În cazul Le Duigou c. Franța, această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Duigu c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis Președintele Loucaide J.-P. Costa mes Tulkens Steiner domnii Spielmann, S.E. Jebens, judecători și domnul S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 28 aprilie 2005, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 61139/00) îndreptată împotriva Republicii Franceze și din care un resortisant al acestui stat, M. La 9 martie 2000, Claude Le Duigou a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Cererea a fost atribuită celei de-a doua secții a Curții [art. 1 din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o decizie din 18 noiembrie 2004, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂȚII Reclamantul s-a născut în 1956 și a locuit în L Orient. printr-o hotărâre pronunțată la 10 noiembrie 1997, tribunalul corecțional de la Guingamp l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de a fi avariat un vehicul al poliției naționale într-o demonstrație și l-a condamnat la o lună de închisoare cu suspendare, precum și la o amendă de 6 ani. Într-o hotărâre pronunțată la 23 februarie 1999, Curtea de Apel de la Rennes, hotărând cu privire la apelul ulterior al reclamantului, a confirmat hotărârea pronunțată. În decembrie 1999, Camera Penală a Curții de Casație a respins recursul reclamantului. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 13. Recurentul invocă o necunoaștere a egalității de arme în fața Camerei Omucideri a Curții de Casație, deoarece nu a primit înainte de ședință comunicarea concluziilor avocatului general, la care nu a putut, prin urmare, să răspundă, nefiind de asemenea informat cu privire la data ședinței. El invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. 14. Guvernul expune că, potrivit jurisprudenței Curții (deciziile Gaucher c. Franța, nr 51406/99, 24 octombrie 2002 și Hager c. Franța, n 56616/00, 24 octombrie 2002, și Hotărârea Duirez-Cosse c. Franța , nr. 50638/99, 7 octombrie 2003), lipsa convocarii reclamantului la ședința Curții de Casație nu a încălcat în sine dreptul său la un proces echitabil. În ceea ce privește lipsa comunicării către reclamant a concluziilor avocatului general și imposibilitatea de a răspunde la acestea, acesta amintește că, în urma hotărârilor Vecine c. France 27362/95, 8 februarie 2000) și Meftah și alții c. Franța ([GC], n 32911/96, 35237/97 și 34595/97, CEDO 2002 VII), au fost luate măsuri în cadrul Curții de Casație pentru a aduce procedura în conformitate cu această jurisprudență. El recunoaște că aceste măsuri nu erau în vigoare în perioada în care reclamantul s-a ocupat de casare și declară, în consecință, că se bazează pe înțelepciunea Curții pentru a evalua acest motiv. 15. Curtea amintește că în Hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaid Franța (hotărârea din 31 martie 1998, Culegerea hotărârilor și a Deciziilor 1998-II, § 105), aceasta a hotărât că lipsa comunicării către reclamant sau către consiliul său, înainte de ședință, a raportului consilierului raportor, deși acest document fusese furnizat avocatului general, nu se conformează cerințelor procesului echitabil. 16. În aceeași hotărâre, Curtea a statuat că lipsa comunicării concluziilor avocatului general către reclamant este, de asemenea, supusă cauțiunii Cu toate acestea, Comisia a constatat că, atunci când părțile sunt reprezentate de un avocat în cadrul Consiliului, avocatul general îl informează pe acesta înainte de data ședinței în sensul concluziilor sale, astfel încât atunci când, la cererea avocatului menționat, cauza este invocată, avocatul general are posibilitatea de a replica concluziilor verbale sau printr-o notă deliberată; ea a considerat că această practică este de natură să ofere [părților] posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile în litigiu și de a le comenta în condiții Õ (§ 106). Ulterior, în Hotărârea Vecine citată anterior (§ 25 și următoarele.), Curtea a constatat că, părțile care, ca reclamantă, au ales să se apere fără reprezentarea unui avocat în Consiliu nu beneficiază de această practică și a considerat că acest lucru nu este compatibil cu cerințele articolului 6 alineatul (1); această jurisprudență a fost confirmată de Marea Cameră (Meftah și alții, citată anterior, punctul 49 și următoarele). Constatând că guvernul nu susține că procedura s-a desfășurat altfel în speță, Curtea nu consideră că este necesar să se ajungă la o concluzie diferită. 18. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție din cauza lipsei de comunicare a reclamantului, înainte de ședință, în sensul concluziilor avocatului general, la care a fost, prin urmare, în imposibilitatea de a răspunde. 19. Având în vedere această concluzie, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat ramura plângerii referitoare la lipsa convocarii reclamantului la ședință. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 20. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Guvernul consideră că această cerere nu are legătură cu presupusa încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și că constatarea încălcării ar fi suficientă. 23. Curtea amintește că constatarea încălcării la care ajunge rezultă exclusiv din necunoașterea articolului 6 alineatul (1) din Convenție în fața camerei criminale a Curii de Casație, din cauza lipsei de comunicare a reclamantului, înainte de ședință, din sensul concluziilor avocatului general, la care reclamantul a fost, prin urmare, în imposibilitatea de a răspunde. În aceste circumstanțe, Comisia consideră că prejudiciul moral este suficient de remediat prin constatarea încălcării convenției la care a ajuns. Comisioane și cheltuieli de judecată 24. Reclamantul solicită 350 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții și, neavând documente justificative, se bazează pe înțelepciunea Curții pentru a estima rezonabil această sumă. 25. Guvernul propune alocarea acestei sume reclamantului. 26. Curtea consideră rezonabilă suma de 350 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. Interese moratorii 27. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție afirmă că constatarea încălcării oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 350 EUR (trei sute cincizeci EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit; că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 19 mai 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Q uesada Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE LE DUIGOU c. FRANCE
(Requête n
o
61139/00)
ARRÊT
19 mai 2005
19/08/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Le Duigou c. France,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
L.
Loucaides
,
J.-P.
Costa
,
M
mes
F.
Tulkens
,
E.
Steiner
,
MM.
D.
Spielmann,
S.E.
Jebens,
juges
,
et de M. S.
Quesada,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 28 avril 2005,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
61139/00) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Claude Le Duigou («
le requérant
»), a saisi la Cour le 9 mars 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
Edwige Belliard,
Directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Le requérant alléguait en particulier une méconnaissance de son droit à un procès équitable devant la chambre criminelle de la Cour de cassation.
4.
La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
5.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).
6.
Par une décision du 18 novembre 2004, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.
7.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article
59
§
1 du règlement).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
8.
Le requérant est né en 1956 et réside à Lorient.
9.
Par un jugement rendu le 10 novembre 1997, le tribunal correctionnel de Guingamp reconnut le requérant coupable d'avoir endommagé un véhicule de la police nationale lors d'une manifestation, et le condamna à la peine d'un mois d'emprisonnement avec sursis ainsi qu'à une amende de 6
000 francs français (FRF), soit 914,69 euros (EUR), pour dégradation volontaire d'un objet d'utilité publique.
10.
Dans un arrêt rendu le 23 février 1999, la cour d'appel de Rennes, statuant sur l'appel subséquent du requérant, confirma le jugement entrepris.
11.
Le requérant se pourvut en cassation, assurant lui-même la défense de ses intérêts devant la haute juridiction.
12.
Le 1
er
décembre 1999, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13.
Le requérant allègue une méconnaissance de l'égalité des armes devant la chambre criminelle de la Cour de cassation puisqu'il n'a pas reçu avant l'audience communication des conclusions de l'avocat général, auxquelles il n'a donc pu répondre, n'étant du reste pas informé de la date de l'audience. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
14.
Le Gouvernement expose que, selon la jurisprudence de la Cour (décisions
Gaucher c. France
, n
o
51406/99, 24 octobre 2002, et
Hager c.
France
, n
o
56616/00, 24 octobre 2002, et arrêt
Duriez-Costes c. France
, n
o
50638/99, 7 octobre 2003), l'absence de convocation du requérant à l'audience de la Cour de cassation n'a pas par elle-même enfreint son droit à un procès équitable. S'agissant du défaut de communication au requérant des conclusions de l'avocat général et de l'impossibilité d'y répondre, il rappelle qu'à la suite des arrêts
Voisine c.
France
(n
o
27362/95, 8
février 2000) et
Meftah et autres c. France
([GC], n
os
32911/96, 35237/97 et 34595/97, CEDH 2002
‑
VII), des mesures ont été prises au sein de la Cour de cassation pour mettre la procédure en conformité avec cette jurisprudence. Il reconnaît que ces mesures n'étaient pas en vigueur à l'époque où le requérant s'est pourvu en cassation et déclare en conséquence s'en remettre à la sagesse de la Cour pour apprécier ce grief.
15.
La Cour rappelle que dans l'arrêt
Reinhardt et Slimane-Kaïd
c.
France (arrêt du 31 mars 1998,
Recueil des arrêts et décisions
105), elle a jugé que l'absence de communication au requérant ou à son conseil, avant l'audience, du rapport du conseiller rapporteur, alors que ce document avait été fourni à l'avocat général, ne s'accorde pas avec les exigences du procès équitable.
16.
Dans le même arrêt, la Cour a jugé que l'«
absence de communication des conclusions de l'avocat général aux requérants est pareillement sujette à caution
». Elle a cependant relevé que, lorsque les parties sont représentées par un avocat aux Conseils, l'avocat général informe celui-ci avant le jour de l'audience du sens de ses propres conclusions, de sorte que lorsque, à la demande dudit avocat aux Conseils, l'affaire est plaidée, ce dernier a la possibilité de répliquer aux conclusions oralement ou par une note en délibéré ; elle a jugé que cette pratique était «
de nature à offrir [aux parties] la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuses et de les commenter dans des conditions satisfaisantes
» (§ 106). Par la suite, dans l'arrêt
Voisine
précité (§§ 25 et suiv.), la Cour a constaté que, les parties qui
‑
comme le requérant
‑
ont choisi de se défendre sans la représentation d'un avocat aux Conseils ne bénéficient pas de cette pratique, et a jugé que cela n'était pas compatible avec les exigences de l'article 6 § 1 ; cette jurisprudence a été confirmée par la Grande Chambre (
Meftah et autres,
précité, §§ 49 et suiv.).
17.
Relevant que le Gouvernement ne prétend pas que la procédure s'est déroulée autrement en l'espèce, la Cour ne voit pas de raison de parvenir à une conclusion différente.
18.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de l'absence de communication au requérant, avant l'audience, du sens des conclusions de l'avocat général, auxquelles il a donc été dans l'impossibilité de répondre.
19.
Vu cette conclusion, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément la branche du grief relative à l'absence de convocation du requérant à l'audience.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
20.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
21.
Le requérant réclame 5
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
22.
Le Gouvernement estime que cette demande est sans lien avec la violation alléguée de l'article 6 § 1 de la Convention et que le constat de violation constituerait une satisfaction équitable suffisante.
23.
La Cour rappelle que le constat de violation auquel elle parvient résulte exclusivement d'une méconnaissance de l'article 6 § 1 de la Convention devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, du fait de l'absence de communication au requérant, avant l'audience, du sens des conclusions de l'avocat général, auxquelles le requérant a donc été dans l'impossibilité de répondre. Dans ces circonstances, elle estime que le préjudice moral est suffisamment réparé par le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue.
B.
Frais et dépens
24.
Le requérant demande 350 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour et, ne disposant pas des pièces en justifiant, s'en remet à la sagesse de la Cour pour estimer raisonnable ce montant.
25.
Le Gouvernement propose d'allouer cette somme au requérant.
26.
La Cour estime raisonnable la somme de 350 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
27.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant
;
3.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 350 EUR (trois cent cinquante euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
19 mai 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Q
uesada
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président