AFFAIRE MAJADALLAH c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Exception préliminaire rejetée (non-épuisement des voies de recours internes);Violation des art. 6-1 et 6-3-d;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - constat de violation suffisant;Remboursement partiel frais et dépens - procédures nationale et de la Convention
AFFAIRE MAJADALLAH c. ITALIE (CtEDO, 2006)
PRIMA SECȚIUNE
CAUSA
MAJADALLAH c. ITALIA
(Cererea nr. 62094/00)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 octombrie 2006
DEFINITIVĂ
26/03/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute în articolul 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi corecții de formă.
În cauza Majadallah c. Italia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință într-o cameră compusă din:
Domnii C.L. Rozakis, președinte, L. Loucaides,
Doamnele F. Tulkens, N. Vajić,
Domnii A. Kovler, V. Zagrebelsky,
Doamna E. Steiner, judecători,
și domnul S. Nielsen, grefier de secțiune,
După ce a deliberat în cameră de consiliu la 28 septembrie 2006,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la acea dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 62094/00) îndreptată împotriva Republicii italiene și prin care un cetățean marocin, domnul Mohamed Majadallah ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 4 aprilie 2000 potrivit articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").
Reclamantul este reprezentat de Me G. Cardillo, avocat la Florența. Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul I. M. Braguglia, și de coadjutorul acestuia, domnul F. Crisafulli.
Reclamantul susținea în particular că o procedură penală dusă împotriva sa nu a fost echitabilă, ținând cont că nu a avut posibilitatea de a interoga sau de a face interogatori de martori care vorbesc împotriva sa.
Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 al regulamentului.
Printr-o decizie din 19 mai 2005, camera a declarat cererea admisibilă.
Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare (articolul 59 § 1 al regulamentului).
La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (articolul 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel reorganizate (articolul 52 § 1).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1954 și locuiește la Florența.
La 21 august 1995, el a fost implicat într-o ceartă într-un bar din Florența. Rănit, a fost transportat la urgențele spitalului aceleiași orașe. Potrivit declarațiilor colectate de către polițiști care au intervenit la fața locului, cearta ar fi fost declanșată pe terasa barului din cauza avanciurilor și mânuielilor reclamantului către chelneriță, care au provocat intervenția portarului și au rezultat în rănirile acestuia din urmă și ale reclamantului.
La 23 august 1995, reclamantul a fost interogat de către judecătorul investigațiilor preliminare din Florența pentru a răspunde la acuzații de atac la pudoare cu violență, acte obscene în locuri publice, leziuni corporale și stare de ebrietate.
Reclamantul a aflat la acea ocazie că chelneriță și portarul barului, X (cetățeană suedeză) și Y (cetățean coreean), au depus plângere împotriva sa adresandu-se polițiștilor care au intervenit la fața locului după apelul proprietarului barului.
La 6 noiembrie 1995, reclamantul a depus plângere împotriva lui X și Y pentru agresiune. El a declarat că a fost supus unei agresiuni nejustificate din partea lui X și Y imediat la intrarea în bar și a susținut că a fost transportat la spital în stare de inconștiență. Reclamantul susține că nu a primit niciodată vești cu privire la continuarea plângerii sale din partea autorităților competente.
Reclamantul a fost trimis în judecată în fața tribunalului din Florența și ședința a fost fixată pentru 8 ianuarie 1998. X și Y, cetățeni străini, au devenit între timp imposibili de găsit. Proprietarul barului, deși a fost citat în mod regulat de procuror să se prezinte ca martor care vorbește împotriva sa, nu s-a prezentat la ședință.
În cursul dezbaterilor, tribunalul a ascultat pe unu dintre agenții de poliție care au intervenit la fața locului. Polițistul a afirmat că a ajuns la fața locului în momentul în care reclamantul, X și Y se certau verbal. Ulterior, reclamantul, care, potrivit polițistului, ar fi fost conștient și evident în stare de ebrietate, a fost transportat la spital, iar X și Y și-au exprimat voința de a depune plângere împotriva sa pentru mânuelile și leziunile corporale suferite. Polițistul a afirmat de asemenea că a colectat declarațiile proprietarului barului, care a indicat că ieșise din bar și văzuse reclamantul în timp ce-i dădea o palmă portarului. Cu toate acestea, nu a asistat la declanșarea certei.
În cursul ședinței, apărătorul reclamantului a renunțat la interogarea proprietarului barului, deoarece din declarația polițistului rezulta că acesta nu asistase la fapte. Procurorul, care într-un prim moment a cerut tribunalului să ordoneze transferarea forțată a proprietarului barului la ședință ca martor care vorbește împotriva sa, a renunțat la rândul său la obținerea prezentării acestuia.
Tribunalul, apelandu-se la articolul 512 din codul de procedură penală, a autorizat lectura declarațiilor făcute de X și Y poliției la vremea faptelor. A afirmat că cei doi plaigneri au intrat probabil acasă și a estimat că imposibilitatea obținerii prezentării lor la dezbaterile publice nu era previzibilă ab initio.
Printr-o sentință din aceeași zi, depusă la cancelarie la 22 ianuarie 1998, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la un an și patru luni de închisoare cu suspendare. Tribunalul a afirmat că mărturisirea polițistului confirma declarațiile făcute de X și Y imediat după fapte, declarații pe care tribunalul le-a considerat credibile.
La 6 aprilie 1998, reclamantul a apelat în fața curții de apel din Florența. El a contestat descrierea faptelor făcute de X și Y și a invocă că declarațiile acestora fuseseră făcute în dispreț al principiului contradictoriu.
Printr-o hotărâre din 18 februarie 1998, curtea de apel din Florența a confirmat sentința instanței de prim nivel. Ea a afirmat că declarațiile lui X și Y, confirmate de mărturisirea polițistului cât și de declarațiile proprietarului barului făcute la vremea faptelor erau credibile și constituiau dovada responsabilității reclamantului. Curtea de apel a invocat în plus că reclamantul a renunțat la interogarea proprietarului barului.
La 26 martie 1999, reclamantul s-a recurs la casație. El a contestat faptul că nu a avut posibilitatea de a interoga cei doi acuzatori ai săi și a adăugat că judecătorul pentru investigațiile preliminare ar fi trebuit să prevadă dispariția lui X și Y și să-i audă în cursul unei ședințe ad hoc cu reprezentanții părților ("incidente probatorio").
Printr-o hotărâre din 10 decembrie 1999, Curtea de casație a respins recursul reclamantului. Ea a afirmat că judecătorii instanțelor de prim și al doilea nivel au susținut condamnarea reclamantului pe declarații altele decât ale lui X și Y, și anume pe cele date de agentul de poliție și proprietarul barului.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
Așa cum era în vigoare la vremea faptelor, articolul 512 al codului de procedură penală prevedea în special:
"Judecătorul, la cererea unei din părți, ordonează să se dea citire actelor întocmite de poliție [și] de reprezentantul parchetului (...) atunci când, din cauza faptelor sau circumstanțelor imprevizibile, [aceste acte] nu mai pot fi repetate".
Prin lectura lor, declarațiile și actele indicate în articolele 512 ale codului de procedură penală sunt aduse în dosarul judecătorului și pot fi folosite pentru a hotărî asupra bunei temeiuri a acuzației.
În 1999, Parlamentul a decis să introducă principiul procesului echitabil în Constituție însăși (a se vedea legea constituțională nr. 2 din 23 noiembrie 1999). Articolul 111 al Constituției, în noua sa formulare și în părțile relevante, se citește după cum urmează:
"(...) În cadrul procesului penal, legea garantează că persoana acuzată de o infracțiune (...) are puterea, în fața judecătorului, de a interoga sau de a face interoga orice persoană care declară împotriva sa (...). Vinovăția acuzatului nu poate fi dovedită pe baza declarațiilor făcute de o persoană care s-a sustras în mod liber și voluntar unui audiu de către acuzat sau apărătorul acestuia. Legea reglementează cazurile în care o examinare contradictoriu a mijloacelor de probă nu are loc, cu consimțământul acuzatului sau din cauza unei imposibilități obiective dovedite corespunzător sau din cauza unui comportament ilicit dovedit corespunzător."
Potrivit articolului 195 § 4 al codului de procedură penală, agenții de poliție judiciară nu pot mărturisi asupra conținutului mărturiilor colectate în cursul investigațiilor preliminare.
PE DREPTURI
I. PRIVIND EXCEPȚIA GUVERNULUI
În observațiile sale suplimentare, Guvernul reiterează că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. El susține că interesatul a omis să se prevaleze de posibilități oferite de dreptul intern pentru a fi confruntat cu acuzatorii săi în cursul investigațiilor preliminare sau pentru a obține citarea lor la dezbaterile publice.
Reclamantul cere respingerea excepției.
În decizia asupra admisibilității din 19 mai 2005, Curtea respinsese excepția de ne-epuizare a căilor de atac ridicată de Guvern, afirmând că nu este treaba acuzaților să se angajeze în căutarea martorilor care vorbesc împotriva lor și subliniind că comportamentul reclamantului în fața instanțelor naționale a demonstrat voința sa de a revendica dreptul recunoscut de articolul 6 § 3 d) din Convenție.
Curtea consideră că Guvernul bazează excepția sa pe argumente care nu sunt de natură să pună în discuție decizia sa asupra admisibilității. De aceea, excepția trebuie respingă.
II. PRIVIND VIOLAREA ALEASĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE
Reclamantul consideră că procedura penală dusă împotriva sa nu a fost echitabilă. El invocă articolele 6 §§ 1 și 3 din Convenție, care în părțile relevante se citesc după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra bunei temeiuri a oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa."
(...)
Orice acuzat are dreptul în special la:
(...)
d) interoga sau face interoga martori care vorbesc împotriva sa și obține citarea și interogarea martorilor în apărare în aceleași condiții ca ai martorilor care vorbesc împotriva sa;
(...)"
A. Argumentele părților
Reclamantul
Reclamantul susține că condamnarea sa a fost bazată exclusiv pe declarațiile lui X și Y, doi martori deveniti imposibili de găsit, a căror dispariție era cu totul previzibilă și pe care autorități nu au încercat să le localizeze în mod corespunzător. El afirmă că alți elemente care vorbesc împotriva sa nu pot fi considerate suficiente pentru a stabili vinovăția sa.
Reclamantul consideră în plus că audiția proprietarului barului, inițial citat de procuror ca martor care vorbește împotriva sa, nu ar fi fost de natură să stabilească nevinovăția sa.
Guvernul
Guvernul susține că dreptul, garantat de Convenție, de a interoga sau face interoga martori care vorbesc împotriva sa în cursul dezbaterilor nu este absolut, și observă că instanțele naționale pot deroga de la aceasta pentru a privilegia interese superioare. Împiedica în orice circumstanță judecătorului să folosească elemente de dovadă colectate în cursul investigației ar constitui un obstacol disproportionat la protecția ordinii și a legalității, funcție primară a puterii judiciare.
Guvernul afirmă că autoritățile judiciare italiene au trebuit să se confrunte cu o situație obiectivă, dispariția imprevizibilă a două victime, și au fost determinate să folosească declarațiile litigioase în interes superior al exercitării acțiunii penale.
El adaugă că articolul 512 al CPP garantează un echilibru corect între protecția drepturilor apărării și exigența eficacității luptei împotriva criminalității.
În caz, reclamantul, care a fost dovedit informat cu privire la conținutul declarațiilor făcute poliției, a avut posibilitatea de a răspunde în cursul dezbaterilor la argumentele lui X și Y și de a contesta astfel versiunea faptelor ale acestora.
În sfîrșit, Guvernul subliniază că condamnarea reclamantului nu s-a bazat exclusiv pe declarațiile lui X și Y, ci se repoziția pe alte elemente, în special pe declarațiile polițistului care intervenit la fața locului după fapte și care colectat mărturiile celor două victime. Mai mult, reclamantul renunță la obținerea citării proprietarului barului, a cărui mărturie ar fi putut furniza elemente utile pentru apărare.
B. Aprecierea Curții
Ținând cont că exigențele paragrafului 3 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraf 1 al articolului 6, Curtea va examina plângerile reclamantului din perspectiva acestor două texte combinate (a se vedea, printre multe altele, Van Geyseghem c. Belgia [GC], nr. 26103/95, CEDO 1999-I, § 27).
Curtea reamintește că nu este competentă să se pronunțe asupra punctului dacă mărturiile martorilor au fost corect admise ca dovezi sau chiar asupra vinovăției reclamantului (Lucà c. Italia, nr. 33354/96, § 38, CEDO 2001-II, și Khan c. Regatul Unit, nr. 35394/97, § 34, CEDO 2000-V). Misiunea încredințată Curții de către Convenție constă doar în a căuta dacă procedura considerată în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de dovadă, a avut caracter echitabil și dacă drepturile apărării au fost respectate (De Lorenzo c. Italia (dec.), nr. 69264/01, 12 februarie 2004).
Elementele de dovadă trebuie în principiu produse în fața acuzatului la o ședință publică, în vederea unui dezbat contradictoriu. Acest principiu nu este fără excepții, dar nu pot fi acceptate decât cu respectarea drepturilor apărării; în regulă, paragrafele 1 și 3 d) ale articolului 6 cer ca acuzatul să aibă o ocazie adecvată și suficientă de a contesta o mărturie care vorbește împotriva sa și de a interoga autorul acesteia, la momentul depunerii mărturiei sau mai târziu (Lüdi c. Elvețiea, sentință din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, p. 21, § 49, și Van Mechelen și alții c. Țările de Jos, hotărâre din 23 aprilie 1997, Colecția de hotărâri și decizii 1997-III, p. 711, § 51).
În privința aceasta, după cum a precizat Curtea de mai multe ori (a se vedea, printre altele, Isgrò c. Italia, sentință din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-A, p. 12, § 34, și Lüdi precitată, p. 21, § 47), în anumite circumstanțe se poate dovedi necesar, pentru autoritățile judiciare, să recurgă la mărturiile datând din faza investigației preliminare. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta asemenea mărturiile, la momentul în care sunt făcute sau mai târziu, utilizarea lor nu se ciocnește în sine de articolul 6 §§ 1 și 3 d). Cu toate acestea, drepturile apărării sunt restricționate în mod incompatibil cu garanțiile articolului 6 atunci când o condamnare se bazează, único sau într-o măsură hotărâtoare, pe mărturiile făcute de o persoană pe care acuzatul nu a putut o interoga sau face interoga nici în faza investigației nici în cursul dezbaterilor (Lucà precitată, § 40, A.M. c. Italia, nr. 37019/97, § 25, CEDO 1999-IX, și Saïdi c. Franța, sentință din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, pp. 56-57, §§ 43-44).
În caz, reclamantul a fost condamnat pentru delictele de atac la pudoare cu violență asupra lui X, leziuni corporale împotriva lui Y, acte obscene în loc public și stare de ebrietate. Acuzatorii săi, X și Y, nu s-au prezentat la dezbaterile și mărturiile pe care le-au dat poliției la vremea faptelor au fost citite și folosite în conformitate cu articolul 512 al CPP pentru a hotărî asupra bunei temeiuri a acuzațiilor.
De aceea, apărarea nu a avut posibilitatea de a pune întrebări persoanelor care-l acuzau pe reclamant.
Curtea observă că posibilitatea de a folosi pentru hotărâre asupra bunei temeiuri a acuzațiilor mărturiile pronunțate înainte de dezbaterile de martori deveniti imposibili de găsit era prevăzută de dreptul intern al statului defendent, așa cum era în vigoare la vremea faptelor, și anume de articolul 512 al CPP (a se vedea paragrafele 21 de mai sus). Cu toate acestea, această circumstanță nu ar putea depriva inculpatul de dreptul, pe care articolul 6 § 3 d) i-l recunoaște, de a examina sau face examina în mod contradictoriu orice element substanțial de dovadă care vorbește împotriva sa (Craxi c. Italia, nr. 34896/97, § 87, 5 decembrie 2002).
Curtea observă că instanțele naționale au susținut condamnarea reclamantului, în afară de declarațiile litigioase, pe mărturiile polițistului și proprietarului barului. Cu toate acestea, forța este de a constata că în cursul dezbaterilor, doar polițistul care a intervenit la fața locului și a colectat declarațiile lui X și Y la vremea faptelor a fost ascultat. Or, acesta din urmă, neavând doar martori direcți ai faptelor reprorate reclamantului, nu a putut decât să raporteze declarațiile făcute de cele două presupuse victime.
Cât despre proprietarul barului, Curtea constată că apărarea nu a avut posibilitatea de a-i pune întrebări în cursul dezbaterilor, din cauza nu s-a prezentat la ședință.
În aceste condiții, nu se poate concluziona că declarațiile lui X și Y să fi fost corroborate de alte dovezi care vorbesc împotriva sa produse în cursul dezbaterilor publice și contradictorii (a se vedea, a contrario, Sofri și alții c. Italia (dec.), nr. 37235/97, CEDO 2003-VIII). Dimpotrivă, Curtea estimează că judecătorii naționali au fondat condamnarea reclamantului, în special în privința delictelor de atac la pudoare, leziuni corporale și acte obscene în loc public, exclusiv pe declarațiile făcute poliției de cei doi acuzatori (a se vedea, mutatis mutandis, Jerinò c. Italia (dec.), nr. 27549/02, 7 iunie 2005 și Bracci c. Italia, nr. 36822/02, 13 octombrie 2005, §§ 57 și 58 și, a contrario, Carta c. Italia, nr. 4548/02, 20 aprilie 2006, § 52).
Având în vedere ce precede, Curtea concluzionează că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil; de aceea a existat o încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție.
III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Potrivit articolului 41 din Convenție, "Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite ștergerea doar imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Daunele
Reclamantul afirmă că a suferit pierderi materiale certe din cauza desfășurării procesului și condamnării sale. El susține că și-a pierdut locul de muncă pentru a putea face față obligațiilor legate de procesul său și cere suma de 4.000 EUR.
Reclamantul susține de asemenea că a suferit un prejudiciu moral semnificativ din cauza că a fost condamnat în mod nedrept pentru infracțiuni infame. El cere pentru aceasta suma de 120.000 EUR.
Guvernul afirmă că reclamantul nu a dovedit legătura de cauzalitate între violarea aleasă și pierderile economice suferite. Mai mult, el estimează că constatarea simplă a unei violări ar furniza în sine o satisfacție echitabilă suficientă.
În caz, Curtea nu detectează nicio legătură directă de cauzalitate între violarea constatată în prezenta hotărâre și daunele solicitate de reclamant. De fapt, nu poate specla cu privire la rezultatul la care ar fi ajuns procedura litigioasă dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc (Lucà, precitată, § 48).
Pentru surplus, Curtea estimează că constatarea de violă constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (Craxi c. Italia, nr. 34896/97, § 112, 5 decembrie 2005).
Atunci când Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată la sfârșitul unei proceduri care nu era echitabilă, ea estimează că în principiu redresarea cea mai adecvată ar fi de a face rejudecat interesatul în timp util și cu respectarea exigențelor articolului 6 (a se vedea, mutatis mutandis, Somogyi c. Italia, nr. 67972/01, § 86, 18 mai 2004, și Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003).
B. Cheltuielile și onorarii
Reclamantul pretinde 5.698 EUR pentru cheltuielile și onorariile suportate la nivel intern, din care 1.309 EUR pentru procedura în fața tribunalului, 1.287 EUR pentru procedura în fața curții de apel și 3.102 EUR pentru procedura în casisație. Cât pentru procedura în fața Curții, costurile aferente ar urca la 4.301 EUR.
Guvernul susține că cheltuielile legate de procedura internă au fost provocate de procedura penală în sine și nu au nicio legătură cu violarea articolului 6 din Convenție. Cât pentru costurile procedurii de la Strasbourg, Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și onorariilor suportate de reclamant nu poate interveni decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, printre multe altele, Belziuk c. Polonia, hotărâre din 25 martie 1998, Colecția 1998-II, p. 573, § 49, și Sardinas Albo c. Italia, nr. 56271/00, § 110, 17 februarie 2005).
Curtea observă că în cursul procedurii naționale reclamantul a invocat de mai multe ori dreptul să interoge martori care vorbesc împotriva sa. Ea estimează de aceea că cheltuielile suportate în fața instanțelor interne au fost în parte suportate pentru a remedia violarea constatată și trebuie rambursate (a se vedea, a contrario, hotărârea Serre c. Franța, nr. 29718/96, § 29, 29 septembrie 1999, nepublicată). De aceea trebuie să-i se aloce 3.000 EUR pentru aceasta. Mai mult, Curtea estimează rezonabil să-i acorde suma solicitată pentru procedura în fața Curții. De aceea, Curtea, pronunțandu-se în echitate, decide să aloce reclamantului suma de 7.300 EUR.
C. Dobânzi legale
Curtea consideră corespunzător să bazeze rata dobânzilor legale pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Respinge
excepția Guvernului;
Declară
că a existat o încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție;
Declară
că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru daunele suferite de reclamant;
Declară
a) că statul defendent trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 7.300 EUR (șapte mii trei sute euro) pentru cheltuieli și onoraruri, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit;
b) că de la expirarea datului termeniu și până la virare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, mărită cu trei puncte procentuale;
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 19 octombrie 2006 în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului.
Søren Nielsen
Christos Rozakis
Grefier
Președinte