Majadallah împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 62094/00) îndreptată împotriva Republicii italiene și prin care un cetățean marocin, domnul Mohamed Majadallah ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 4 aprilie 2000 potrivit articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Me G. Cardillo, avocat la Florența. Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul I. M. Braguglia, și de coadjutorul acestuia, domnul F. Crisafulli.

Reclamantul susținea în particular că o procedură penală dusă împotriva sa nu a fost echitabilă, ținând cont că nu a avut posibilitatea de a interoga sau de a face interogatori de martori care vorbesc împotriva sa.

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 al regulamentului.

Printr-o decizie din 19 mai 2005, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare (articolul 59 § 1 al regulamentului).

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (articolul 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel reorganizate (articolul 52 § 1). ÎN FAPT

La 21 august 1995, el a fost implicat într-o ceartă într-un bar din Florența. Rănit, a fost transportat la urgențele spitalului aceleiași orașe. Potrivit declarațiilor colectate de către polițiști care au intervenit la fața locului, cearta ar fi fost declanșată pe terasa barului din cauza avanciurilor și mânuielilor reclamantului către chelneriță, care au provocat intervenția portarului și au rezultat în rănirile acestuia din urmă și ale reclamantului.

La 23 august 1995, reclamantul a fost interogat de către judecătorul investigațiilor preliminare din Florența pentru a răspunde la acuzații de atac la pudoare cu violență, acte obscene în locuri publice, leziuni corporale și stare de ebrietate. Reclamantul a aflat la acea ocazie că chelneriță și portarul barului, X (cetățeană suedeză) și Y (cetățean coreean), au depus plângere împotriva sa adresandu-se polițiștilor care au intervenit la fața locului după apelul proprietarului barului.

La 6 noiembrie 1995, reclamantul a depus plângere împotriva lui X și Y pentru agresiune. El a declarat că a fost supus unei agresiuni nejustificate din partea lui X și Y imediat la intrarea în bar și a susținut că a fost transportat la spital în stare de inconștiență. Reclamantul susține că nu a primit niciodată vești cu privire la continuarea plângerii sale din partea autorităților competente.

Reclamantul a fost trimis în judecată în fața tribunalului din Florența și ședința a fost fixată pentru 8 ianuarie 1998. X și Y, cetățeni străini, au devenit între timp imposibili de găsit. Proprietarul barului, deși a fost citat în mod regulat de procuror să se prezinte ca martor care vorbește împotriva sa, nu s-a prezentat la ședință.

În cursul dezbaterilor, tribunalul a ascultat pe unu dintre agenții de poliție care au intervenit la fața locului. Polițistul a afirmat că a ajuns la fața locului în momentul în care reclamantul, X și Y se certau verbal. Ulterior, reclamantul, care, potrivit polițistului, ar fi fost conștient și evident în stare de ebrietate, a fost transportat la spital, iar X și Y și-au exprimat voința de a depune plângere împotriva sa pentru mânuelile și leziunile corporale suferite. Polițistul a afirmat de asemenea că a colectat declarațiile proprietarului barului, care a indicat că ieșise din bar și văzuse reclamantul în timp ce-i dădea o palmă portarului. Cu toate acestea, nu a asistat la declanșarea certei.

În cursul ședinței, apărătorul reclamantului a renunțat la interogarea proprietarului barului, deoarece din declarația polițistului rezulta că acesta nu asistase la fapte. Procurorul, care într-un prim moment a cerut tribunalului să ordoneze transferarea forțată a proprietarului barului la ședință ca martor care vorbește împotriva sa, a renunțat la rândul său la obținerea prezentării acestuia.

Tribunalul, apelandu-se la articolul 512 din codul de procedură penală, a autorizat lectura declarațiilor făcute de X și Y poliției la vremea faptelor. A afirmat că cei doi plaigneri au intrat probabil acasă și a estimat că imposibilitatea obținerii prezentării lor la dezbaterile publice nu era previzibilă ab initio.

Printr-o sentință din aceeași zi, depusă la cancelarie la 22 ianuarie 1998, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la un an și patru luni de închisoare cu suspendare. Tribunalul a afirmat că mărturisirea polițistului confirma declarațiile făcute de X și Y imediat după fapte, declarații pe care tribunalul le-a considerat credibile.

La 6 aprilie 1998, reclamantul a apelat în fața curții de apel din Florența. El a contestat descrierea faptelor făcute de X și Y și a invocă că declarațiile acestora fuseseră făcute în dispreț al principiului contradictoriu.

Printr-o hotărâre din 18 februarie 1998, curtea de apel din Florența a confirmat sentința instanței de prim nivel. Ea a afirmat că declarațiile lui X și Y, confirmate de mărturisirea polițistului cât și de declarațiile proprietarului barului făcute la vremea faptelor erau credibile și constituiau dovada responsabilității reclamantului. Curtea de apel a invocat în plus că reclamantul a renunțat la interogarea proprietarului barului.

La 26 martie 1999, reclamantul s-a recurs la casație. El a contestat faptul că nu a avut posibilitatea de a interoga cei doi acuzatori ai săi și a adăugat că judecătorul pentru investigațiile preliminare ar fi trebuit să prevadă dispariția lui X și Y și să-i audă în cursul unei ședințe ad hoc cu reprezentanții părților ("incidente probatorio").

Printr-o hotărâre din 10 decembrie 1999, Curtea de casație a respins recursul reclamantului. Ea a afirmat că judecătorii instanțelor de prim și al doilea nivel au susținut condamnarea reclamantului pe declarații altele decât ale lui X și Y, și anume pe cele date de agentul de poliție și proprietarul barului.

În 1999, Parlamentul a decis să introducă principiul procesului echitabil în Constituție însăși (a se vedea legea constituțională nr. 2 din 23 noiembrie 1999). Articolul 111 al Constituției, în noua sa formulare și în părțile relevante, se citește după cum urmează: "(...) În cadrul procesului penal, legea garantează că persoana acuzată de o infracțiune (...) are puterea, în fața judecătorului, de a interoga sau de a face interoga orice persoană care declară împotriva sa (...). Vinovăția acuzatului nu poate fi dovedită pe baza declarațiilor făcute de o persoană care s-a sustras în mod liber și voluntar unui audiu de către acuzat sau apărătorul acestuia. Legea reglementează cazurile în care o examinare contradictoriu a mijloacelor de probă nu are loc, cu consimțământul acuzatului sau din cauza unei imposibilități obiective dovedite corespunzător sau din cauza unui comportament ilicit dovedit corespunzător."

Potrivit articolului 195 § 4 al codului de procedură penală, agenții de poliție judiciară nu pot mărturisi asupra conținutului mărturiilor colectate în cursul investigațiilor preliminare.

Reclamantul cere respingerea excepției.

În decizia asupra admisibilității din 19 mai 2005, Curtea respinsese excepția de ne-epuizare a căilor de atac ridicată de Guvern, afirmând că nu este treaba acuzaților să se angajeze în căutarea martorilor care vorbesc împotriva lor și subliniind că comportamentul reclamantului în fața instanțelor naționale a demonstrat voința sa de a revendica dreptul recunoscut de articolul 6 § 3 d) din Convenție.

Curtea consideră că Guvernul bazează excepția sa pe argumente care nu sunt de natură să pună în discuție decizia sa asupra admisibilității. De aceea, excepția trebuie respingă.

Reclamantul susține că condamnarea sa a fost bazată exclusiv pe declarațiile lui X și Y, doi martori deveniti imposibili de găsit, a căror dispariție era cu totul previzibilă și pe care autorități nu au încercat să le localizeze în mod corespunzător. El afirmă că alți elemente care vorbesc împotriva sa nu pot fi considerate suficiente pentru a stabili vinovăția sa.

Reclamantul consideră în plus că audiția proprietarului barului, inițial citat de procuror ca martor care vorbește împotriva sa, nu ar fi fost de natură să stabilească nevinovăția sa. 2. Guvernul

Guvernul susține că dreptul, garantat de Convenție, de a interoga sau face interoga martori care vorbesc împotriva sa în cursul dezbaterilor nu este absolut, și observă că instanțele naționale pot deroga de la aceasta pentru a privilegia interese superioare. Împiedica în orice circumstanță judecătorului să folosească elemente de dovadă colectate în cursul investigației ar constitui un obstacol disproportionat la protecția ordinii și a legalității, funcție primară a puterii judiciare.

Guvernul afirmă că autoritățile judiciare italiene au trebuit să se confrunte cu o situație obiectivă, dispariția imprevizibilă a două victime, și au fost determinate să folosească declarațiile litigioase în interes superior al exercitării acțiunii penale. El adaugă că articolul 512 al CPP garantează un echilibru corect între protecția drepturilor apărării și exigența eficacității luptei împotriva criminalității.

În caz, reclamantul, care a fost dovedit informat cu privire la conținutul declarațiilor făcute poliției, a avut posibilitatea de a răspunde în cursul dezbaterilor la argumentele lui X și Y și de a contesta astfel versiunea faptelor ale acestora.

În sfîrșit, Guvernul subliniază că condamnarea reclamantului nu s-a bazat exclusiv pe declarațiile lui X și Y, ci se repoziția pe alte elemente, în special pe declarațiile polițistului care intervenit la fața locului după fapte și care colectat mărturiile celor două victime. Mai mult, reclamantul renunță la obținerea citării proprietarului barului, a cărui mărturie ar fi putut furniza elemente utile pentru apărare. B. Aprecierea Curții

Ținând cont că exigențele paragrafului 3 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraf 1 al articolului 6, Curtea va examina plângerile reclamantului din perspectiva acestor două texte combinate (a se vedea, printre multe altele, Van Geyseghem c. Belgia [GC], nr. 26103/95, CEDO 1999-I, § 27).

Curtea reamintește că nu este competentă să se pronunțe asupra punctului dacă mărturiile martorilor au fost corect admise ca dovezi sau chiar asupra vinovăției reclamantului (Lucà c. Italia, nr. 33354/96, § 38, CEDO 2001-II, și Khan c. Regatul Unit, nr. 35394/97, § 34, CEDO 2000-V). Misiunea încredințată Curții de către Convenție constă doar în a căuta dacă procedura considerată în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de dovadă, a avut caracter echitabil și dacă drepturile apărării au fost respectate (De Lorenzo c. Italia (dec.), nr. 69264/01, 12 februarie 2004).

Elementele de dovadă trebuie în principiu produse în fața acuzatului la o ședință publică, în vederea unui dezbat contradictoriu. Acest principiu nu este fără excepții, dar nu pot fi acceptate decât cu respectarea drepturilor apărării; în regulă, paragrafele 1 și 3 d) ale articolului 6 cer ca acuzatul să aibă o ocazie adecvată și suficientă de a contesta o mărturie care vorbește împotriva sa și de a interoga autorul acesteia, la momentul depunerii mărturiei sau mai târziu (Lüdi c. Elvețiea, sentință din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, p. 21, § 49, și Van Mechelen și alții c. Țările de Jos, hotărâre din 23 aprilie 1997, Colecția de hotărâri și decizii 1997-III, p. 711, § 51).

În privința aceasta, după cum a precizat Curtea de mai multe ori (a se vedea, printre altele, Isgrò c. Italia, sentință din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-A, p. 12, § 34, și Lüdi precitată, p. 21, § 47), în anumite circumstanțe se poate dovedi necesar, pentru autoritățile judiciare, să recurgă la mărturiile datând din faza investigației preliminare. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta asemenea mărturiile, la momentul în care sunt făcute sau mai târziu, utilizarea lor nu se ciocnește în sine de articolul 6 §§ 1 și 3 d). Cu toate acestea, drepturile apărării sunt restricționate în mod incompatibil cu garanțiile articolului 6 atunci când o condamnare se bazează, único sau într-o măsură hotărâtoare, pe mărturiile făcute de o persoană pe care acuzatul nu a putut o interoga sau face interoga nici în faza investigației nici în cursul dezbaterilor (Lucà precitată, § 40, A.M. c. Italia, nr. 37019/97, § 25, CEDO 1999-IX, și Saïdi c. Franța, sentință din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, pp. 56-57, §§ 43-44).

În caz, reclamantul a fost condamnat pentru delictele de atac la pudoare cu violență asupra lui X, leziuni corporale împotriva lui Y, acte obscene în loc public și stare de ebrietate. Acuzatorii săi, X și Y, nu s-au prezentat la dezbaterile și mărturiile pe care le-au dat poliției la vremea faptelor au fost citite și folosite în conformitate cu articolul 512 al CPP pentru a hotărî asupra bunei temeiuri a acuzațiilor. De aceea, apărarea nu a avut posibilitatea de a pune întrebări persoanelor care-l acuzau pe reclamant.

Curtea observă că posibilitatea de a folosi pentru hotărâre asupra bunei temeiuri a acuzațiilor mărturiile pronunțate înainte de dezbaterile de martori deveniti imposibili de găsit era prevăzută de dreptul intern al statului defendent, așa cum era în vigoare la vremea faptelor, și anume de articolul 512 al CPP (a se vedea paragrafele 21 de mai sus). Cu toate acestea, această circumstanță nu ar putea depriva inculpatul de dreptul, pe care articolul 6 § 3 d) i-l recunoaște, de a examina sau face examina în mod contradictoriu orice element substanțial de dovadă care vorbește împotriva sa (Craxi c. Italia, nr. 34896/97, § 87, 5 decembrie 2002).

Curtea observă că instanțele naționale au susținut condamnarea reclamantului, în afară de declarațiile litigioase, pe mărturiile polițistului și proprietarului barului. Cu toate acestea, forța este de a constata că în cursul dezbaterilor, doar polițistul care a intervenit la fața locului și a colectat declarațiile lui X și Y la vremea faptelor a fost ascultat. Or, acesta din urmă, neavând doar martori direcți ai faptelor reprorate reclamantului, nu a putut decât să raporteze declarațiile făcute de cele două presupuse victime. Cât despre proprietarul barului, Curtea constată că apărarea nu a avut posibilitatea de a-i pune întrebări în cursul dezbaterilor, din cauza nu s-a prezentat la ședință.

În aceste condiții, nu se poate concluziona că declarațiile lui X și Y să fi fost corroborate de alte dovezi care vorbesc împotriva sa produse în cursul dezbaterilor publice și contradictorii (a se vedea, a contrario, Sofri și alții c. Italia (dec.), nr. 37235/97, CEDO 2003-VIII). Dimpotrivă, Curtea estimează că judecătorii naționali au fondat condamnarea reclamantului, în special în privința delictelor de atac la pudoare, leziuni corporale și acte obscene în loc public, exclusiv pe declarațiile făcute poliției de cei doi acuzatori (a se vedea, mutatis mutandis, Jerinò c. Italia (dec.), nr. 27549/02, 7 iunie 2005 și Bracci c. Italia, nr. 36822/02, 13 octombrie 2005, §§ 57 și 58 și, a contrario, Carta c. Italia, nr. 4548/02, 20 aprilie 2006, § 52).

Având în vedere ce precede, Curtea concluzionează că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil; de aceea a existat o încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție.

Reclamantul afirmă că a suferit pierderi materiale certe din cauza desfășurării procesului și condamnării sale. El susține că și-a pierdut locul de muncă pentru a putea face față obligațiilor legate de procesul său și cere suma de 4.000 EUR. Reclamantul susține de asemenea că a suferit un prejudiciu moral semnificativ din cauza că a fost condamnat în mod nedrept pentru infracțiuni infame. El cere pentru aceasta suma de 120.000 EUR.

Guvernul afirmă că reclamantul nu a dovedit legătura de cauzalitate între violarea aleasă și pierderile economice suferite. Mai mult, el estimează că constatarea simplă a unei violări ar furniza în sine o satisfacție echitabilă suficientă.

În caz, Curtea nu detectează nicio legătură directă de cauzalitate între violarea constatată în prezenta hotărâre și daunele solicitate de reclamant. De fapt, nu poate specla cu privire la rezultatul la care ar fi ajuns procedura litigioasă dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc (Lucà, precitată, § 48).

Pentru surplus, Curtea estimează că constatarea de violă constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (Craxi c. Italia, nr. 34896/97, § 112, 5 decembrie 2005).

Atunci când Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată la sfârșitul unei proceduri care nu era echitabilă, ea estimează că în principiu redresarea cea mai adecvată ar fi de a face rejudecat interesatul în timp util și cu respectarea exigențelor articolului 6 (a se vedea, mutatis mutandis, Somogyi c. Italia, nr. 67972/01, § 86, 18 mai 2004, și Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003). B. Cheltuielile și onorarii

Reclamantul pretinde 5.698 EUR pentru cheltuielile și onorariile suportate la nivel intern, din care 1.309 EUR pentru procedura în fața tribunalului, 1.287 EUR pentru procedura în fața curții de apel și 3.102 EUR pentru procedura în casisație. Cât pentru procedura în fața Curții, costurile aferente ar urca la 4.301 EUR.

Guvernul susține că cheltuielile legate de procedura internă au fost provocate de procedura penală în sine și nu au nicio legătură cu violarea articolului 6 din Convenție. Cât pentru costurile procedurii de la Strasbourg, Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și onorariilor suportate de reclamant nu poate interveni decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, printre multe altele, Belziuk c. Polonia, hotărâre din 25 martie 1998, Colecția 1998-II, p. 573, § 49, și Sardinas Albo c. Italia, nr. 56271/00, § 110, 17 februarie 2005).

Curtea observă că în cursul procedurii naționale reclamantul a invocat de mai multe ori dreptul să interoge martori care vorbesc împotriva sa. Ea estimează de aceea că cheltuielile suportate în fața instanțelor interne au fost în parte suportate pentru a remedia violarea constatată și trebuie rambursate (a se vedea, a contrario, hotărârea Serre c. Franța, nr. 29718/96, § 29, 29 septembrie 1999, nepublicată). De aceea trebuie să-i se aloce 3.000 EUR pentru aceasta. Mai mult, Curtea estimează rezonabil să-i acorde suma solicitată pentru procedura în fața Curții. De aceea, Curtea, pronunțandu-se în echitate, decide să aloce reclamantului suma de 7.300 EUR. C. Dobânzi legale

Curtea consideră corespunzător să bazeze rata dobânzilor legale pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Respinge excepția Guvernului; 2. Declară că a existat o încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție; 3. Declară că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru daunele suferite de reclamant; 4. Declară a) că statul defendent trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 7.300 EUR (șapte mii trei sute euro) pentru cheltuieli și onoraruri, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit; b) că de la expirarea datului termeniu și până la virare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 19 octombrie 2006 în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 62094/00) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant marocain, M. Mohamed Majadallah (« le requérant »), a saisi la Cour le 4 avril 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e G. Cardillo, avocat à Florence. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.

Le requérant alléguait en particulier qu'une procédure pénale menée contre lui n'avait pas été équitable, étant donné qu'il n'avait pas eu la possibilité d'interroger ou faire interroger des témoins à charge.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 19 mai 2005, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites complémentaires (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Le 21 août 1995, il fut impliqué dans une bagarre dans un bar à Florence. Blessé, il fut transporté aux urgences de l'hôpital de la même ville. Selon les déclarations recueillies par les policiers qui étaient intervenus sur les lieux, la bagarre aurait été déclenchée sur la terrasse du bar à cause des avances et des attouchements du requérant à la serveuse, qui avaient provoqué l'intervention du videur et entraîné les blessures de ce dernier et du requérant.

Le 23 août 1995, le requérant fut interrogé par le juge des investigations préliminaires de Florence pour répondre des délits d'attentat à la pudeur avec violence, actes obscènes en lieu public, lésions corporelles et état d'ébriété. Le requérant apprit à cette occasion que la serveuse et le videur du bar, X (ressortissante suédoise) et Y (ressortissant coréen), avaient déposé plainte à son encontre en s'adressant aux policiers qui étaient intervenus sur les lieux suite à l'appel du propriétaire du bar.

Le 6 novembre 1995, le requérant déposa plainte à l'encontre de X et Y pour agression. Il déclara avoir fait l'objet d'une agression injustifiée de la part de X et Y dès son entrée dans le bar et affirma avoir été transporté à l'hôpital en état d'inconscience. Le requérant affirme n'avoir jamais reçu de nouvelles concernant la suite de sa plainte de la part des autorités compétentes.

Le requérant fut renvoyé en jugement devant le tribunal de Florence et l'audience fut fixée au 8 janvier 1998. X et Y, ressortissants étrangers, étaient entre-temps devenus introuvables. Le propriétaire du bar, bien que régulièrement cité à comparaître par le ministère public en tant que témoin à charge, ne se présenta pas à l'audience.

Pendant les débats, le tribunal entendit l'un des agents de police qui étaient intervenus sur les lieux. Le policier affirma être arrivé sur les lieux au moment où le requérant, X et Y étaient en train de se quereller verbalement. Par la suite, le requérant, qui, d'après le policier, aurait été conscient et en évident état d'ébriété, fut transporté à l'hôpital, et X et Y exprimèrent leur volonté de déposer plainte à son encontre pour les attouchements et les lésions corporelles subies. Le policier affirma en outre avoir recueilli les déclarations du propriétaire du bar, lequel avait indiqué être sorti du bar et avoir vu le requérant en train de gifler le videur. En revanche, il n'avait pas assisté au déclenchement de la bagarre.

Au cours de l'audience, le conseil du requérant renonça à interroger le propriétaire du bar, car il ressortait de la déclaration du policier que celui-ci n'avait pas assisté aux faits. Le ministère public, qui avait dans un premier moment demandé au tribunal d'ordonner le transfert forcé du propriétaire du bar à l'audience en tant que témoin à charge, renonça à son tour à obtenir sa présence.

Le tribunal, s'appuyant sur l'article 512 du code de procédure pénale, autorisa la lecture des déclarations faites par X et Y à la police à l'époque des faits. Il affirma que les deux plaignants étaient probablement rentrés chez eux et estima que l'impossibilité d'obtenir leur présence aux débats publics n'était pas prévisible ab initio .

Par un jugement du même jour, déposé au greffe le 22 janvier 1998, le tribunal condamna le requérant à un an et quatre mois d'emprisonnement avec sursis. Le tribunal affirma que le témoignage du policier confirmait les déclarations faites par X et Y immédiatement après les faits, déclarations que le tribunal estima crédibles.

Le 6 avril 1998, le requérant interjeta appel devant la cour d'appel de Florence. Il contesta la description des faits faite par X et Y et excipa que les déclarations de ceux-ci avaient été rendues au mépris du principe du contradictoire.

Par un arrêt du 18 février 1998, la cour d'appel de Florence confirma le jugement de première instance. Elle affirma que les déclarations de X et Y, confirmées par le témoignage du policier ainsi que par les déclarations du propriétaire du bar faites à l'époque des faits étaient crédibles et constituaient la preuve de la responsabilité du requérant. La cour d'appel fit valoir par ailleurs que le requérant avait renoncé à interroger le propriétaire du bar.

Le 26 mars 1999, le requérant se pourvut en cassation. Il contesta le fait de ne pas avoir eu la possibilité d'interroger ses deux accusateurs et ajouta que le juge pour les investigations préliminaires aurait dû prévoir la disparition de X et Y et les entendre au cours d'une audience ad hoc avec les représentants des parties ( « incidente probatorio » ).

Par un arrêt du 10 décembre 1999, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi. Elle affirma que les juges de première et deuxième instances avaient appuyé la condamnation du requérant sur des déclarations autres que celles de X et Y, à savoir celles rendues par l'agent de police et par le propriétaire du bar. II.

En 1999, le Parlement a décidé d'insérer le principe du procès équitable dans la Constitution elle-même (voir la loi constitutionnelle n o 2 du 23 novembre 1999). L'article 111 de la Constitution, dans sa nouvelle formulation et dans ses parties pertinentes, se lit ainsi : « (...) Dans le cadre du procès pénal, la loi garantit que la personne accusée d'une infraction (...) a la faculté, devant le juge, d'interroger ou de faire interroger toute personne formulant des déclarations à charge (...). La culpabilité de l'accusé ne peut pas être prouvée sur la base de déclarations faites par une personne qui s'est toujours librement et volontairement soustraite à une audition par l'accusé ou son défenseur. La loi réglemente les cas où un examen contradictoire des moyens de preuve n'a pas lieu, avec le consentement de l'accusé ou en raison d'une impossibilité objective dûment prouvée ou encore en raison d'un comportement illicite dûment prouvé. »

Selon l'article 195 § 4 du code de procédure pénale, les agents de police judiciaire ne peuvent pas témoigner sur le contenu des témoignages recueillis pendant les investigations préliminaires. EN DROIT I.

Le requérant demande le rejet de l'exception.

Dans la décision sur la recevabilité du 19 mai 2005, la Cour avait rejeté l'exception de non épuisement soulevée par le Gouvernement affirmant qu'il n'appartient pas aux accusés de s'engager dans la recherche des témoins à charge et soulignant que le comportement du requérant devant les juridictions nationales a démontré sa volonté de revendiquer le droit que lui reconnaît l'article 6 § 3 d) de la Convention.

La Cour considère que le Gouvernement fonde son exception sur des arguments qui ne sont pas de nature à remettre en cause sa décision sur la recevabilité. Par conséquent, l'exception doit être rejetée. II.

Le requérant soutient que sa condamnation a été basée exclusivement sur les déclarations de X et Y, deux témoins devenus introuvables, dont la disparition était tout à fait prévisible et que les autorités n'ont pas tenté de localiser de façon adéquate. Il affirme que les autres éléments à charge ne sauraient être considérés comme étant suffisants pour établir sa culpabilité.

Le requérant considère en outre que l'audition du propriétaire du bar, initialement convoqué par le ministère public en tant que témoin à charge, n'aurait pas été de nature à établir son innocence. 2. Le Gouvernement

Le Gouvernement soutient que le droit, garanti par la Convention, d'interroger ou faire interroger les témoins à charge pendant les débats n'est pas absolu, et observe que les juridictions nationales peuvent y déroger pour privilégier des intérêts supérieurs. Empêcher en toute circonstance le juge d'utiliser des éléments de preuve recueillis pendant l'instruction constituerait une entrave disproportionnée à la protection de l'ordre et de la légalité, fonction primaire du pouvoir judiciaire.

Le Gouvernement affirme que les autorités judiciaires italiennes ont dû faire face à une situation objective, la disparition imprévisible des deux victimes, et qu'elles ont été amenées à utiliser les déclarations litigieuses dans l'intérêt supérieur de l'exercice de l'action pénale. Il ajoute que l'article 512 du CPP garantit un juste équilibre entre la protection des droits de la défense et l'exigence d'efficacité de la lutte contre la criminalité.

En l'espèce, le requérant, qui a été dûment informé du contenu des déclarations faites à la police, a eu la possibilité de répondre pendant les débats aux arguments de X et Y et de contester ainsi la version des faits de ceux-ci.

Enfin, le Gouvernement souligne que la condamnation du requérant ne s'est pas basée exclusivement sur les déclarations de X et Y, mais reposait sur d'autres éléments, notamment les déclarations du policier qui était intervenu sur les lieux après les faits et qui avait recueilli les témoignages des deux victimes. De plus, le requérant renonça à obtenir la convocation du propriétaire du bar, dont le témoignage aurait pu fournir des éléments utiles pour la défense. B. L'appréciation de la Cour

Etant donné que les exigences du paragraphe 3 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 de l'article 6, la Cour examinera les doléances du requérant sous l'angle de ces deux textes combinés (voir, parmi beaucoup d'autres, Van Geyseghem c. Belgique [GC], n o 26103/95, CEDH 1999-I, § 27).

La Cour rappelle qu'elle n'est pas compétente pour se prononcer sur le point de savoir si des dépositions de témoins ont été à bon droit admises comme preuves ou encore sur la culpabilité du requérant ( Lucà c. Italie , n o 33354/96, § 38, CEDH 2001-II, et Khan c. Royaume-Uni , n o 35394/97, § 34, CEDH 2000-V). La mission confiée à la Cour par la Convention consiste uniquement à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable et si les droits de la défense ont été respectés ( De Lorenzo c. Italie (déc.), n o 69264/01, 12 février 2004).

Les éléments de preuve doivent en principe être produits devant l'accusé en audience publique, en vue d'un débat contradictoire. Ce principe ne va pas sans exceptions, mais on ne peut les accepter que sous réserve des droits de la défense ; en règle générale, les paragraphes 1 et 3 d) de l'article 6 commandent d'accorder à l'accusé une occasion adéquate et suffisante de contester un témoignage à charge et d'en interroger l'auteur, au moment de la déposition ou plus tard ( Lüdi c. Suisse , arrêt du 15 juin 1992, série A n o 238, p. 21, § 49, et Van Mechelen et autres c. Pays-Bas , arrêt du 23 avril 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-III, p. 711, § 51).

A cet égard, comme la Cour l'a précisé à plusieurs reprises (voir, entre autres, Isgrò c. Italie , arrêt du 19 février 1991, série A n o 194-A, p. 12, § 34, et Lüdi précité, p. 21, § 47), dans certaines circonstances il peut s'avérer nécessaire, pour les autorités judiciaires, d'avoir recours à des dépositions remontant à la phase de l'instruction préparatoire. Si l'accusé a eu une occasion adéquate et suffisante de contester pareilles dépositions, au moment où elles sont faites ou plus tard, leur utilisation ne se heurte pas en soi à l'article 6 §§ 1 et 3 d). Toutefois, les droits de la défense sont restreints de manière incompatible avec les garanties de l'article 6 lorsqu'une condamnation se fonde, uniquement ou dans une mesure déterminante, sur des dépositions faites par une personne que l'accusé n'a pu interroger ou faire interroger ni au stade de l'instruction ni pendant les débats ( Lucà précité, § 40, A .M. c. Italie , n o 37019/97, § 25, CEDH 1999-IX, et Saïdi c. France , arrêt du 20 septembre 1993, série A n o 261-C, pp. 56-57, §§ 43-44).

En l'espèce, le requérant a été condamné pour les délits d'attentat à la pudeur avec violence sur X, lésions corporelles contre Y, actes obscènes en lieu public et état d'ébriété. Ses accusateurs, X et Y, ne se présentèrent pas aux débats et les témoignages qu'ils avaient rendus à la police au moment des faits furent lus et utilisés conformément à l'article 512 du CPP pour décider du bien fondé des chefs d'accusation. Par conséquent, la défense n'a pas eu la possibilité de poser des questions aux personnes qui accusaient le requérant.

La Cour relève que la possibilité d'utiliser pour la décision sur le bien-fondé des accusations des déclarations prononcées avant les débats par des témoins devenus introuvables était prévue par le droit interne de l'Etat défendeur, tel qu'en vigueur à l'époque des faits, à savoir par l'article 512 du CPP (voir paragraphes 21 ci-dessus). Cependant, cette circonstance ne saurait priver l'inculpé du droit, que l'article 6 § 3 d) lui reconnaît, d'examiner ou de faire examiner de manière contradictoire tout élément de preuve substantiel à charge ( Craxi c. Italie , n o 34896/97, § 87, 5 décembre 2002).

La Cour relève que les juridictions nationales ont appuyé la condamnation du requérant, outre que sur les déclarations litigieuses, sur les témoignages du policier et du propriétaire du bar. Cependant, force est de constater que pendant les débats, seul le policier étant intervenu sur les lieux et ayant recueilli les déclarations de X et Y au moment des faits a été entendu. Or, ce dernier n'ayant pas été témoin direct des faits reprochés au requérant, il n'a pu que relater les déclarations faites par les deux victimes présumées. Quant au propriétaire du bar, la Cour constate que la défense n'a pas eu la possibilité de lui poser des questions pendant les débats, faute de s'être présenté à l'audience.

Dans ces conditions, on ne saurait conclure que les déclarations de X et Y aient été corroborées par d'autres preuves à charge produites au cours de débats publics et contradictoires (voir, a contrario , Sofri et autres c. Italie (déc.), n o 37235/97, CEDH 2003 ‑ VIII). Au contraire, la Cour estime que les juges nationaux ont fondé la condamnation du requérant, notamment par rapport aux délits d'attentat à la pudeur, lésions corporelles et actes obscènes en lieu public, exclusivement sur les déclarations faites à la police par les deux accusateurs (voir, mutatis mutandis, Jerinò c. Italie (déc.), n o 27549/02, 7 juin 2005 et Bracci c. Italie , n o 36822/02, 13 octobre 2005, §§ 57 et 58 et, a contrario, Carta c. Italie , n o 4548/02, 20 avril 2006, § 52).

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut que le requérant n'a pas bénéficié d'un procès équitable ; dès lors il y a eu violation de l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. III.

Le requérant affirme avoir subi des pertes matérielles certaines du fait du déroulement de son procès et de sa condamnation. Il allègue avoir perdu son travail pour pouvoir faire face aux obligations liées à son procès et demande la somme de 4 000 EUR. Le requérant allègue également d'avoir subi un préjudice moral important pour avoir été condamné injustement pour des infractions infamantes. Il sollicite à ce titre la somme de 120 000 EUR.

Le Gouvernement affirme que le requérant n'a pas démontré le lien de causalité entre la violation alléguée et les pertes économiques subies. En outre, il estime que le simple constat de violation fournirait en soi une satisfaction équitable suffisante.

En l'espèce, la Cour ne décèle aucun lien direct de causalité entre la violation constatée dans le présent arrêt et les dommages demandés par le requérant. En effet, elle ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure litigieuse aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu ( Lucà , précité, § 48).

Pour le surplus, la Cour estime que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante ( Craxi c. Italie , n o 34896/97, § 112, 5 décembre 2005).

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée au terme d'une procédure qui n'était pas équitable, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger l'intéressé en temps utile et dans le respect des exigences de l'article 6 (voir, mutatis mutandis , Somogyi c. Italie , n o 67972/01, § 86, 18 mai 2004, et Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 27, 23 octobre 2003). B. Frais et dépens

Le requérant réclame 5 698 EUR pour les frais et dépens exposés au niveau interne, dont 1 309 EUR pour la procédure devant le tribunal, 1 287 EUR pour la procédure devant la cour d'appel et 3 102 EUR pour la procédure en cassation. Quant à la procédure devant la Cour, les coûts y afférents s'élèveraient à 4 301 EUR.

Le Gouvernement soutient que les frais relatifs à la procédure interne ont été provoqués par la procédure pénale en elle-même, et n'ont aucun rapport avec la violation de l'article 6 de la Convention. Quant aux coûts de la procédure de Strasbourg, le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation des frais et dépens exposés par le requérant ne peut intervenir que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, parmi beaucoup d'autres, Belziuk c. Pologne , arrêt du 25 mars 1998, Recueil 1998-II, p. 573, § 49, et Sardinas Albo c. Italie , n o 56271/00, § 110, 17 février 2005).

La Cour observe qu'au cours de la procédure nationale le requérant a à plusieurs reprises invoqué son droit d'interroger les témoins à charge. Elle estime de ce fait que les frais encourus devant les juridictions internes ont été en partie exposés pour remédier à la violation constatée et doivent être remboursés (voir, a contrario , l'arrêt Serre c. France , n o 29718/96, § 29, 29 septembre 1999, non publié). Il convient donc de lui allouer 3 000 EUR à ce titre. Par ailleurs, la Cour estime raisonnable de lui accorder la somme réclamée pour la procédure devant la Cour. Par conséquent, la Cour, statuant en équité, décide d'octroyer au requérant la somme de 7 300 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Rejette l'exception du Gouvernement ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention ; 3. Dit que le constat d'une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage subi par le requérant ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 7 300 EUR (sept mille trois cent euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 octobre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Président