MAJADALLAH c. ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 62094/00 prezentate de Mohamed MAJADALLAH împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află la 19 mai 2005 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens Lorenzen mes Vajić Botousarova dnii Zagrebelsky, Kovler, judecători și Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 aprilie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Mohamed Majadallah, este un resortisant marocan, născut în 1954 și rezident în Florența. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl I. M. Braguglia, și de co-agentul său, dl Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează. La 21 august 1995, reclamantul a fost implicat într-o luptă într-un bar din Florența. Rănit, el a fost transportat la urgențele spitalului din același oraș. Potrivit declarațiilor adunate de polițiști care au intervenit la fața locului, bătaia ar fi fost declanșată pe terasa barului din cauza avansurilor și a atingerilor reclamantului de la chelneriță, care au provocat intervenția bodyguardului și a rănilor acestuia din urmă și ale reclamantului. La 23 august 1995, reclamantul a fost interogat de judecătorul investigațiilor preliminare din Florența pentru a răspunde la infracțiunile de atentat la indecență, acte obscene în public, leziuni și stare de ebrietate. Reclamantul a aflat cu această ocazie că chelnerița și bodyguard-ul barului, X și Y, resortisanți suedezi și coreeni, au depus o plângere împotriva sa prin intermediul poliției care a intervenit la fața locului ca urmare a apelului proprietarului barului. La 6 noiembrie 1995, reclamantul a depus o plângere împotriva lui X și Y pentru agresiune și a declarat că a fost atacat în mod nejustificat de către X și Y de îndată ce a intrat în bar și a declarat că a fost transportat la spital în stare de inconștiență. Reclamantul a fost trimis la judecată în fața tribunalului din Florența și ședința a fost stabilită la 8 ianuarie 1998. X și Y, resortisanți străini, au devenit, între timp, de negăsit. La rândul său, proprietarul barului, deși menționat în mod regulat de către ministerul public, nu s-a prezentat la audiere. În timpul dezbaterilor, tribunalul l-a auzit pe unul dintre polițiștii care au intervenit la locul faptei. Polițistul a spus că a ajuns la locul faptei în momentul în care reclamantul, X și Y se certau. Ulterior, reclamantul, care, potrivit polițistului, ar fi fost conștient și în mod evident beat, a fost transportat la spital, iar X și-au exprimat voința de a depune plângere împotriva lui. Polițistul a afirmat, de asemenea, că a primit declarațiile proprietarului barului, care a declarat că a fost scos din bar și că l-a văzut pe reclamant lovindu-l pe bodyguard. În timpul ședinței, consiliul reclamantului a renunțat să-l interogheze pe proprietarul barului, deoarece din declarația polițistului reiese că acesta nu a asistat la fapte. Procurorul public, care, într-o primă etapă, solicitase instanței să dispună transferul forțat al proprietarului barului la ședință ca martor, a renuntat la rândul său pentru a obține prezența sa. Tribunalul, pe baza articolului 512 din Codul de procedură penală, a autorizat citirea declarațiilor făcute de X și Y poliției la momentul faptelor. El a afirmat că cei doi reclamanți se întorseseră probabil acasă și a considerat că imposibilitatea de a obține prezența lor la dezbaterile publice nu era previzibilă inițio Printr-o hotărâre din aceeași zi, depusă la grefa din 22 ianuarie 1998, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la un an și patru luni de închisoare cu suspendare. Tribunalul a afirmat că mărturia polițistului confirmă declarațiile făcute de X și Y imediat după fapte, declarații care au fost considerate credibile. La 6 aprilie 1998, reclamantul a solicitat recurs la Curtea de Apel din Florența. El a contestat descrierea faptelor făcute de X și Y și a excitat că declarațiile acestora fuseseră pronunțate cu dispreț față de principiul contradicției. Prin hotărârea din 18 februarie 1998, Curtea de Apel din Florența a confirmat hotărârea de primă instanță. Aceasta a susținut că declarațiile lui X și Y, confirmate de mărturia polițistului și de declarațiile proprietarului barului din acel moment, erau credibile și constituiau dovada responsabilității reclamantului. Curtea de apel a susținut, de asemenea, că reclamantul a renunțat să-l interogheze pe proprietarul barului. La 26 martie 1999, reclamantul s-a ocupat de casare și a contestat faptul că nu a avut posibilitatea de a-i interoga pe cei doi acuzatori ai săi și a adăugat că judecătorul pentru investigațiile preliminare ar fi trebuit să prevadă dispariția lui X și Y și să le audieze în cadrul unei ședințe ad hoc cu reprezentanții părților ( incidentul probatoriuio) Prin hotărârea din 10 decembrie 1999, Curtea de Casație l-a despăgubit pe reclamant cu recursul său și a afirmat că judecătorii din primă și a doua instanță au sprijinit condamnarea reclamantului pe alte declarații decât cele din X și Y, și anume pe cele pronunțate de agentul de poliție și de proprietarul barului. Astfel cum în vigoare la momentul faptelor, art. 512 din Codul de procedură penală dispunea în special de judecător, la cererea uneia dintre părți, dispune să dea citire actelor realizate de poliție [și] de reprezentantul Parchetului (...) atunci când, din cauza unor fapte sau circumstanțe neprevăzute, [aceste acte] nu mai pot fi repetate. Prin citirea lor, declarațiile și actele menționate în art. 512 din Codul de procedură penală sunt achiziționate din dosarul judecătorului și pot fi utilizate pentru a decide dacă acuzația este justificată. În conformitate cu art. 195 alin. (4) din Codul de procedură penală, ofițerii de poliție judiciară nu pot dezbate conținutul mărturiilor colectate în cursul investigațiilor preliminare. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (d) din convenție, reclamantul se plânge de încălcarea procedurilor penale împotriva sa, în special din cauza imposibilității de a interoga X și Y. ÎN DREPT, reclamantul consideră că procedura penală diligentă împotriva sa nu a fost echitabilă. El susține că condamnarea sa se bazează exclusiv pe declarațiile făcute poliției de către X și Y, doi martori pe care nu i-a avut niciodată ocazia să-i interogheze sau să-i interogheze, pentru că au devenit de negăsit. El invocă art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (d) din Convenție, care, în părțile sale relevante, este astfel formulat. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice acuzat are dreptul în special la: (...) interogare sau la interogare a martorilor acuzați (...) Excepție de neobosirea căilor de atac interne Argumentele părților Guvernul În primul rând, guvernul invocă neobosirea căilor de atac interne și consideră că reclamantul, care a solicitat în primul rând convocarea lui X și Y, ar fi trebuit să își repete cererea după ce acestea au fost declarate negăsite de către instanță și, ulterior, ar fi trebuit să se opună depunerii proceselor-verbale ale declarațiilor lor. În plus, reclamantul a renunțat la audierea proprietarului barului, a cărui mărturie ar fi permis să se precizeze faptele și, dacă este cazul, să se afirme nevinovăția sa. Guvernul subliniază similitudinea dintre prezenta cauză și acțiunea Cardot în cazul în care Curtea concluzionează că căile de atac interne nu sunt epuizate. El susține că faptul de a nu fi insistat la Tribunal pentru ca X și Y să fie căutați și convocați și de a fi acceptat ulterior ca procesele-verbale ale declarațiilor lor să fie depuse la dosar, echivalează cu o renunțare tacită la dreptul de a examina martorii acuzați. Guvernul afirmă că reclamantul, care a omis să se opună în timpul dezbaterilor la citirea declarațiilor în litigiu, nu s-a bazat pe un remediu accesibil, adecvat și eficient care i-a fost oferit în dreptul intern pentru a exclude acest material probatoriu din dosarul judecătorului. În plus, reclamantul ar fi putut solicita o comisie de recurs pentru a-i căuta pe cei doi acuzatori și pentru a-i interoga în străinătate și pentru a susține că dispariția acestora era pe deplin previzibilă. Reclamantul se opune acestor argumente și contestă în primul rând afirmația guvernului potrivit căreia ar fi trebuit să se opună la dezbaterile privind citirea declarațiilor lui X și Y și observă că numai apelul împotriva hotărârii Tribunalului era posibil pentru a-și exercita poziția. Or, în recursul său de apel, precum și în recursul său în Casație, el s-a plâns în mod constant și clar de utilizarea depozițiilor aduse poliției de către acești acuzatori și a solicitat retragerea din dosarul judecătorului. Reclamantul observă, de asemenea, că proprietarul barului a fost un martor care, apropo, nu ar fi putut aduce elemente decisive pentru determinarea faptelor. El nu vede de ce ar fi fost obligat să insiste să interogheze acest martor, lucru pe care inițial îl solicitase, după ce procurorul public renunțase la acesta. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, astfel cum se înțelege în conformitate cu principiile de drept internațional general recunoscute. Scopul articolului 35 este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări ale acestora înainte ca aceste acuzații să fie supuse organelor Convenției (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A n 296-A, p. 18, § 33, și Hotărârea din 23 aprilie 1996, Remli c. Franța, Rec., p. 1996-II, p. 571 alineatul 33. Astfel, motivarea pe care se intenționează să o sesizeze Curtea trebuie, în primul rând, să fie invocată, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare. Cu toate acestea, numai căile de recurs accesibile, eficiente și adecvate pentru a corecta presupusa încălcare trebuie să fie epuizate (Blogh c. Ungaria, 47940/99, § 30, 20 iulie 2004). Aceste remedii trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită; statului pârât îi revine sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea în special Vernillo c. Franța, Hotărârea din 20 februarie 1991, seria A n 198, pp. 11-12, § 27) și Dalia c. Franța, Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 87-88, § 38. Cu toate acestea, simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei căi de atac care nu este în mod evident condamnată la eșec nu constituie un motiv valabil pentru a justifica neutilizarea căilor de atac interne (Akdivar c. Turcia, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Rec., 1996-IV, p. 1212, § 71; și Van Oosterwijck c. Belgia, Hotărârea din 6 noiembrie 1980, seria A n 40, p. 18, § 37). În primul rând, Curtea constată că nu se poate reproșa reclamantului că nu s-a angajat suficient în căutarea acuzatorilor săi, omitând să solicite în acest caz o comisie internațională de recurs, deoarece nu este de competența pârâtului să se angajeze în căutarea unor martori acuzați sau să demonstreze că dispariția acestora era previzibilă. În ceea ce privește posibilitatea reclamantului de a se opune lecturii declarațiilor în litigiu și argumentului guvernului potrivit căruia reclamantul ar fi renunțat la dreptul său de a interoga martorii în cauză, Curtea amintește că, în temeiul jurisprudenței sale, nu litera și spiritul articolului 6 alin. (1) și (3) lit. (d) din Convenție nu împiedică o persoană să renunțe de bunăvoie la garanțiile consacrate în mod expres sau tacit, dar o asemenea renunțare trebuie să fie neechivocă și să nu se confrunte cu niciun interes public important (Håkansson și Sturesson c. Suedia, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A n 171-A, p. 20 alin. 66, și Kwiatkowska c. Italia (dec.), n 52868/99, 30 noiembrie 2000). În cazul de față, declarațiile în litigiu au fost utilizate în conformitate cu legea italiană, și anume art. 512 din Codul de procedură penală, impunând instanței să dispună citirea și plata dosarului de declarații care nu pot fi repetate. Prin urmare, orice opoziție a reclamantului la plata la dosarul proceselor verbale în cauză ar fi avut puține șanse de succes. Curtea concluzionează că faptul că nu a ridicat o excepție formală în cadrul dezbaterilor nu poate fi interpretat ca o renunțare tacită la dreptul de a interoga sau de a pune la îndoială martorii acuzați (a se vedea Craxi c. Italia, n 34896/97, 5 decembrie 2002 și Bracci c. Italia (dec), nr. 36822/02, 2 decembrie 2004). În plus, nu se poate ignora faptul că reclamantul a contestat utilizarea declarațiilor lui X și Y în recursul său în fața Curții de Apel și în recursul său în casare, atrăgând atenția instanțelor naționale asupra neanunțării de a depune la dosar declarații făcute de persoane pe care nu le-a putut examina, ceea ce demonstrează dorința sa de a revendica, la nivel intern, dreptul pe care acesta îl recunoaște la art. 6 alineatul (3) litera (d) din convenție (a se vedea, mutatis mutandis Craxi c. Italia, decizia menționată anterior, §§ 90-93. Prin urmare, excepția preliminară rezultată din neobosirea căilor de atac interne sau pentru renunțarea tacită la dreptul invocat în fața Curții nu poate fi salutată. Guvernul susține că dreptul, garantat de Convenție, de a interoga sau de a solicita interogarea martorilor în timpul dezbaterilor nu este absolut și observă că instanțele naționale pot deroga de la aceasta pentru a acorda prioritate intereselor superioare. În orice caz, împiedicarea utilizării elementelor de probă colectate în timpul anchetei ar constitui un obstacol disproporționat în calea protecției ordinii și a legalității, funcția primară a sistemului judiciar. Guvernul afirmă că autoritățile judiciare italiene s-au confruntat cu o situație obiectivă, dispariția imprevizibilă a celor două victime și că au fost obligate să utilizeze declarațiile în litigiu în interesul superior al exercitării acțiunii penale. În plus, reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a răspunde în timpul dezbaterilor argumentelor X și Y și, prin urmare, de a contesta versiunea faptelor acestora, deoarece a fost informat în mod corespunzător cu privire la conținutul declarațiilor adresate poliției. În cele din urmă, guvernul subliniază că condamnarea reclamantului nu s-a bazat exclusiv pe declarațiile lui X și Y, ci s-a bazat pe alte elemente, inclusiv declarațiile polițistului care a intervenit la fața locului după fapte. Reclamantul susține că condamnarea sa s-a bazat pe declarațiile făcute de martori, a căror dispariție era pe deplin previzibilă și că acuzarea nu i-a căutat în mod corespunzător și susține că celelalte elemente aflate în întreținere nu pot fi considerate suficiente pentru a-și stabili vinovăția în ceea ce privește infracțiunea de acte obscene. Reclamantul consideră, în sfârșit, inacceptabilă afirmația guvernului potrivit căreia nevinovăția sa ar fi putut fi afirmată prin audierea proprietarului barului. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că motivul reclamantului ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că cererea nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Christos Rozakis Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

62094/00

présentée par Mohamed MAJADALLAH

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 19 mai 2005 en une chambre composée de

:

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

mes

N.

Vajić

,

S.

Botoucharova

,

MM.

V.

Zagrebelsky,

A.

Kovler,

juges

,

et de

M.

S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 4 avril 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Mohamed Majadallah, est un ressortissant marocain, né en 1954 et résidant à Florence. Il est représenté devant la Cour par M

e

G.

Cardillo, avocat à Florence. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et par son co-agent, M.

F.

Crisafulli.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 21 août 1995, le requérant fut impliqué dans une bagarre dans un bar à Florence. Blessé, il fut transporté aux urgences de l'hôpital de la même ville. Selon les déclarations recueillies par les policiers qui étaient intervenus sur les lieux, la bagarre aurait été déclenchée sur la terrasse du bar à cause des avances et des attouchements du requérant à la serveuse, qui avaient provoqué l'intervention du videur et entraîné les blessures de ce dernier et du requérant.

Le 23 août 1995, le requérant fut interrogé par le juge des investigations préliminaires de Florence pour répondre des délits d'attentat à la pudeur, actes obscènes en lieu public, lésions et état d'ébriété.

Le requérant apprit à cette occasion que la serveuse et le videur du bar, X et Y, ressortissants suédoise et coréen respectivement, avaient déposé plainte à son encontre en s'adressant aux policiers qui étaient intervenus sur les lieux suite à l'appel du propriétaire du bar.

Le 6 novembre 1995, le requérant déposa plainte à l'encontre de X et Y pour agression. Il déclara avoir fait l'objet d'une agression injustifiée de la part de X et Y dès son entrée dans le bar et affirma avoir été transporté à l'hôpital en état d'inconscience. Le requérant affirme n'avoir jamais reçu de nouvelles concernant la suite de sa plainte de la part des autorités compétentes.

Le requérant fut renvoyé en jugement devant le tribunal de Florence et l'audience fut fixée au 8 janvier 1998. X et Y, ressortissants étrangers, étaient entre-temps devenus introuvables. De son coté le propriétaire du bar, bien que régulièrement cité à comparaître par le ministère public, ne se présenta pas à l'audience.

Pendant les débats, le tribunal entendit l'un des agents de police qui étaient intervenus sur les lieux. Le policier affirma être arrivé sur les lieux au moment où le requérant, X et Y étaient en train de se quereller. Par la suite, le requérant, qui, d'après le policier, aurait été conscient et en évident état d'ébriété, fut transporté à l'hôpital, et X et Y exprimèrent leur volonté de déposer plainte à son encontre. Le policier affirma en outre avoir recueilli les déclarations du propriétaire du bar, lequel avait indiqué être sorti du bar et avoir vu le requérant en train de gifler le videur.

Au cours de l'audience, le conseil du requérant renonça à interroger le propriétaire du bar, car il ressortait de la déclaration du policier que celui-ci n'avait pas assisté aux faits. Le ministère public, qui avait dans un premier moment demandé au tribunal d'ordonner le transfert forcé du propriétaire du bar à l'audience en tant que témoin, renonça à son tour à obtenir sa présence.

Le tribunal, s'appuyant sur l'article 512 du code de procédure pénale, autorisa la lecture des déclarations faites par X et Y à la police à l'époque des faits. Il affirma que les deux plaignants étaient probablement rentrés chez eux et estima que l'impossibilité d'obtenir leur présence aux débats publics n'était pas prévisible

ab

initio

.

Par un jugement du même jour, déposé au greffe le 22 janvier 1998, le tribunal condamna le requérant à un an et quatre mois d'emprisonnement avec sursis. Le tribunal affirma que le témoignage du policier confirmait les déclarations faites par X et Y immédiatement après les faits, déclarations que le tribunal estima crédibles.

Le 6 avril 1998, le requérant interjeta appel devant la cour d'appel de Florence. Il contesta la description des faits faite par X et Y et excipa que les déclarations de ceux-ci avaient été rendues au mépris du principe du contradictoire.

Par un arrêt du 18 février 1998, la cour d'appel de Florence confirma le jugement de première instance. Elle affirma que les déclarations de X et Y, confirmées par le témoignage du policier ainsi que par les déclarations du propriétaire du bar faites à l'époque des faits étaient crédibles et constituaient la preuve de la responsabilité du requérant. La cour d'appel fit valoir par ailleurs que le requérant avait renoncé à interroger le propriétaire du bar.

Le 26 mars 1999, le requérant se pourvut en cassation. Il contesta le fait de ne pas avoir eu la possibilité d'interroger ses deux accusateurs et ajouta que le juge pour les investigations préliminaires aurait dû prévoir la disparition de X et Y et les entendre au cours d'une audience

ad hoc

avec les représentants des parties (

incidente probatorio

).

Par un arrêt du 10 décembre 1999, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi. Elle affirma que les juges de première et deuxième instances avaient appuyé la condamnation du requérant sur des déclarations autres que celles de X et Y, à savoir celles rendues par l'agent de police et le propriétaire du bar.

B.

Le droit interne pertinent

Tel qu'en vigueur à l'époque des faits, l'article 512 du code de procédure pénale disposait notamment

:

«

Le juge, à la demande de l'une des parties, ordonne de donner lecture des actes accomplis par la police [et] par le représentant du parquet (...) lorsque, à cause de faits ou circonstances imprévisibles, [ces actes] ne peuvent plus être répétés

».

Par leur lecture, les déclarations et les actes indiqués aux articles

512 du code de procédure pénale sont acquis au dossier du juge et peuvent être utilisés pour décider du bien-fondé de l'accusation.

Selon l'article 195 § 4 du code de procédure pénale, les agents de police judiciaire ne peuvent pas débattre sur le contenu des témoignages recueillis pendant les investigations préliminaires.

GRIEF

Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, le requérant se plaint de l'iniquité de la procédure pénale contre lui, notamment en raison de l'impossibilité d'interroger X et Y.

EN DROIT

Le requérant considère que la procédure pénale diligentée à son encontre n'a pas été équitable. Il soutient que sa condamnation repose exclusivement sur les déclarations faites à la police par X et Y, deux témoins qu'il n'a jamais eu l'occasion d'interroger ou faire interroger, car ils étaient devenus introuvables. Il invoque l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

: (...)

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge (...)

».

A.

Exception de non-épuisement des voies de recours internes

1.

Arguments des parties

a)

Le Gouvernement

Le Gouvernement excipe tout d'abord du non-épuisement des voies des recours internes. Selon lui le requérant, qui avait demandé dans un premier temps la convocation de X et Y, aurait dû réitérer sa demande une fois que ceux-ci furent déclarés introuvables par le tribunal et, par la suite, aurait dû s'opposer à la production des procès-verbaux de leurs déclarations.

En outre, le requérant a renoncé à l'audition du propriétaire du bar, dont le témoignage aurait permis de préciser les faits et, le cas échéant, d'affirmer son innocence.

Le Gouvernement souligne la similitude entre la présente affaire et le recours

Cardot

,

où la Cour conclut au non-épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir que le fait de ne pas avoir insisté auprès du tribunal pour que X et Y soient recherchés et convoqués et d'avoir ensuite accepté que les procès-verbaux de leurs déclarations soient versés au dossier, équivaut à une renonciation tacite au droit d'examiner les témoins à charge.

Le Gouvernement affirme que le requérant, omettant de s'opposer pendant les débats à la lecture des déclarations litigieuses, ne s'est pas prévalu d'un remède accessible, adéquat et efficace qui lui était offert en droit interne pour exclure ce matériel probatoire du dossier du juge. En outre, le requérant aurait pu demander une commission rogatoire afin de rechercher les deux accusateurs et les interroger à l'étranger et soutenir que la disparition de ceux-ci était tout à fait prévisible.

b)

Le requérant

Le requérant s'oppose à ces arguments. Il conteste tout d'abord l'affirmation du Gouvernement selon laquelle il aurait dû s'opposer lors des débats à la lecture des déclarations de X et Y et fait observer que seul l'appel contre le jugement du tribunal était possible pour faire valoir sa position.

Or, dans son recours d'appel ainsi que dans son pourvoi en cassation, il s'est constamment et clairement plaint de l'utilisation des dépositions rendues à la police par ces accusateurs et en a demandé le retrait du dossier du juge.

Le requérant observe en outre que le propriétaire du bar était un témoin à charge qui, d'ailleurs, n'aurait pu apporter d'éléments décisifs pour la détermination des faits. Il ne voit pas pourquoi il aurait été tenu d'insister pour interroger ce témoin, chose qu'il avait initialement demandée, après que le ministère public y avait renoncé.

2.

Appréciation de la Cour

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes, tel qu'il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus. La finalité de l'article 35 est de ménager aux Etats contractants l'occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises aux organes de la Convention (voir, par exemple,

Hentrich

c. France

, arrêt du 22 septembre 1994, série A n

o

296-A, p.

18, § 33, et

Remli c. France

, arrêt du 23

avril 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-II, p. 571, § 33). Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d'abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées. Néanmoins, seules les voies de recours accessibles, effectives et propres à redresser la violation alléguée doivent être épuisées (

Balogh c. Hongrie

, n

o

47940/99, § 30, 20 juillet 2004). Ces remèdes doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulues

; il incombe à l'Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, en particulier,

Vernillo c. France

, arrêt du 20 février 1991, série A n

o

198, pp.

11-12, § 27, et

Dalia c. France

, arrêt du 19

février

1998,

Recueil

1998-I, pp.

87-88, §

38). Cependant, le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d'un recours donné qui n'est pas de toute évidence voué à l'échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de recours internes (

Akdivar c.

Turquie

, arrêt du 16 septembre 1996,

Recueil

1996-IV, p.

1212, § 71, et

Van Oosterwijck c. Belgique

, arrêt du 6

novembre 1980, série A n

o

40, p.

18, § 37).

La Cour observe d'abord qu'on ne saurait reprocher au requérant de ne pas s'être suffisamment engagé dans la recherche des ses accusateurs, en omettant de demander en l'occurrence une commission rogatoire internationale, car il n'appartient pas à l'accusé de s'engager dans la recherche de témoins à charge ou de prouver que la disparition de ceux-ci était prévisible.

Quant à la possibilité pour le requérant de s'opposer à la lecture des déclarations litigieuses et à l'argument du Gouvernement selon lequel le requérant aurait renoncé à son droit d'interroger les témoins à charge,

la Cour rappelle qu'aux termes de sa jurisprudence, n

i la lettre ni l'esprit de l'article

6 §§ 1 et 3 d) de la Convention n'empêchent une personne de renoncer de son plein gré aux garanties y consacrées de manière expresse ou tacite, mais pareille renonciation doit être non équivoque et ne se heurter à aucun intérêt public important (

Håkansson et Sturesson c. Suède

, arrêt du 21

février 1990, série A n

o

171-A, p.

20, § 66, et

Kwiatkowska c. Italie

(déc.), n

o

52868/99, 30 novembre 2000).

En l'espèce, les déclarations litigieuses ont été utilisées conformément à la loi italienne, à savoir l'article 512 du code de procédure pénale, imposant au juge d'ordonner la lecture et le versement au dossier de déclarations qui ne peuvent pas être répétées. Il s'ensuit que toute éventuelle opposition du requérant au versement au dossier des procès verbaux en question aurait eu peu de chances de succès. La Cour en conclut que le fait de ne pas avoir soulevé d'exception formelle lors des débats ne saurait être interprété comme une renonciation tacite au droit d'interroger ou de faire interroger les témoins à charge (voir

Craxi c. Italie

, n

o

34896/97, 5

décembre 2002 et

Bracci c. Italie

(déc), n

o

36822/02, 2 décembre 2004).

De plus, on ne saurait ignorer que le requérant a contesté l'utilisation des déclarations de X et Y dans son recours devant la cour d'appel et dans son pourvoi en cassation, attirant l'attention des juridictions nationales sur l'inopportunité de verser au dossier des déclarations faites par des personnes qu'il n'a pas pu examiner, ce qui démontre sa volonté de revendiquer, au niveau interne, le droit que lui reconnaît l'article 6 § 3 d) de la Convention (voir,

mutatis mutandis

,

Craxi c. Italie

, décision précitée, §§ 90-93).

Il s'ensuit que l'exception préliminaire tirée du non

‑

épuisement des voies de recours internes ou pour renonciation tacite au droit invoqué devant la Cour ne peut être accueillie favorablement.

B.

Bien-fondé du grief

1.

Arguments des parties

a)

Le Gouvernement

Le Gouvernement soutient que le droit, garanti par la Convention, d'interroger ou faire interroger les témoins à charge pendant les débats n'est pas absolu, et observe que les juridictions nationales peuvent y déroger pour privilégier des intérêts supérieurs. Empêcher en toute circonstance le juge d'utiliser des éléments de preuve recueillis pendant l'instruction constituerait une entrave disproportionnée à la protection de l'ordre et de la légalité, fonction primaire du pouvoir judiciaire.

Le Gouvernement affirme que les autorités judiciaires italiennes ont dû faire face à une situation objective, la disparition imprévisible des deux victimes, et qu'elles ont été amenées à utiliser les déclarations litigieuses dans l'intérêt supérieur de l'exercice de l'action pénale.

D'ailleurs, le requérant a eu la possibilité de répondre pendant les débats aux arguments de X et Y et contester ainsi la version des faits de ceux-ci, car il a été dûment informé du contenu des déclarations rendues à la police.

Enfin, le Gouvernement souligne que la condamnation du requérant ne s'est pas basée exclusivement sur les déclarations de X et Y, mais reposait sur d'autres éléments, notamment les déclarations du policier intervenu sur les lieux après les faits.

b)

Le requérant

Le requérant soutient que sa condamnation a été basée sur les déclarations faites par des témoins, dont la disparition était tout à fait prévisible, et que l'accusation ne les a pas recherché de façon adéquate. Il affirme que les autres éléments à charge ne sauraient être considérés comme étant suffisants pour établir sa culpabilité quant au délit d'actes obscènes. Le requérant considère enfin inacceptable l'affirmation du Gouvernement selon laquelle son innocence aurait pu être affirmée par l'audition du propriétaire du bar.

2.

Appréciation de la Cour

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que le grief du requérant pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président