding that that the 1969 transaction had been in conformity with the relevant law and that the allegations of abuse of official position had not been proven. On 17 June 1996 these findings were upheld on appeal by the Sofia City Court.
Mr M. filed a petition for review (cassation). On 17 September 1997 the Supreme Court of Cassation quashed the lower courts' judgments and declared the applicants' title to their apartment null and void. The court found that in 1967 the applicants had obtained the tenancy of the apartment in breach of the law as it had not been shown that they had been registered as persons in need of housing. Furthermore, the apartment had exceeded in size the applicants' housing needs as defined in the applicable law in force at the time. Moreover, assessing all circumstantial evidence, such as that the first applicant had been at the relevant time head of the finance department of the region of Sofia, that the tenancy had been granted pursuant to a letter emanating from the regional administration and that the apartment at issue had been located nearby the applicants' previous residence, the court concluded that the only possible explanation was that the apartment had been obtained through abuse of power and
contra bonas mores
.
On 12 October 1998 the applicants were ordered by the Sofia District Court to evict the apartment. They sought unsuccessfully a postponement, invoking their age and poor health and the lack of compensation and appealed. As of August 2000 the proceedings were still pending.
In 1998 Mr M. brought an action against the applicants seeking damages for the fact that they occupied his apartment unlawfully.
On several occasions in 1997 and 1998 the applicants asked the municipal authorities to provide them with a state-owned apartment for rent. They were put on the waiting list. In November 1999 they obtained the tenancy of a 56 square metres two-room apartment in the suburbs of Sofia.
In the meantime, in July 1998 the applicants had applied for compensation bonds. As the regional governor did not reply, on 9 October 1998 they appealed against his tacit refusal to the Sofia City Court.
Eventually, the value of the apartment was assessed by an expert at 113,600 Bulgarian levs (“BGN”) (the equivalent of approximately EUR
57,000) and on 11 August 2000 the applicants obtained compensation bonds with face value BGN 113,600.
In April 2002 the applicants inquired with a private investment company about selling their bonds. They received an offer at 19% of the bonds' face value, i.e. BGN 21,584 (the equivalent of approximately EUR 11,000).
In 2001 the applicants applied to purchase the two-room municipal apartment they were renting. The municipality agreed. On 16 June 2003 the applicants purchased the apartment for BGN 12,550 (the equivalent of approximately EUR 6,500). The applicants paid in cash as their request to pay in compensation bonds had been refused.
B. Background facts and relevant domestic law and practice
These are summarised in application no. 43278/98, Velikov
and
Others
v. Bulgaria.
The applicants complained, relying on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention and on Article 14, that there had been an unlawful and arbitrary interference with their right to peaceful enjoyment of their possessions.
The applicants complained, relying on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention and on Article 14, that there had been an unlawful and arbitrary interference with their right to peaceful enjoyment of their possessions.
The relevant provisions of the Convention read:
Article 1 of Protocol No. 1
“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.
The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
Article 14
“The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.”
The Government's submissions
The Government stated that the legislation on the restitution of nationalised property pursued important legitimate aims in the public interest: providing justice and moral satisfaction for all those whose property had been nationalised without compensation in the past and launching the foundations of a modern social and economic system, based on democracy and a market economy. In choosing the means to achieve those aims, the national authorities enjoyed a wide margin of appreciation in accordance with Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
The Government maintained that the restitution laws were sufficiently clear. They provided for judicial examination of disputes between pre
‑
nationalisation owners and those who had purchased the nationalised property from the State. The applicants' case had been dealt with by three levels of jurisdiction. Thus, the conclusion that they had bought the apartment in breach of the law had been reached on the basis of the examination of all pertinent evidence in accordance with the applicable rules of evidence.
Citing the Constitutional Court (judgment No. 1 of 18 January 1996 in case no. 29/1995), the Government emphasised that nullity was an adequate sanction in respect of transactions concluded in breach of the law. Any other solution would run contrary to the principles of legal certainty and the rule of law.
The Government also considered that the relevant law and practice had not imposed on the applicants an excessive burden and had not violated the principle of proportionality.
In particular, in the Government's view, persons ordered to vacate their apartments under section 7 of the Restitution Law had the possibility to rent a municipal apartment at low rates or to obtain a rent allowance, if they had insufficient means to pay market rental prices. For a certain period of time there had also been a possibility to obtain compensation in cash at market prices. Since 2000, compensation by bonds was available. State policy priorities and the availability of State resources during the relevant period had necessitated resort to several different compensation methods and the corresponding legislative amendments.
As regards the compensation bonds, the Government stated that they could be traded in accordance with the relevant stock exchange rules. Furthermore, the law provided that persons in the applicants' position had priority in purchasing State and municipal dwellings.
The Government also referred to the fact that in accordance with the relevant law and practice the pre-nationalisation owners could not claim compensation for damage or changes in the property since the nationalisation in the 1940s and the post-nationalisation owners could not claim compensation for improvements. In the Government's view, this solution demonstrated that a just balance had been struck between all interests involved.
In sum, the Government considered that the restitution legislation was based on the principles of the rule of law, justice and equality before the law. It struck a balance between the interests of those whose property had been confiscated without compensation in the past and the persons who had lost cases brought against them under section 7 of the Restitution Law. Therefore, as the former Commission found in the case of
Panikian
v.
Bulgaria
(cited above), the national authorities had not acted beyond their margin of appreciation.
On that basis the Government invited the Court to reject the application as being manifestly ill-founded.
The applicants' submissions in reply
The applicants criticised the Government's observations as being of a general nature, without an analysis
in concreto
of the legal and practical issues in their case. The applicants stated that they did not wish to call into question the entire restitution process in Bulgaria since 1989 but complained of concrete deprivations of property.
The applicants submitted that they had enjoyed several decades of undisturbed possession, paid property tax and maintained and improved an apartment which they had bought from the State. They had never had any reason to doubt the lawfulness of the transaction and had been owners in good faith. However, in order to correct an injustice committed in the past, in 1992 and the following years the State had committed another injustice.
The applicants submitted that while the restitution of State owned property had been in the public interest and thus pursued a legitimate aim, the same could not be said of section 7 of the Restitution Law, which sought to satisfy the restitution claims of certain individuals by depriving other individuals of their property.
The applicants further maintained that the deprivation of property they had suffered had not been “prescribed by law” as the applicable law opened the door to arbitrariness. According to the applicants, the initial idea underlying section 7 of the Restitution Law had been to sanction those who had obtained property by abusing their position of power during the communist past. However, the open-ended language of section 7 and its interpretation by the courts had resulted in depriving individuals of their property for nothing more than a trivial administrative omission on the part of municipal clerks.
In particular, by allowing the nullification of titles to property for any breach of the law, without distinction between material breaches and trivial ones, section 7 had set the scene for heated judicial battles over details in transactions dating from decades ago. In the applicants' view, the large majority of real estate transactions effected in Bulgaria in the recent past involved omissions of some nature. Instead of taking into account the practice of the municipalities at the relevant time, the open-ended language of section 7 and its judicial interpretation had led to a situation where any transaction dating from the recent past might at any time be nullified. In the applicants' view section 7 and the judicial practice applying it did not meet the Convention requirements of clarity and foreseeability of the law. Moreover, the impugned law and practice ran contrary to a number of essential legal principles embedded in Bulgarian law such as the prohibition against retrospective application of the law and the provisions on acquisitive prescription for undisturbed possession in good faith.
As to the proportionality of the interference with their property rights the applicants stated that there was a clear imbalance in that they were only entitled to partial compensation. Initially the law did not provide for any possibility for compensation. Although in 1996 the law was amended and provided for full compensation in cash, the Government never paid it and in 2000 Parliament abolished the relevant provisions for the sole reason that the State did not have sufficient resources to pay. The applicants stressed that that constituted a retroactive deprivation of possessions, as they had already acquired pecuniary claims to full compensation in cash.
The applicants further stated that compensation by bonds was inadequate and clearly insufficient in view of the time-consuming procedure and the fact that the amount that could be obtained did not exceed 15 – 20 % of the value of the apartment. Moreover, the applicants were not entitled to compensation for the improvements they had made in the property and owed damages for having used their own apartment after 1992.
The applicants also alleged that the relevant law and practice violated the principle of equality as they favoured the pre-nationalisation owners and were not based on a considered attempt to strike a fair balance. In particular, the Constitutional Court never took into account the burden placed on the post-nationalisation owners and applied a formalistic approach.
The applicants stated, in sum, that after 1992 without any fault on their part they saw themselves implicated in lengthy judicial battles to preserve their own apartment and eventually lost it owing to an unclear and unjust restitution law and decades-old administrative omissions on the part of municipal officials. After further proceedings they could only obtain in compensation a portion of the value of their property, without compensation for the improvements they had made or for the moral suffering they had endured in the process.
The Court considers, in the light of the parties' submissions, that the complaint raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
the application admissible, without prejudicing the merits of the case.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Registrar
President