AFFAIRE FÁBER c. REPUBLIQUE TCHEQUE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 35883/02) îndreptată împotriva Republicii Cehă și cu care un cetățean al acestui stat, Dl. Štefan Fáber ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 24 septembrie 2002 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul ceh ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, Dl. V. A. Schorm.

La 24 iunie 2004, Curtea a decis comunicarea cererii Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, a decis să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului. FAPTE

Printr-un contract de vânzare din 1965, reclamantul și părinții săi au achiziționat o casă familială situată la Olomouc. După ce fusese confiscată de M.M., această casă era la acea vreme deținută de Stat și vânzarea sa se baza pe instrucțiunile ministerului finanțelor; dreptul de utilizare personală al terenului atașat a fost de asemenea constituit în favoarea cumpărătorilor.

La 10 martie 1992, M.M. a intentat împotriva reclamantului și a părinților săi o acțiune bazată pe legea nr. 87/1991 privind reabilitarea extrajudiciară, având ca scop obligarea lor să-i restituie imobilul în cauză. Susținea că vânzarea fusese afectată de o încălcare a regulilor în vigoare în 1965 și că interesații beneficiau de un avantaj ilegal.

Ședința fixată pentru 5 mai 1992 a fost amânată la 3 iunie 1992 la cererea lui M.M. care era în străinătate.

La 4 mai 1992, tribunalul de district (Okresní soud) din Olomouc s-a informat la autoritățile domiciliului și naționalității celui care acționa.

Alte ședințe, în cursul cărora tribunalul audiat pe părți și martori, au avut loc la 3 iunie, 29 iunie, 17 august și 5 noiembrie 1992. Ședința prevăzută pentru 11 ianuarie 1993 nu a avut loc din cauza bolii judecătorului. După cererea lui M.M. de a nu ține nici o ședință înainte de jumătatea lunii mai 1993, din cauza absenței lui, ședința următoare a avut loc la 25 mai 1993; cu această ocazie, tribunalul a admis modificarea acțiunii de către demandant.

La 31 mai 1993, tribunalul a ordonat elaborarea unei expertiști privind valoarea bunurilor litigioase; în septembrie 1993, aceasta a fost trimisă părților.

La cererea lui M.M., ședința fixată pentru 1 noiembrie 1993 a fost amânată la 9 decembrie 1993.

În ianuarie 1994, în urma demisiei judecătorului care conducea cauza, aceasta a fost atribuită unui alt judecător.

La 22 februarie 1995, tribunalul a primit o cerere de la avocatul lui M.M. prin care îl invita să nu țină nici o ședință în următorii cinci luni, invocând că clientul său suferise o operație. La 4 septembrie 1995, avocatul a răspuns intimării tribunalului afirmând că clientul său era acum în măsură să asiste la ședințe; câteva zile mai târziu, l-a informat totuși despre o convalescență a lui M.M. prevăzută pentru doi luni.

La ședința din 9 ianuarie 1996, tribunalul a admis o nouă modificare a acțiunii și a audiat pe M.M., precum și pe expert; ședința a fost amânată la 16 februarie 1996 pentru a-l audita pe tatăl reclamantului la domiciliul lui. La această dată, acesta din urmă i-a făcut cunoscut judecătorului că nu înțelege limba cehă și nu poate deci să răspundă întrebărilor puse; audierea în prezența unui interpret al limbii maghiare a fost deci fixată la 22 martie 1996.

Ședința ținută la 31 mai 1996 a fost amânată pentru a clarifica chestiunea naționalității lui M.M.; în acest scop, tribunalul s-a adresat în iulie 1996 ambasadei cehe din Statele Unite.

La 20 noiembrie 1996, tribunalul a comandat o nouă expertiță pentru a verifica anumite susțineri ale împotrivivilor.

După un stagiu și plecarea consecventă a judecătorului care conducea cauza, cauza a fost în septembrie 1997 atribuită unui alt judecător.

La 19 mai 1997, expertul judecătoresc a solicitat precizări privind obiectul raportului de elaborat; chestiunea a fost rezolvată cu ajutorul observațiilor reclamantului prezentate în iulie 1997 și raportul a fost depus la tribunal la data de 11 noiembrie 1997. Tribunalul a fost de asemenea informat de serviciile consulare că M.M. nu avea cetățenia americană.

La ședința din 15 aprilie 1998, tribunalul a admis o altă modificare a acțiunii și a suspendat procedura până la finalizarea procedurii de succesiune angajată după decesul tatălui reclamantului. La 25 august 1998, s-a decis continuarea procedurii.

Alte ședințe au avut loc la 29 octombrie, 23 noiembrie 1998 (când o nouă modificare a acțiunii de către demandant a fost admisă) și 21 ianuarie 1999.

Prin sentința pronunțată la 1 februarie 1999, tribunalul a admis parțial acțiunea lui M.M., hotărând să-i transfere dreptul de proprietate asupra casei litigioase; a respins totuși cererea lui privind restituirea terenului. Tribunalul a reținut că instrucțiunile relevante ale ministerului finanțelor nu fuseseră respectate la vânzarea din 1965, deoarece nu fusese propus chiriașilor de atunci să cumpere casa în cauză. Avantajul ilegal al cumpărătorilor ar rezulta din faptul că vânzarea jumătății imobilului reclamantului nu fusese aprobată de comisia competentă și că aceștia cumpăraseră casa la un preț inferior celui fixat de rapoartele de expertiță elaborate în 1964, 1992, 1993 și 1996 (diferența de preț datorindu-se în special unor coeficienți diferiți de uzură aleși de experți). După o prelungire a termenului pentru redactarea sentinței, aceasta a fost notificată părților la 30 iunie 1999.

În iulie 1999, ambele părți au contestat; dosarul a fost transmis tribunalului regional (Krajský soud) din Ostrava în octombrie 1999.

După ce a ținut o ședință la 8 noiembrie 2000, tribunalul regional a anulat sentința atacată din 15 noiembrie 2000, ordonând reclamantului să restituie lui M.M. de asemenea și terenul; contestația acestuia a fost respinsă ca nejustificată. După două prelungiri ale termenului pentru redactarea hotărârii, aceasta a fost notificată părților în aprilie 2001.

La 4 iunie 2001, reclamantul, reprezentat de un avocat, a atacat hotărârea prin recurs în casație. M.M. s-a pronunțat asupra acestuia la 1 august 2001.

La 28 februarie 2002, Curtea Supremă (Nejvyšší soud) a respins recursul reclamantului ca tardiv, considerând că ar fi trebuit să fie introdus în termen de o lună (și nu doi), termen fixat de legislația care era în vigoare în momentul adoptării deciziei de către instanța de apel.

La 24 mai 2002, zi a notificării deciziei menționate, avocatul a adus-o la cunoștința reclamantului și l-a informat că avea totuși dreptul să locuiască în casa litigioasă până când noul proprietar i-ar asigura o locuință compensatorie corespunzătoare.

La 13 iunie 2002, reclamantul a atacat decizia Curții Supreme printr-un recurs constituțional. Invocând drepturile sale la protecția judiciară și la un proces echitabil, se plângea că tribunalul regional nu l-a suficient informat asupra posibilității de a se recurge în casație și l-a astfel privat de dreptul de a face examinată cererea lui.

La 25 martie 2004, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins recursul reclamantului pentru lipsă de temei evidentă, reținând că instrucția de bază asupra recursului în casație, furnizată reclamantului de tribunalul regional, era corectă chiar dacă trimiterea la dispoziția legală nu era pertinentă. Conform jurisdicției constituționale, Curtea Supremă nu comisese o eroare în aprecierea admisibilității recursului conform legislației în vigoare înainte de 31 decembrie 2000.

Din scrisoarea avocatului reclamantului datată 19 aprilie 2004 rezultă că ministerul finanțelor, în septembrie 2002, rambursase reclamantului prețul de cumpărare plătit în 1965.

La 6 mai 2004, barourile cehe au informat reclamantul că plângerea sa îndreptată împotriva avocatului care introdusese tardiv recursul în casație era justificată, dar că nicio măsură nu putea fi adoptată din cauza prescripției.

Guvernul se opune acestei teze.

Perioada de luat în considerare a început la 18 martie 1992, dată a intrării în vigoare a Convenției cu privire la Republica Cehă, și s-a încheiat la 25 martie 2004 prin decizia Curții Constituționale. Perioada în cauză a durat deci doisprezece ani, pentru patru instanțe. A. Privitor la admisibilitate

Curtea constată că această pretenție nu este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă de asemenea că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Privitor la fond

În prim rând, Guvernul observă că în formularul cererii, interesatul susține că procedura a acuzat întârzieri doar între 1999 și 2002.

Potrivit Guvernului, cauza ridica o oarecare dificultate, datorită în special naturii restituirii și timpului scurs de la vânzarea din 1965. Privitor la comportamentul părților, observă că reclamantul a schimbat avocat de mai multe ori și că demandantul, în afară de numeroasele cereri de modificare, a adesea solicitat amânarea ședințelor. Autoritățile judiciare, pe de altă parte, au acționat cu toată diligența posibilă; între 1999 și 2002, în special, cauza a fost examinată de trei instanțe care au decis în termene proporționate cu complexitatea cauzei.

În observații, reclamantul susține că de la început procedura suferea de întârzieri, în special din cauza comportamentului lui M.M. tolerat de tribunale; susține în această privință că dacă M.M. nu era în măsură să compare, tribunalul putea continua procedura în prezența avocatului său.

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și enjuul litigiului pentru interesați (vezi, printre alte multe, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII; Hartman c. Republica Cehă, nr. 53341/99, § 73, CEDO 2003-VIII). Curtea observă de asemenea că în conformitate cu jurisprudența sa în această materie, este chemată să aprecieze durata procedurii luate în ansamblu.

În cazul de față, Curtea recunoaște că cauza prezenta o oarecare complexitate și necesita strângerea unei serii de probe. Dacă este adevărat și că demandantul a contribuit la prelungirea procedurii, Curtea observă că tribunalele nu i-au adresat nici o inimă și au constant admis cereri ale lui privind amânarea ședințelor, deși era reprezentat de un avocat. De altfel, nu rezultă din dosar că schimbările de avocat de către reclamant au fost la origine unor întârzieri. Pe de altă parte, Curtea considera că autoritățile judiciare ar fi trebuit să se arate mai diligente, ținând cont printre altele de enjuul litigiului pentru reclamant. Observă în particular singulara lungime, aproape șapte ani, a instanței în fața tribunalului de district, lungile termene de notificare a deciziilor către părți, precum și perioada de un an și nouă luni pe care a ținut-o Curtea Constituțională pentru a judeca recursul reclamantului, destul de simplu totuși.

Ca concluzie, în lumina criteriilor elaborate de jurisprudență și ținând cont de ansamblul circumstanțelor, Curtea considera că durata globală de doisprezece ani nu poate fi în acest caz considerată ca răspunzând condiției termenului rezonabil. Prin urmare, a existat violare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Pe temei de art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul contestă decizia Curții Supreme care a respins recursul sau în casație pentru tardivitate, și susține că nu se poate reproșa o eroare comisă de avocatul său. Adaugă în observații că dreptul or la un proces echitabil a fost și el violat din cauza concluziilor eronate ale tribunalelor inferioare.

Privitor la prima parte a pretenziei, Curtea observă că reglementarea privind formalitățile și termenele de respectat pentru a forma un recurs, precum și obligația de a fi reprezentat de un avocat în fața anumitor jurisdicții superioare, vizează asigurarea unei bune administrații a justiției și respectarea securității juridice. Amintește de asemenea că pretenție conform căreia un avocat ar fi, prin neglijență, compromis dreptul reclamantului la o asistență juridică efectivă, nu este de natură să angajeze în mod direct și imediat responsabilitatea Statului (Moragon Iglesias c. Spania (dec.), nr. 48004/99, 19 noiembrie 2002).

Privitor la cea de-a doua parte a acestei pretenții, Curtea observă că reclamantul, mai precis avocatul sau, s-a el însuși privat de posibilitatea de a face reexaminată această pretenție de către Curtea Supremă și nu a ridicat-o în recursul constituțional. În această privință, și dată fiind că această alegație se bazează pe aceleași fapte ca și pretenție privind art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trimite la concluzia sa privind această parte a cererii (vezi § 58 de mai jos).

În aceste condiții, această parte a cererii trebuie respinsă – în ansamblu – pentru lipsă evidentă de temei, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Privitor la pretenție privind violare a dreptului la respectarea bunurilor

Reclamantul denunță în fine o atingere a dreptului sau la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care se opune obligației de a restitui casa, cumpărată de bună credință, unei persoane căreia nu i-ar fi cauzat niciun prejudiciu.

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de atac interne, susținând că reclamantul a omis introducerea corespunzătoare a unui recurs în casație și a unui recurs constituțional.

În prim rând, Guvernul imputu reclamantului (sau avocatului lui) faptul că recursul în casație nu a fost examinat de Curtea Supremă, din cauza introducerii tardive. Potrivit lui, o inexactitate minoră cuprinsă în instrucția jurisdicției de apel putea cu greu să deregleze gândirea juridică a unui reprezentant calificat cum trebuie să fie un avocat. Observă că termenul de o lună impartit pentru a se recurge în casație era suficient de lung și că era vorba de un recurs extraordinar examinat de competența Curții Supreme. În caza de față, avocatul reclamantului a el însuși recunoscut să fi comis o greșeală profesională, care a fost de asemenea constatată de baroul ceh, și îi revine reclamantului a reclama prejudiciul astfel cauzat. Cu toate acestea, aceasta nu schimbă nimic din faptul că interesatul nu a epuizat căile de atac interne care se aflau la dispoziția lui.

Apoi, Guvernul observă că în recursul constituțional, reclamantul a atacat doar decizia negativă a Curții Supreme, fără a ridica pretenție privind dreptul la proprietate. Astfel, s-a privat de posibilitatea teoretică ca Curtea Constituțională să treacă peste tardivitate a recursului în casație și să examineze fondul cauzei considerând că enjuul recursului depășește interesele proprii ale reclamantului; nu i-a deci dat jurisdicției constituționale posibilitatea de a redresa violare susținută acum în fața Curții.

Ca răspuns la întrebarea pusă de Curtea, Guvernul susține că nimic nu permite a crede că jurisprudența Curții Constituționale privind restituirea pune în discuție efectivitatea recursului constituțional; oricum, îndoieli cu privire la efectivitate unui recurs nu scutesc reclamantul de obligația de a-l exercita. Guvernul considera că nu se poate nici mai mult specula asupra rezultatului procedurii privind acest recurs; data fiind că Curtea Constituțională judecase în cauza reclamantului după ce hotărârea Pincová și Pinc c. Republica Cehă (nr. 36548/97, CEDO 2002-VIII) fusese pronunțată de Curtea, jurisdicția constituțională ar fi probabil ținut seama de opinia Curții exprimată în acea hotărâre dacă pașii reclamantului ar fi furnished o asemenea oportunitate.

Reclamantul se opune excepției ridicate de Guvern, susținând că jurisdicția de apel nu și-a îndeplinit datorința de a-l instrui asupra posibilității de a se recurge în casație și l-a astfel plasat într-o situație de incertitudine juridică. Se referă în această privință la o hotărâre a Curții Constituționale (nr. I ÚS 139/99) conform căreia datorința de instrucție era deosebit de necesară în cauzele de restituire. Deci, era avocatul care a trebuit să interpreteze dispozițiile tranzitorii – și puțin clare - din codul de procedură civilă, dar s-a confruntat cu o interpretare diferită a Curții Supreme, căreia interesatul i-o reproșează că e prea largă și contrară Constituției. În aceste condiții, reclamantul considera că nu se poate pune în sarcina lui faptul că avocatul sau a ulterior recunoscut o greșeală.

Privitor la recursul constituțional, reclamantul admite că nu a ridicat pretenție privind art. 1 din Protocolul nr. 1, dar considera că nu putea face-o atât timp cât alte căi de atac – respectiv recursul în casație - nu fuseseră exercitate. Trebuia deci mai întâi ca Curtea Constituțională să anuleze decizia atacată a Curții Supreme pentru ca aceasta din urmă să poată judeca, în cadrul recursului în casație, pretenție privind dreptul de proprietate.

Curtea amintește că scopul articolului 35 este de a oferi statelor contractante ocazia de a preveni sau redresa – în mod normal pe calea tribunalelor - violări susținute împotriva lor înainte ca ele să fie prezentate Curții. Statele deci nu au a răspunde de actele lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut ocazia de a redresa situația în ordinea juridică internă. Totuși, această dispoziție trebuie aplicată "cu o oarecare flexibilitate și fără formalism excesiv"; este suficient ca interesatul să fi ridicat în fața autorităților naționale "cel puțin în substanță, și în condițiile și termenele prescrise de dreptul intern" pretenziile pe care intenționează să le formeze mai târziu la Strasbourg (Akdivar și alții c. Turcia, hotărâre din 16 septembrie 1996, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-IV, §§ 65-69; Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr. 29183/95, § 37, CEDO 1999-I).

Trebuie deci să se cerceteze dacă, ținând cont de ansamblul circumstanțelor cauzei, reclamantul poate fi privit ca având făcut tot ce se putea rezonabil de el pentru a epuiza căile de atac interne.

Curtea constată mai întâi că recursul în casație al reclamantului, prezentat prin avocatul sau, a fost respins pentru tardivitate. În această privință, observă că căile de atac interne nu au fost epuizate atunci când recursul a fost respins pentru neobservarea de către autor a formalităților cerute în dreptul intern (Hava c. Republica Cehă, nr. 23256/94, decizie a Comisiei din 9 iunie 1994, Decizii și rapoarte 78-B, pag. 139; Moragon Iglesias c. Spania, precitată).

Curtea amintește de asemenea că pe seama autorităților naționale revine în prim rând interpretarea legii interne; rolul Curții se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Aceasta este deosebit de adevărat privitor la interpretarea de către tribunale a regulilor de natură procedurală cum ar fi termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea recursurilor (vezi, printre alte multe, Tejedor García c. Spania, hotărâre din 16 decembrie 1997, Colecția 1997-VIII, § 31; Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, nr. 46129/99, § 46, CEDO 2002-IX). Curtea se datoreaza a aminti că reglementarea privind formalitățile și termenele de respectat pentru a forma un recurs vizează asigurarea unei bune administrații a justiției și respectarea, în particular, a principiului securității juridice. Interesații trebuie să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate.

În cazul de față, Curtea nu observă niciun element de arbitrar în decizia Curții Supreme, a cărei conformitate cu dreptul intern a fost verificată de Curtea Constituțională (vezi de asemenea § 42 de mai sus). Apoi, observă cu Guvernul că reclamantul nu a încercat să obțină o decizie asupra fondului pretenziei privind dreptul de proprietate din partea Curții Constituționale, din vina de a nu fi ridicat această pretenție în fața ei. Nu se poate într-adevăr specula asupra a ceea ce ar fi fost rezultatul unui asemenea recurs constituțional, în special în situația în care hotărârea Curții în cauza Pincová și Pinc c. Republica Cehă (precitată), care prezintă similarități cu cazul de față, era deja cunoscută Curții Constituționale cehe.

În aceste circumstanțe, Curtea considera că reclamantul nu a dovedit diligența necesară care putea fi rezonabil așteptată de la el pentru a satisface cerința epuizării căilor de atac interne.

Rezultă că această pretenție trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Reclamantul cere, pentru prejudiciu material, 2.390.537 coroane cehe (CZK), adică aproximativ 81.000 de euro (EUR). Acest montant este menit să corespundă diferenței între valoarea curentă a casei litigioase și prețul de cumpărare inițial care a fost rambursat reclamantului. Cere de asemenea 750.000 CZK (aproximativ 25.413 EUR) pentru prejudiciu moral pe care el și părinții săi ar fi suferit din cauza suferințelor și stresului experimentat.

Guvernul este de opinie că nu există niciun lănțui de cauzalitate între prejudiciul material susținut și violare a articolului 6 § 1 din Convenție; privitor la chestiunea dacă există un asemenea lănțui cu presupusa violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, se remite la înțelepciunea Curții, considerând totuși că montantul eventual alocat în acest sens nu ar trebui să depășească 500.000 CZK (16.942 EUR). Privitor la suma cerută de interesatul pentru prejudiciu moral, Guvernul o consideră excesivă; observă de asemenea că părinții reclamantului nu au fost părți în procedura în fața Curții.

Curtea amintește că constatarea violare a Convenției la care a ajuns rezultă exclusiv din o necunoaștere a dreptului reclamantului de a vedea cauza lui auzită într-un "termen rezonabil". În aceste circumstanțe, nu descoperă niciun lănțui de cauzalitate între violare constatată și prejudiciul material susținut, și respinge această cerere. Admite totuși că durata procedurii litigioase a cauzat reclamantului un anumit prejudiciu moral, care nu se găsește suficient reparat prin constatarea încălcării Convenției. Deci, ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa și judecând în echitate, cum cere art. 41 din Convenție, Curtea considera că este necesar să aloce reclamantului 5.500 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea 33.220 CZK (1.126 EUR) pentru cheltuieli și costuri suportate în fața jurisdicțiilor interne și ale Curții.

Guvernul observă că aproape totalitatea acestei sume corespunde cheltuielilor plătite în cadrul procedurii interne, care nu pot fi considerate ca suportate în scopul de a preveni sau redresa violare a Convenției. Pe de altă parte, nu se opune ca reclamantul să-și vadă rambursat montantul de 10.000 CZK (aproximativ 340 EUR), corespunzând onorariilor plătite de reclamant avocatului care elaborase observații prezentate Curții (fără totuși a-l reprezenta în fața ei).

Curtea amintește că atunci când constată violare a Convenției, poate acorda reclamanților rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate în fața jurisdicțiilor naționale pentru a preveni sau face să corecteze cele de acolo această violare (Zimmermann și Steiner c. Elveția, hotărâre din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 36; Hertel c. Elveția, hotărâre din 25 august 1998, Colecția 1998-VI, § 63).

În cazul de față, în măsura în care interesatul nu a contestat durata procedurii litigioase în fața nici unei autorități interne, Curtea respinge cererea sa privind cheltuielile și costurile procedurii naționale. Privitor la procedura în fața Curții, considera rezonabil să aloce reclamantului, care nu era reprezentat de un avocat, montantul de 500 EUR în acest scop. C. Dobânzile de întârziere

Curtea judecă corespunzător de a baza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii liniei de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor la pretenție privind durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru restul; 2. Constată că a existat violare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitiv conform articolului 44 § 2 din Convenție, 5.500 EUR (cinci mii cinci sute de euro) pentru prejudiciu moral și 500 EUR pentru cheltuieli și costuri, plus orice montant putând fi datorat cu titlu de impozit; aceste sume trebuie convertite în moneda națională a Statului pârât la cursul aplicabil la data reglementării; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a liniei de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte de procent; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 mai 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Naismith J.-P. Costa Grefier adjoint Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 35883/02) dirigée contre la République tchèque et dont un ressortissant de cet Etat, M. Štefan Fáber (« le requérant »), a saisi la Cour le 24 septembre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. V. A. Schorm.

Le 24 juin 2004, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

Par un contrat de vente de 1965, le requérant et ses parents acquirent une maison familiale sise à Olomouc. Après avoir été confisquée à M.M., cette maison était à l’époque possédée par l’Etat et sa vente se fondait sur les instructions du ministère des Finances ; le droit d’usage personnel du terrain attenant fut également constitué au profit des acquéreurs.

Le 10 mars 1992, M.M. intenta à l’encontre du requérant et de ses parents une action basée sur la loi n o 87/1991 sur les réhabilitations extrajudiciaires, tendant à les obliger à lui restituer l’immeuble en question. Il alléguait que la vente avait été entachée d’une violation des règles en vigueur en 1965 et que les intéressés avaient bénéficié d’un avantage illégal.

L’audience fixée au 5 mai 1992 fut reportée au 3 juin 1992 à la demande de M.M. qui séjournait à l’étranger.

Le 4 mai 1992, le tribunal de district (Okresní soud) d’Olomouc s’enquit auprès des autorités du domicile et de la nationalité du demandeur.

D’autres audiences, lors desquelles le tribunal entendit les parties et des témoins, se tinrent les 3 juin, 29 juin, 17 août et 5 novembre 1992. L’audience prévue au 11 janvier 1993 n’eut pas lieu en raison de la maladie du juge. A la suite de la demande de M.M. de ne pas tenir d’audience avant la mi-mai 1993, en raison de son absence, l’audience suivante eut lieu le 25 mai 1993 ; à cette occasion, le tribunal admit la modification de l’action par le demandeur.

Le 31 mai 1993, le tribunal ordonna l’élaboration d’une expertise sur la valeur des biens litigieux ; en septembre 1993, celle-ci fut envoyée aux parties.

A la demande de M.M., l’audience fixée au 1 er novembre 1993 fut reportée au 9 décembre 1993.

En janvier 1994, à la suite de la démission du juge chargé de l’affaire, celle-ci fut attribuée à un autre juge.

Le 22 février 1995, le tribunal reçut une demande de l’avocat de M.M. par laquelle il l’invitait à ne pas tenir d’audience pendant les cinq mois suivants, avançant que son client avait subi une opération. Le 4 septembre 1995, l’avocat répondit à la sommation du tribunal en affirmant que son client était désormais en mesure d’assister aux audiences ; quelques jours plus tard, il l’informa cependant d’une convalescence de M.M. prévue pour deux mois.

A l’audience du 9 janvier 1996, le tribunal admit une nouvelle modification de l’action et interrogea M.M. ainsi que l’expert ; l’audience fut ajournée au 16 février 1996 afin d’interroger le père du requérant à son domicile. A cette date, ce dernier fit savoir au juge qu’il ne comprenait pas le tchèque et ne pouvait donc pas répondre aux questions posées ; l’audition en présence d’un interprète du hongrois fut donc fixée au 22 mars 1996.

L’audience tenue le 31 mai 1996 fut ajournée afin d’éclaircir la question de la nationalité de M.M. ; à cette fin, le tribunal s’adressa en juillet 1996 à l’ambassade tchèque aux Etats-Unis.

Le 20 novembre 1996, le tribunal commanda une nouvelle expertise pour vérifier certaines allégations des défendeurs.

Après un stage et le départ conséquent du juge chargé de l’affaire, l’affaire fut en septembre 1997 attribuée à un autre juge.

Le 19 mai 1997, l’expert judiciaire sollicita des précisions concernant l’objet du rapport à élaborer ; la question fut résolue à l’aide des observations du requérant présentées en juillet 1997 et le rapport fut soumis au tribunal en date du 11 novembre 1997. Le tribunal fut également informé par les services consulaires que M.M. n’avait pas la nationalité américaine.

A l’audience du 15 avril 1998, le tribunal admit une autre modification de l’action et suspendit la procédure jusqu’à la fin de la procédure de succession engagée après le décès du père du requérant. Le 25 août 1998, il fut décidé de poursuivre la procédure.

D’autres audiences eurent lieu les 29 octobre, 23 novembre 1998 (où une nouvelle modification de l’action par le demandeur fut admise) et 21 janvier 1999.

Par le jugement prononcé le 1 er février 1999, le tribunal accueillit partiellement l’action de M.M. en décidant de lui transférer le droit de propriété sur la maison litigieuse ; il rejeta en revanche sa demande relative à la restitution du terrain. Le tribunal releva que les instructions pertinentes du ministère des Finances n’avaient pas été respectées lors de la vente en 1965, car il n’avait pas été proposé aux locataires de l’époque d’acheter la maison en question. L’avantage illégal des acquéreurs résulterait du fait que la vente au requérant de la moitié de l’immeuble n’avait pas été approuvée par la commission compétente et qu’ils avaient acheté la maison à un prix inférieur à celui fixé par les rapports d’expertise élaborés en 1964, 1992, 1993 et 1996 (l’écart des prix étant dû en particulier à de différents coefficients d’usure choisis par les experts). Après une prolongation du délai pour la rédaction du jugement, celui-ci fut notifié aux parties le 30 juin 1999.

En juillet 1999, les deux parties interjetèrent appel ; le dossier fut transmis au tribunal régional (Krajský soud) d’Ostrava en octobre 1999.

Après avoir tenu une audience le 8 novembre 2000, le tribunal régional réforma le jugement attaqué en date du 15 novembre 2000, ordonnant au requérant de rendre à M.M. aussi le terrain ; l’appel de l’intéressé fut rejeté comme injustifié. Après deux prolongations du délai pour la rédaction de l’arrêt, celui-ci fut notifié aux parties en avril 2001.

Le 4 juin 2001, le requérant, représenté par un avocat, attaqua ledit arrêt par un pourvoi en cassation. M.M. s’y prononça le 1 er août 2001.

Le 28 février 2002, la Cour suprême (Nejvyšší soud) rejeta le pourvoi du requérant comme tardif, considérant qu’il aurait dû être introduit dans le délai d’un mois (et non deux), fixé par la législation qui était en vigueur au moment de l’adoption de la décision de la juridiction d’appel.

Le 24 mai 2002, jour de la notification de la décision susmentionnée, l’avocat la porta à la connaissance du requérant et l’informa qu’il avait néanmoins le droit d’habiter la maison litigieuse jusqu’à ce que le nouveau propriétaire lui assure un logement compensatoire approprié.

Le 13 juin 2002, le requérant attaqua la décision de la Cour suprême par un recours constitutionnel. Invoquant ses droits à la protection judiciaire et à un procès équitable, il se plaignait que le tribunal régional l’avait insuffisamment instruit sur la possibilité de se pourvoir en cassation et l’avait ainsi privé du droit de faire examiner son recours.

Le 25 mars 2004, la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) rejeta le recours du requérant pour défaut manifeste de fondement, relevant que l’instruction de base sur le pourvoi en cassation, fournie au requérant par le tribunal régional, était correcte même si le renvoi à la disposition légale n’était pas pertinent. Selon la juridiction constitutionnelle, la Cour suprême n’avait pas commis d’erreur en appréciant l’admissibilité du pourvoi selon la législation en vigueur avant le 31 décembre 2000.

Il résulte de la lettre de l’avocat du requérant datant du 19 avril 2004 que le ministère des Finances avait, en septembre 2002, remboursé au requérant le prix d’achat payé en 1965.

Le 6 mai 2004, le barreau tchèque informa le requérant que sa plainte dirigée contre l’avocat ayant tardivement introduit le pourvoi en cassation était justifiée, mais qu’aucune mesure ne pouvait être adoptée en raison de la forclusion. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La période à considérer a débuté le 18 mars 1992, date d’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la République tchèque, et s’est terminée le 25 mars 2004 par la décision de la Cour constitutionnelle. La période en question a donc duré douze ans, pour quatre instances. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

Tout d’abord, le Gouvernement relève que, dans son formulaire de requête, l’intéressé allègue que la procédure a accusé des retards seulement entre 1999 et 2002.

Selon le Gouvernement, l’affaire soulevait quelques difficultés, dues notamment à la nature des restitutions et au laps de temps écoulé depuis la vente de 1965. Quant au comportement des parties, il observe que le requérant a à plusieurs reprises changé d’avocat et que le demandeur, outre ses nombreuses demandes de modification, a souvent sollicité le report des audiences. Les juridictions nationales ont en revanche agi avec toute la diligence possible ; entre 1999 et 2002 plus particulièrement, l’affaire a été examinée par trois instances qui ont décidé dans les délais proportionnés à la complexité de la cause.

Dans ses observations, le requérant soutient que c’est dès le début que la procédure souffrait de retards, notamment en raison du comportement de M.M. toléré par les tribunaux ; il fait valoir à cet égard que si M.M. n’était pas en mesure de comparaître, le tribunal pouvait poursuivre la procédure en présence de son avocat.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII ; Hartman c. République tchèque , n o 53341/99, § 73, CEDH 2003 ‑ VIII). La Cour note également que conformément à sa jurisprudence en la matière, elle est appelée à apprécier la durée de la procédure prise dans sa globalité.

En l’espèce, la Cour reconnaît que l’affaire revêtait une certaine complexité et nécessitait le rassemblement d’une série de preuves. S’il est vrai également que le demandeur a contribué à allonger la procédure, la Cour relève que les tribunaux ne lui ont adressé aucune injonction et qu’ils ont constamment accueilli ses demandes tendant au report des audiences, bien qu’il ait été représenté par un avocat. Par ailleurs, il ne ressort pas du dossier que les changements d’avocat par le requérant aient été à l’origine de retards. En revanche, la Cour est d’avis que les autorités judiciaires auraient dû se montrer plus diligentes, eu égard entre autres à l’enjeu du litige pour le requérant. Elle relève en particulier la singulière longueur, presque sept ans, de l’instance devant le tribunal de district, les longs délais de notification des décisions aux parties, ainsi que la période d’un an et neuf mois qu’a mis la Cour constitutionnelle pour statuer sur le recours du requérant, plutôt simple pourtant.

En conclusion, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence et compte tenu de l’ensemble des circonstances, la Cour considère que la durée globale de douze ans ne saurait en l’espèce être considérée comme répondant à la condition du délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant conteste la décision de la Cour suprême qui a rejeté son pourvoi en cassation pour tardiveté, et fait valoir que l’on ne saurait lui reprocher l’erreur commise par son avocat. Il ajoute dans ses observations que son droit à un procès équitable a été violé également du fait des conclusions erronées des tribunaux inférieurs.

Quant à la première partie du grief, la Cour relève que la réglementation relative aux formalités et délais à observer pour former un recours, ainsi que l’obligation d’être représenté par un avocat devant certaines juridictions supérieures, visent à assurer une bonne administration de la justice et le respect de la sécurité juridique. Elle rappelle également que le grief selon lequel un avocat aurait, par sa négligence, compromis le droit du requérant à une assistance judiciaire effective, n’est pas de nature à engager de façon directe et immédiate la responsabilité de l’Etat ( Moragon Iglesias c. Espagne (déc.), n o 48004/99, 19 novembre 2002).

En ce qui concerne la seconde partie dudit grief, la Cour observe que le requérant, ou plus précisément son avocat, s’est lui-même privé de la possibilité de faire réexaminer ce grief par la Cour suprême et qu’il ne l’a point soulevé dans son recours constitutionnel. A cet égard, et vu que cette allégation se fonde sur les mêmes faits que le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1, la Cour renvoie à sa conclusion relative à cette partie de la requête (voir § 58 ci-dessous).

Dans ces conditions, cette partie de la requête doit être rejetée – globalement – pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Sur le grief concernant la violation du droit au respect des biens

Le requérant dénonce enfin une atteinte à son droit au respect des biens, garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, en ce qu’il s’oppose à l’obligation de restituer la maison, achetée de bonne foi, à une personne à laquelle il n’avait causé aucun préjudice.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes, faisant valoir que le requérant a omis d’introduire dûment un pourvoi en cassation et un recours constitutionnel.

En premier lieu, le Gouvernement impute au requérant (ou à son avocat) le fait que son pourvoi en cassation n’a pas été examiné par la Cour suprême, en raison de son introduction tardive. Selon lui, une inexactitude mineure contenue dans l’instruction de la juridiction d’appel pouvait difficilement embrouiller le raisonnement juridique d’un représentant qualifié qu’un avocat se doit d’être. Il note que le délai d’un mois imparti pour se pourvoir en cassation était suffisamment long et qu’il s’agissait d’un recours extraordinaire dont l’examen relevait de la compétence de la Cour suprême. En l’espèce, l’avocat du requérant a lui-même reconnu avoir commis une faute professionnelle, laquelle a été constatée également par le barreau tchèque, et il appartient au requérant de revendiquer le préjudice ainsi causé. Néanmoins, ceci ne change rien au fait que l’intéressé n’a pas épuisé les voies de recours internes qui se trouvaient à sa disposition.

Puis, le Gouvernement observe que dans son recours constitutionnel, le requérant a attaqué seulement la décision négative de la Cour suprême, sans y soulever le grief tiré de son droit de propriété. Ainsi, il s’est privé de la possibilité théorique que la Cour constitutionnelle passe outre la tardiveté du pourvoi en cassation et examine le fond de son affaire en considérant que l’enjeu du recours dépasse les intérêts propres du requérant ; il n’a donc pas donné à la juridiction constitutionnelle la possibilité de redresser la violation alléguée maintenant devant la Cour.

En réponse à la question posée par la Cour, le Gouvernement fait valoir que rien ne permet de penser que la jurisprudence de la Cour constitutionnelle en matière de restitution mette en cause l’effectivité du recours constitutionnel ; quoi qu’il en soit, des doutes quant à l’effectivité d’un recours ne dispensent pas le requérant de l’obligation de l’exercer. Le Gouvernement estime que l’on ne saurait davantage spéculer sur l’issue de la procédure portant sur ce recours ; étant donné que la Cour constitutionnelle statuait dans l’affaire du requérant après que l’arrêt Pincová et Pinc c. République tchèque (n o 36548/97, CEDH 2002 ‑ VIII) a été prononcé par la Cour, la juridiction constitutionnelle aurait sans doute tenu compte de l’avis de la Cour exprimé dans cet arrêt si la démarche du requérant lui avait fourni une telle opportunité.

Le requérant s’oppose à l’exception soulevée par le Gouvernement, alléguant que la juridiction d’appel n’a pas rempli son devoir de l’instruire sur la possibilité de se pourvoir en cassation et qu’elle l’a ainsi placé dans une situation d’incertitude juridique. Il se réfère à cet égard à un arrêt de la Cour constitutionnelle (n o I ÚS 139/99) selon lequel le devoir d’instruction était particulièrement nécessaire dans les affaires de restitution. Dès lors, c’est son avocat qui a été amené à interpréter les dispositions transitoires – et peu claires - du code de procédure civile, mais il s’est heurté à une interprétation différente de la Cour suprême, à laquelle l’intéressé reproche d’être trop large et contraire à la Constitution. Dans ces conditions, le requérant estime que l’on ne saurait lui mettre à charge le fait que son avocat a par la suite reconnu sa faute.

En ce qui concerne le recours constitutionnel, le requérant admet ne pas y avoir soulevé le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1, mais estime qu’il ne pouvait pas le faire tant que d’autres recours – en l’occurrence le pourvoi en cassation – n’avaient pas été exercés. Il fallait donc d’abord que la Cour constitutionnelle annule la décision attaquée de la Cour suprême pour que celle-ci puisse se prononcer, dans le cadre du pourvoi en cassation, sur le grief tiré du droit de propriété.

La Cour rappelle que la finalité de l’article 35 est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou redresser – normalement par la voie des tribunaux - les violations alléguées contre eux avant qu’elles ne soient soumises à la Cour. Les Etats n’ont donc à répondre de leurs actes devant un organisme international avant d’avoir eu la possibilité de redresser la situation dans leur ordre juridique interne. Néanmoins, cette disposition doit s’appliquer « avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif » ; il suffit que l’intéressé ait soulevé devant les autorités nationales « au moins en substance, et dans les conditions et délais prescrits par le droit interne » les griefs qu’il entend formuler par la suite à Strasbourg ( Akdivar et autres c. Turquie , arrêt du 16 septembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV, §§ 65-69 ; Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, § 37, CEDH 1999 ‑ I).

Il faut donc rechercher si, compte tenu de l’ensemble de circonstances de l’espèce, le requérant peut passer pour avoir fait tout ce qu’on pouvait raisonnablement attendre de lui pour épuiser les voies de recours internes.

La Cour constate tout d’abord que le pourvoi en cassation du requérant, présenté par l’intermédiaire de son avocat, a été rejeté pour tardiveté. A cet égard, elle observe que les voies de recours internes n’ont pas été épuisées lorsque le recours a été rejeté pour inobservation par l’auteur des formalités requises en droit interne ( Hava c. République tchèque , n o 23256/94, décision de la Commission du 9 juin 1994, Décisions et rapports 78-B, p. 139 ; Moragon Iglesias c. Espagne , précité).

La Cour rappelle également que c’est au premier chef aux autorités nationales qu’il incombe d’interpréter la législation interne ; le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des règles de nature procédurale telles que les délais régissant le dépôt des documents ou l’introduction de recours (voir, parmi beaucoup d’autres, Tejedor García c. Espagne , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, § 31 ; Zvolský et Zvolská c. République tchèque , n o 46129/99, § 46, CEDH 2002 ‑ IX). La Cour se doit de rappeler que la réglementation relative aux formalités et aux délais à respecter pour former un recours vise à assurer une bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent s’attendre à ce que ces règles soient appliquées.

En l’espèce, la Cour ne relève aucun élément d’arbitraire dans la décision de la Cour suprême, dont la conformité au droit interne a été vérifiée par la Cour constitutionnelle (voir également § 42 ci-dessus). Puis, elle constate avec le Gouvernement que le requérant n’a pas essayé d’obtenir une décision sur le fond du grief concernant son droit de propriété de la part de la Cour constitutionnelle, faute d’avoir soulevé ce grief devant elle. L’on ne saurait en effet spéculer sur ce qu’eût été l’issue d’un tel recours constitutionnel, notamment dans la situation où l’arrêt de la Cour dans l’affaire Pincová et Pinc c. République tchèque (précité), qui présente des similitudes avec la présente espèce, était déjà connue de la Cour constitutionnelle tchèque.

Dans ces circonstances, la Cour estime que le requérant n’a pas fait preuve de la diligence nécessaire à laquelle l’on pouvait raisonnablement s’attendre de lui pour satisfaire à l’exigence de l’épuisement des voies de recours internes.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame, au titre du préjudice matériel, 2 390 537 couronnes tchèques (CZK), à savoir environ 81 000 euros (EUR). Ce montant est censé correspondre à la différence entre la valeur actuelle de la maison litigieuse et le prix d’achat initial qui a été remboursé au requérant. Il demande également 750 000 CZK (environ 25 413 EUR) au titre du dommage moral que lui et ses parents auraient subi en raison des souffrances et du stress éprouvés.

Le Gouvernement est d’avis qu’il n’y a aucun lien de causalité entre le dommage matériel allégué et la violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; quant à la question de savoir s’il y a un tel lien avec la prétendue violation de l’article 1 du Protocole n o 1, il s’en remet à la sagesse de la Cour, tout en considérant que le montant éventuellement alloué à ce titre ne devrait pas excéder 500 000 CZK (16 942 EUR). Quant à la somme demandée par l’intéressé au titre du préjudice moral, le Gouvernement la juge excessive ; il note par ailleurs que les parents du requérant n’ont pas été parties à la procédure devant la Cour.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue résulte exclusivement d’une méconnaissance du droit du requérant à voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable ». Dans ces circonstances, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette cette demande. Elle admet en revanche que la durée de la procédure litigieuse a causé au requérant un certain dommage moral, qui ne se trouve pas suffisamment réparé par le constat d’infraction à la Convention. Dès lors, compte tenu des critères consacrés par sa jurisprudence et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5 500 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 33 220 CZK (1 126 EUR) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour.

Le Gouvernement note que la quasi-totalité de cette somme correspond aux frais payés dans le cadre de la procédure interne, lesquels ne sauraient être considérés comme engagés dans le but de prévenir ou de redresser la violation de la Convention. En revanche, il ne s’oppose pas à ce que le requérant se voie rembourser la somme de 10 000 CZK (environ 340 EUR), correspondant aux honoraires payés par le requérant à l’avocat qui avait élaboré ses observations présentées à la Cour (sans toutefois le représenter devant celle-ci).

La Cour rappelle que, lorsqu’elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder aux requérants le remboursement des frais et dépens qu’ils ont engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation ( Zimmermann et Steiner c. Suisse , arrêt du 13 juillet 1983, série A n o 66, § 36 ; Hertel c. Suisse , arrêt du 25 août 1998, Recueil 1998-VI, § 63).

En l’espèce, dans la mesure où l’intéressé n’a pas contesté la durée de la procédure litigieuse devant aucune autorité interne, la Cour rejette sa demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale. Pour ce qui est de la procédure devant la Cour, elle estime raisonnable d’allouer au requérant, qui n’était pas représenté par un avocat, la somme de 500 EUR à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 500 EUR (cinq mille cinq cents euros) pour dommage moral et 500 EUR pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; ces sommes sont à convertir dans la monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 mai 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Naismith J.-P. Costa Greffier adjoint Président