PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 194/02 de către Dimitar și Zvezda NIKOLOVI împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 12 mai 2005 ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Loucaides Doamna Tulkens Lorenzen dna Vajić dna Botoucharova Spielmann, judecători și dl Nielsen Grefier Având în vedere cererea depusă la 29 septembrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dl Dimitar Georgiev Nikolov și Zvezda Dimitrova Nikolova, sunt resortisanți bulgari, care s-au născut în 1934 și, respectiv, 1960 și trăiesc în Russe. Înainte de Curte, ei au fost reprezentați de dna S. Margaritova-Voutchkova, consilier juridic practicant la Sofia. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentul lor, dna Dimova, al Ministerului Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În temeiul articolului 7 din Legea Restituirii și prin decizii judiciare titlul reclamanților la apartamentul lor (care achiziționa prima solicitantă și soția sa dedefuzată din municipalitatea locală în 1970) a fost declarată nulă și nulă. Proprietatea acestuia a fost acordată înapoi moștenitorului persoanelor de la care apartamentul a fost naționalizat în 1949. În 1970, primul reclamant și soția sa au cumpărat un apartament de 96 de metri pătrați din municipiul local. În 1992, proprietarul prenaționalizării a luat o acțiune împotriva reclamanților în temeiul articolului 7 din Legea Restituirii. Instanțele au acordat reclamația, menționând că două dintre documentele relevante au fost semnate de primarul adjunct și nu de primar și că au existat alte nereguli.Decizia finală a fost dictată la 24 iunie 1998. La 27 octombrie 1998, reclamanții au fost evacuați. În 1998 reclamanții au solicitat compensarea prin obligații. La 29 aprilie 1999, guvernatorul regional, după ce a comis un expert pentru a evalua valoarea apartamentului, a ordonat compensarea prin obligații cu valoarea nominală 47.800 lev-uri bulgare („BGN”) (echivalentul de aproximativ 24 000 EUR). La 31 martie 1999, reclamanții au fost acordati locația unui apartament municipal, care au solicitat să-l cumpere prin obligații. În martie 2000, consiliul municipal de la Russe a decis că cererile de către persoanele care au pierdut cazurile în temeiul articolului 7 din Legea Restituirii și au dorit să achiziționeze un apartament ar trebui acordate. La 3 mai 2000, primarul Russe a scris Ministerului Finanțelor cercetând dacă municipalitatea ar putea utiliza obligațiile de compensare obținute prin vânzarea de apartamente pentru obligații. La 26 iulie 2000, Ministerul a răspuns că o dată utilizate pentru achiziționarea unui apartament municipal obligațiile sunt „cancellate”. La 19 ianuarie 2001, primarul a scris reclamanților că municipalitatea nu era obligată să le vândă un apartament. La 8 februarie 2001, reclamanții au interzis o acțiune împotriva primarului care a contestat refuzul său de a vinde un apartament. Curtea Regională Russe a respins reclamația ca fiind inadmisibilă, declarând că refuzul primarului de a vinde un apartament nu a fost o decizie administrativă și, prin urmare, nu a fost considerabilă revizuirii judiciare. Reclamanții au apelat la Curtea Supremă de Administrație. La 17 aprilie 2001, Curtea Administrativă Supremă a susținut respingerea cererii. Curtea a remarcat că, în conformitate cu dispozițiile Legii de Compensare și cu Legea privind proprietatea municipală, obligațiile de compensare ar putea fi utilizate pentru achiziționarea locuințelor municipale. De asemenea, persoanele care au pierdut cazurile în temeiul articolului 7 aveau prioritate la solicitarea de achiziționare a apartamentului închiriat. Cu toate acestea, vânzarea unui apartament fiind o tranzacție civilă la care părțile sunt la un nivel egal, refuzul primarului nu a fost decât un refuz de a intra într-o tranzacție, nu o decizie administrativă. Prin urmare, refuzul primarului nu a afectat niciun drept al reclamanților. La 29 martie 2002, primarul Russe a refuzat cererea reînnoită a reclamanților de a le vinde un apartament pentru obligații. El a explicat că dispozițiile legale care se referă la o astfel de posibilitate nu impune o obligație a municipiului să vândă apartamente. În 2001 reclamanții au introdus o acțiune împotriva statului și a municipiului local, cerând daune pentru faptul că au fost privați de apartamentul lor din cauza unei omissioni administrative imputabile funcționarilor municipali. La 7 iunie 2002, cererile reclamanților au fost respinse de Curtea de District Russe. Curtea a constatat că omisiunile presupuse au avut loc în contextul unei tranzacții civile între municipalitatea și primul reclamant și soția sa. Cu toate acestea, în temeiul Legii privind răspunderea statului pentru prejudicii, organele de stat au fost responsabile numai pentru prejudiciile provocate de acte și decizii emise în exercitarea puterii de stat. Reclamanții au apelat. Începând cu septembrie 2003, procedurile erau încă pendente. Faptele de bază și legislația și practicile interne relevante Acestea sunt rezumate în cererea nr. 43278/98, Velikov și alții c. Bulgaria. COMPLAINTS Reclamanții se plângeau, în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și articolele 13 și 14, că au fost victimele unei privații ilegale, nedrepte și imorale de bunuri fără compensare. Reclamanții se plângeau, de asemenea, în temeiul articolului 6 din Convenție că au fost refuzate accesul la o instanță pentru determinarea dreptului lor de a cumpăra un apartament. Reclamanții se plângeau, în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și articolele 13 și 14, că au fost victimele unei privații arbitrare de bunuri fără o compensare adecvată. Dispozițiile relevante ale Convenției se citesc: art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” art. 14 „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” Guvernul a declarat că legislația privind restituirea proprietăților naționalizate a urmărit obiective legitime importante în interesul public: asigurarea justiției și satisfacției morale tuturor celor ale căror proprietăți au fost naționalizate fără compensații în trecut și lansarea bazelor unui sistem social și economic modern, bazat pe democrație și pe o economie de piață. În alegerea mijloacelor de îndeplinire a acestor obiective, autoritățile naționale au beneficiat de o marjă largă de apreciere în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Guvernul a susținut că legile de restituire sunt suficient de clare. Proprietarii de naționalizare și cei care cumpărau proprietatea naționalizată din stat. Cazul reclamanților a fost tratat de trei niveluri de jurisdicție. Astfel, concluzia că au cumpărat apartamentul în încălcarea legii a fost atinsă pe baza examinării tuturor elementelor de probă relevante în conformitate cu normele de probă aplicabile. Citând Curtea Constituțională (decizia nr. 1 din 18 ianuarie 1996 în cazul nr. 29/1995), Guvernul a subliniat că nulitatea este o sancțiune adecvată în ceea ce privește tranzacțiile încheiate în încălcarea legii. Orice altă soluție ar fi contrar principiilor securității juridice și statului de drept. Guvernul a considerat, de asemenea, că legea și practica relevante nu au impus reclamanților o sarcină excesivă și nu au încălcat principiul proporționalității. În special, în opinia Guvernului, persoanele care au ordonat să își anuleze apartamentele în temeiul articolului 7 din Legea Restituirii au avut posibilitatea de a închiria un apartament municipal la rate scăzute sau de a obține o alocație de închiriere, dacă nu aveau mijloace suficiente de a plăti prețurile de închiriere pe piață. Pentru o anumită perioadă de timp, a existat, de asemenea, posibilitatea de a obține compensații în numerar la prețurile pieței. Începând cu anul 2000, s-a disponibil o compensare prin obligații. Prioritățile de politică de stat și disponibilitatea resurselor de stat în perioada relevantă au necesitat să recurgă la mai multe metode diferite de compensare și la modificările legislative corespunzătoare. În ceea ce privește obligațiile de compensare, Guvernul a declarat că acestea ar putea fi comercializate în conformitate cu normele de schimb de valori relevante. În plus, legea prevede că persoanele aflate în poziția reclamanților au prioritate în achiziționarea locuințelor de stat și municipalitate. De asemenea, Guvernul a menționat faptul că, în conformitate cu legislația și practicile relevante, proprietarii de prenaționalizare nu au putut solicita compensații pentru daune sau modificări ale proprietăților, deoarece naționalizarea în anii 1940 și proprietarii de postnaționalizare nu au putut solicita compensații pentru îmbunătățiri. În opinia Guvernului, această soluție a demonstrat că un echilibru just a fost atins între toate interesele implicate. În suma, Guvernul a considerat că legislația de restituire se bazează pe principiile statului de drept, justiție și egalitate în fața legii. Acesta a ajuns la un echilibru între interesele celor ale căror proprietăți au fost confiscate fără compensare în trecut și persoanele care au pierdut cazurile aduse împotriva lor în temeiul articolului 7 din Legea Restituirii. Prin urmare, după cum a constatat fosta Comisie în cazul Bulgării Panikiane (citate mai sus), autoritățile naționale nu au acționat dincolo de marja lor de apreciere. Pe această bază, Guvernul a invitat Curtea să respingă cererea ca fiind evident nefondată. Reclamanții au declarat că nu doresc să pună în întrebări întregul proces de restituire în Bulgaria din 1989, ci să se plângă de privații concrete de bunuri. Reclamanții au susținut că s-au bucurat de câteva decenii de posesie neinterzisă, a plătit impozitul pe proprietate și a menținut și a îmbunătățit un apartament pe care l-au cumpărat de la stat. Ei nu au avut niciun motiv să se îndoiască de legalitatea tranzacției și au fost proprietari de bună credință. Cu toate acestea, pentru a corecta o nedreptate comisă în trecut, în 1992 și în următorii ani, statul a comis o altă nedreptate. Reclamanții au susținut că, deși restituirea proprietăților statului a fost în interesul public și, prin urmare, a urmărit un obiectiv legitim, acest lucru nu a putut fi spus în cazul articolului 7 din Legea privind restabilirea, care a încercat să satisfacă cererile de restituire ale anumitor persoane prin privarea altor persoane ale proprietăților lor. Reclamanții au susținut, de asemenea, că privarea de proprietăți pe care le-au suferit nu a fost „prescriptă prin lege”, deoarece legea aplicabilă a deschis ușa arbitrarității. Potrivit reclamanților, ideea inițială care subliniază art. 7 din Legea Restituirii a fost de a sanctiona pe cei care au obținut bunuri prin abuz de poziția lor de putere în timpul trecutului comunist. Cu toate acestea, limba deschisă a secțiunii 7 și interpretarea acesteia de către instanțe au condus la privarea persoanelor fizice de proprietatea lor pentru nimic mai mult decât o omisiune administrativă trivială de partea funcționarilor municipali. În special, prin a permite anularea titlurilor de proprietate pentru orice încălcare a legii, fără distincție între încălcări materiale și cele banale, secțiunea 7 a stabilit scena pentru bătăliile judiciare încălzite peste detalii în tranzacțiile din urmă cu decenii. În opinia reclamanților, marea majoritate a tranzacțiilor imobiliare efectuate în Bulgaria în trecutul recent a implicat omisiuni de o natură. În loc de a lua în considerare practicile municipalităților în momentul respectiv, limba deschisă a secțiunii 7 și interpretarea sa judiciară au condus la o situație în care orice tranzacție datată din trecutul recent ar putea fi anulată în orice moment. În opinia reclamanților secțiunea 7 și practica judiciară aplicată nu a îndeplinit cerințele convenției de claritate și prevedere a legii. În plus, legea și practica încurcată au fost împotriva unor principii juridice esențiale încorporate în legislația bulgară, cum ar fi interzicerea aplicării retrospective a legii și a dispozițiilor privind prescripția acquisitivă pentru posesia neinterzisă de bună credință. În ceea ce privește proporționalitatea interferenței cu drepturile lor de proprietate, reclamanții au declarat că există un dezechilibru clar în ceea ce privește faptul că acestea au dreptul la compensații parțiale. Inițial, legea nu prevede nicio posibilitate de compensare. Deși în 1996 legea a fost modificată și prevăzută pentru compensare integrală în numerar, guvernul nu l-a plătit niciodată și în 2000 Parlamentul a abolit dispozițiile relevante din singurul motiv pentru care statul nu dispune de resurse suficiente pentru a plăti. Reclamanții au subliniat faptul că aceasta constituie o privare retroactivă a bunurilor, deoarece deja au achiziționat cereri pecuniare de compensare totală în numerar. Reclamanții au afirmat, de asemenea, că compensarea prin obligații este inadecvată și, în mod clar, insuficientă având în vedere procedura care consumă timp și faptul că suma care ar putea fi obținută nu depășește 15 – 20 % din valoarea apartamentului. În plus, reclamanții nu au avut dreptul la compensații pentru îmbunătățirile pe care le-au făcut în proprietate și datorează daune pentru a-și fi folosit propriul apartament după 1992. Reclamanții au afirmat, de asemenea, că nu au putut obține daune din partea statului sau a municipiului local, în ciuda faptului că titlul lor a fost declarat nul și nul datorită omissionilor imputabile funcționarilor municipali. Reclamanții au susținut, de asemenea, că legea și practica relevante au încălcat principiul egalității, deoarece au favorizat proprietarii prenaționalizării și nu au fost bazate pe o încercare considerată de a obține un echilibru echitabil. În special, Curtea Constituțională nu a luat în considerare sarcina pusă la dispoziția proprietarilor postnaționalizării și a aplicat o abordare formalistică. Reclamanții au afirmat, în suma, că, după 1992, fără nici o vină din partea lor, ei s-au văzut implicați în bătălii judiciare lungi pentru a-și păstra propriul apartament și au pierdut în cele din urmă datorită unei legi de restituire neclare și nejustificate și a omisiunilor administrative vechi de decenii din partea funcționarilor municipali. După proceduri suplimentare, acestea au putut obține numai în compensare o parte din valoarea proprietății lor, fără compensare pentru îmbunătățirile pe care le-au făcut sau pentru suferința morală pe care le-au suferit în acest proces. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este, în sensul art. 35 § 3 din Convenție, necesită o examinare a fondului. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a acesteia. Reclamanții se plângeau, de asemenea, în temeiul articolului 6 din Convenție, că le-a fost refuzat accesul la o instanță pentru determinarea dreptului lor de a cumpăra un apartament. Partea relevantă a articolului 6 § 1 din Convenție afirmă: "În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiere ... de [a] ... tribunal ... " Guvernul a declarat că reclamanții nu au apelat împotriva unui act juridic al municipiului, ci împotriva refuzului său de a intra într-o tranzacție. Comunitatea a fost liberă să decidă dacă doresc sau nu să vândă un apartament reclamanților. Reclamanții au răspuns că primarul a fost obligat să vândă un apartament, în conformitate cu hotărârea consiliului municipal din martie 2000 de a vinde apartamente persoanelor care au pierdut cazurile în temeiul articolului 7 din Legea Restituirii. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este, în sensul art. 35 § 3 din Convenție, necesită o examinare a fondului. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a se judeca în fondul cauzei. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului
Application no. 194/02
by Dimitar and Zvezda NIKOLOVI
against Bulgaria
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 12 May 2005 as a Chamber composed of:
Mr
C.L.
Rozakis
,
President
,
Mr
L.
Loucaides
,
Mrs
F.
Tulkens
,
Mr
P.
Lorenzen
,
Mrs
N.
Vajić
,
Mrs
S.
Botoucharova
,
Mr
D.
Spielmann,
judges
,
and Mr
S.
Nielsen
,
Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 29 September 2001,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,
Having deliberated, decides as follows:
The applicants, Mr Dimitar Georgiev Nikolov and Zvezda Dimitrova Nikolova, are Bulgarian nationals, who were born in 1934 and 1960 respectively and live in Russe. Before the Court they were represented by Mrs S. Margaritova-Voutchkova, a legal adviser practising in Sofia.
The respondent Government were represented by their agent, Mrs
M.
Dimova, of the Ministry of Justice.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
A.
The particular circumstances of the applicants' case
By virtue of section 7 of the Restitution Law and through judicial decisions the applicants' title to their apartment (which the first applicant and his late wife had purchased from the local municipality in 1970) was declared null and void. Ownership thereof was bestowed back to the heir of the persons from whom the apartment had been nationalised in 1949.
In 1970 the first applicant and his wife bought a three-room 96 square metres apartment from the local municipality.
In 1992 the pre-nationalisation owner brought an action against the applicants under section 7 of the Restitution Law.
The courts granted the claim, noting that two of the relevant documents had been signed by the deputy mayor and not by the mayor and that there had been other irregularities. The final decision was handed down on 24
June 1998.
On 27 October 1998 the applicants were evicted.
In 1998 the applicants requested compensation by bonds. On 29 April 1999 the regional governor, after having commissioned an expert to assess the value of the apartment, ordered compensation by bonds with face value 47,800 Bulgarian levs (“BGN”) (the equivalent of approximately EUR
24,000).
On 31 March 1999 the applicants were granted the tenancy of a municipal apartment. They applied to purchase it by bonds.
In March 2000 the municipal council in Russe decided that applications by persons who had lost cases under section 7 of the Restitution Law and wished to purchase an apartment should be granted.
On 3 May 2000 the mayor of Russe wrote to the Ministry of Finance inquiring whether the municipality would be able to use compensation bonds obtained through the sale of apartments for bonds. On 26 July 2000 the Ministry replied that once used for the purchase of a municipal apartment the bonds are “cancelled”.
On 19 January 2001 the mayor wrote to the applicants stating that the municipality was not under an obligation to sell an apartment to them.
On 8 February 2001 the applicants brought an action against the mayor challenging his refusal to sell an apartment. The Russe Regional Court rejected the claim as inadmissible, stating that the mayor's refusal to sell an apartment was not an administrative decision and, therefore, was not amenable to judicial review. The applicants appealed to the Supreme Administrative Court.
On 17 April 2001 the Supreme Administrative Court upheld the rejection of the claim. The court noted that in accordance with the provisions of the Compensation Law and the Municipal Property Law, compensation bonds could be used for the purchase of municipal dwellings. Also, persons who had lost cases under section 7 had priority when applying to purchase the apartment they were renting. Nonetheless, the sale of an apartment being a civil transaction to which the parties are at an equal footing, the mayor's refusal was nothing more than a refusal to enter into a transaction, not an administrative decision. Therefore, the mayor's refusal did not affect any right of the applicants. It followed that the refusal was not amenable to judicial review.
On 29 March 2002 the mayor of Russe refused the applicants' renewed request to sell them an apartment for bonds. He explained that the legal provision referring to such a possibility did not impose an obligation for the municipality to sell apartments.
In 2001 the applicants brought an action against the State and the local municipality, seeking damages for the fact that they had been deprived of their apartment owing to an administrative omission imputable to municipal clerks.
On 7 June 2002 the applicants' claims were dismissed by the Russe District Court. The court found that the alleged omissions had occurred in the context of a civil transaction between the municipality and the first applicant and his wife. However, under the State Responsibility For Damage Act, State organs were only liable for damage occasioned by acts and decisions issued in the exercise of State power.
The applicants appealed. As of September 2003 the proceedings were still pending.
B.
Background facts and relevant domestic law and practice
These are summarised in application no. 43278/98, Velikov
and
Others
v. Bulgaria.
The applicants complained, relying on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention and Articles 13 and 14, that they had been the victims of an unlawful, unjust and immoral deprivation of property without compensation.
The applicants also complained under Article 6 of the Convention that they had been denied access to a court for the determination of their right to buy an apartment.
1.
The applicants complained, relying on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention and Articles 13 and 14, that they had been the victims of an arbitrary deprivation of property without adequate compensation.
The relevant provisions of the Convention read:
Article 1 of Protocol No. 1
“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.
The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
Article 13
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
Article 14
“The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.”
The Government's submissions
The Government stated that the legislation on the restitution of nationalised property pursued important legitimate aims in the public interest: providing justice and moral satisfaction for all those whose property had been nationalised without compensation in the past and launching the foundations of a modern social and economic system, based on democracy and a market economy. In choosing the means to achieve those aims, the national authorities enjoyed a wide margin of appreciation in accordance with Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
The Government maintained that the restitution laws were sufficiently clear. They provided for judicial examination of disputes between pre
‑
nationalisation owners and those who had purchased the nationalised property from the State. The applicants' case had been dealt with by three levels of jurisdiction. Thus, the conclusion that they had bought the apartment in breach of the law had been reached on the basis of the examination of all pertinent evidence in accordance with the applicable rules of evidence.
Citing the Constitutional Court (judgment No. 1 of 18 January 1996 in case no. 29/1995), the Government emphasised that nullity was an adequate sanction in respect of transactions concluded in breach of the law. Any other solution would run contrary to the principles of legal certainty and the rule of law.
The Government also considered that the relevant law and practice had not imposed on the applicants an excessive burden and had not violated the principle of proportionality.
In particular, in the Government's view, persons ordered to vacate their apartments under section 7 of the Restitution Law had the possibility to rent a municipal apartment at low rates or to obtain a rent allowance, if they had insufficient means to pay market rental prices. For a certain period of time there had also been a possibility to obtain compensation in cash at market prices. Since 2000, compensation by bonds was available. State policy priorities and the availability of State resources during the relevant period had necessitated resort to several different compensation methods and the corresponding legislative amendments.
As regards the compensation bonds, the Government stated that they could be traded in accordance with the relevant stock exchange rules. Furthermore, the law provided that persons in the applicants' position had priority in purchasing State and municipal dwellings.
The Government also referred to the fact that in accordance with the relevant law and practice the pre-nationalisation owners could not claim compensation for damage or changes in the property since the nationalisation in the 1940s and the post-nationalisation owners could not claim compensation for improvements. In the Government's view, this solution demonstrated that a just balance had been struck between all interests involved.
In sum, the Government considered that the restitution legislation was based on the principles of the rule of law, justice and equality before the law. It struck a balance between the interests of those whose property had been confiscated without compensation in the past and the persons who had lost cases brought against them under section 7 of the Restitution Law. Therefore, as the former Commission found in the case of
Panikian
v.
Bulgaria
(cited above), the national authorities had not acted beyond their margin of appreciation.
On that basis the Government invited the Court to reject the application as being manifestly ill-founded.
The applicants' submissions in reply
The applicants criticised the Government's observations as being of a general nature, without an analysis
in concreto
of the legal and practical issues in their case. The applicants stated that they did not wish to call into question the entire restitution process in Bulgaria since 1989 but complained of concrete deprivations of property.
The applicants submitted that they had enjoyed several decades of undisturbed possession, paid property tax and maintained and improved an apartment which they had bought from the State. They had never had any reason to doubt the lawfulness of the transaction and had been owners in good faith. However, in order to correct an injustice committed in the past, in 1992 and the following years the State had committed another injustice.
The applicants submitted that while the restitution of State owned property had been in the public interest and thus pursued a legitimate aim, the same could not be said of section 7 of the Restitution Law, which sought to satisfy the restitution claims of certain individuals by depriving other individuals of their property.
The applicants further maintained that the deprivation of property they had suffered had not been “prescribed by law” as the applicable law opened the door to arbitrariness. According to the applicants, the initial idea underlying section 7 of the Restitution Law had been to sanction those who had obtained property by abusing their position of power during the communist past. However, the open-ended language of section 7 and its interpretation by the courts had resulted in depriving individuals of their property for nothing more than a trivial administrative omission on the part of municipal clerks.
In particular, by allowing the nullification of titles to property for any breach of the law, without distinction between material breaches and trivial ones, section 7 had set the scene for heated judicial battles over details in transactions dating from decades ago. In the applicants' view, the large majority of real estate transactions effected in Bulgaria in the recent past involved omissions of some nature. Instead of taking into account the practice of the municipalities at the relevant time, the open-ended language of section 7 and its judicial interpretation had led to a situation where any transaction dating from the recent past might at any time be nullified. In the applicants' view section 7 and the judicial practice applying it did not meet the Convention requirements of clarity and foreseeability of the law. Moreover, the impugned law and practice ran contrary to a number of essential legal principles embedded in Bulgarian law such as the prohibition against retrospective application of the law and the provisions on acquisitive prescription for undisturbed possession in good faith.
As to the proportionality of the interference with their property rights the applicants stated that there was a clear imbalance in that they were only entitled to partial compensation. Initially the law did not provide for any possibility for compensation. Although in 1996 the law was amended and provided for full compensation in cash, the Government never paid it and in 2000 Parliament abolished the relevant provisions for the sole reason that the State did not have sufficient resources to pay. The applicants stressed that that constituted a retroactive deprivation of possessions, as they had already acquired pecuniary claims to full compensation in cash.
The applicants further stated that compensation by bonds was inadequate and clearly insufficient in view of the time-consuming procedure and the fact that the amount that could be obtained did not exceed 15 – 20 % of the value of the apartment. Moreover, the applicants were not entitled to compensation for the improvements they had made in the property and owed damages for having used their own apartment after 1992.
The applicants also stated that they were unable to obtain damages from the State or the local municipality despite the fact that their title had been declared null and void owing to omissions imputable to municipal officials.
The applicants also alleged that the relevant law and practice violated the principle of equality as they favoured the pre-nationalisation owners and were not based on a considered attempt to strike a fair balance. In particular, the Constitutional Court never took into account the burden placed on the post-nationalisation owners and applied a formalistic approach.
The applicants stated, in sum, that after 1992 without any fault on their part they saw themselves implicated in lengthy judicial battles to preserve their own apartment and eventually lost it owing to an unclear and unjust restitution law and decades-old administrative omissions on the part of municipal officials. After further proceedings they could only obtain in compensation a portion of the value of their property, without compensation for the improvements they had made or for the moral suffering they had endured in the process.
The Court considers, in the light of the parties' submissions, that the complaint raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.
2.
The applicants also complained under Article 6 of the Convention that they had been denied access to a court for the determination of their right to buy an apartment.
The relevant part of Article 6 § 1 of the Convention reads:
“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing ... by [a] ... tribunal...”
The Government stated that the applicants had not appealed against a legal act of the municipality but against its refusal to enter into a transaction. The municipality had been free to decide whether or not they wished to sell an apartment to the applicants. That was not a question to be decided by the courts.
The applicants replied that the mayor had been under an obligation to sell an apartment, pursuant to the municipal council's decision of March 2000 to sell apartments to persons who had lost cases under section 7 of the Restitution Law.
The Court considers, in the light of the parties' submissions, that the complaint raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
the application admissible, without prejudging the merits of the case.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Registrar
President