LESZCZAK v. POLAND

LESZCZAK v. POLAND (CtEDO, 2005)

CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 36566/03 de către Andrzej LESZCZAK împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 19 mai 2005 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Casadevill Bonello Maruste Pavlovschi Garlicki Borrego, judecători și grefierul Secțiunii O'Boyle Având în vedere cererea depusă la 2 noiembrie 2003, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Andrzej Leszczak, este un național polonez care s-a născut în 1982 și trăiește în Siecie, Polonia. La 15 aprilie 2000, reclamantul a fost reținut în reținere în funcție de suspiciune de a fi comis o crimă. La 11 iulie 2000, el a fost eliberat din cauza lipsei de dovezi care susțin această suspiciune. ulterior, urmărirea a obținut un raport de către expertul în recunoaștere a mirosului ( opinia osmologiczna ). Pe baza acestui raport, reclamantul a fost reținut la 10 august 2000. La o dată mai târziu neespecificată, a fost depusă Curtea Regională Słupsk (Sād Okręgowy) pronunțarea proiectului de inculpare împotriva reclamantului și a trei din co-accusarea sa. La 15 decembrie 2000, Curtea Regională Słupsk a condamnat reclamantul pentru crimă agravată și tentativă de furt și l-a condamnat la 15 noiembrie 2000. La 22 martie 2001, Curtea de Apel a anulat hotărârea Curții Regionale și a remis procesul în judecată. Acesta a constatat că instanța de judecată și-a depășit discreția în ceea ce privește evaluarea probelor relevante, în special în ceea ce privește cele furnizate de principalul său complice și constatările expertului în recunoaștere a mirosului. În aceeași dată, Curtea de Apel a prelungit deținerea reclamantului la încarcerare până la 30 iunie 2001. Acesta a remarcat că există o probabilitate puternică că reclamantul a comis infracțiunile în cauză și că, având în vedere gravitatea sentinței aplicabile, există un risc ca reclamantul să modifice dovezile. La 29 octombrie 2001, Curtea Regională a ordonat ca reclamantul să fie reținut în arest până la 30 ianuarie 2002. Acesta a reiterat motivele prezentate în decizia Curții de Apel din 22 martie 2001. Se pare că detenția reclamantului a fost prelungită ulterior la date suplimentare neespecificate. La 10 iulie 2002, Curtea Regională Słupsk a condamnat din nou reclamantul pentru crimă agravată și încercarea de furt și l-a condamnat la 15 ani de închisoare. Curtea de Apel a ordonat ulterior prelungirea deținerii reclamantului la 16 octombrie 2002 (până la 30 ianuarie 2003) și la 15 ianuarie 2003 (până la 30 aprilie 2003). La 30 ianuarie 2003, Curtea de Apel a anulat din nou hotărârea instanței de primă instanță în ceea ce privește reclamantul din aceleași motive și a remis cazul. Ulterior, detenția reclamantului a fost prelungită de Curtea Regională în cinci ocazii: la o dată neespecificată în aprilie 2003 (până la 30 iulie 2003), la 17 iunie 2003 (până la 30 octombrie 2003), la 10 octombrie 2003 (până la 30 decembrie 2003), la o dată neespecificată în decembrie 2003 (până la 31 octombrie 2003) În ianuarie 2004 și la 15 ianuarie 2004 (pentru o perioadă necunoscută). Curtea Regională a reiterat motivele acordate anterior pentru detenția sa. În decizia din 17 iunie 2003, Curtea Regională a remarcat că prelungirea este necesară pentru a obține un alt raport de către expertul în recunoaștere a mirosului. În august 2003, reclamantul a cerut instanței de judecată ca cazul său să fie remis la o instanță diferită, susținând că Curtea regională Słupsk l-a condamnat în mod necorespunzător în două ocazii. August 2003 el a fost informat de instanța de judecată că dispozițiile aplicabile ale Codului de Procedură Penală nu prevedea trimiterea unui caz la o instanță diferită la cererea acuzată. În septembrie 2003 un raport al expertului în recunoaștere a mirosului a fost prezentat instanței de judecată. La 27 februarie 2004, instanța de judecată a rendu hotărârea și a achitat reclamantul. El a fost eliberat în aceeași zi. La 8 iulie 2004, Curtea de Apel din Gdańsk a susținut hotărârea Curții Regionale. Acuzația a depus un aviz de recurs de casă. Reclamantul nu a furnizat informații privind dacă procedurile împotriva lui sunt încă în așteptare. La 17 septembrie 2004, legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un timp rezonabil ( Ustawa o skardze na narszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) („Legea 2004” ) a intrat în vigoare. Acesta stabilește diverse mijloace juridice destinate să contracarce și/sau să remedieze durata nejustificată a procedurilor judiciare. Secțiunea 2 din Legea din 2004, în măsura în care este relevantă: „1. O parte la procedură poate depune o plângere că dreptul lor la un proces într-un termen rezonabil a fost încălcat [în cadrul procedurii] în cazul în care procedura în cauză durează mai mult decât este necesară pentru examinarea circumstanțelor factuale și juridice ale cauzei ... sau mai mult decât este necesară pentru a încheia procedurile de executare sau alte proceduri privind executarea unei hotărâri judecătorești (lungimea nejustificată a procedurii)”. Secțiunea 5 se citește, în măsura în care este cazul: „1. Se depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii în timp ce procedura este în așteptare. ...” Secțiunea 12 prevede măsuri care pot fi aplicate de către instanța care se ocupă de plângere, citând, în măsura în care este cazul: „1. Curtea respinge o plângere nejustificată. Dacă instanța consideră că plângerea este justificată, se constată că a fost o întârziere necorespunzătoare în cadrul procedurii acuzate. La cererea reclamantului, instanța poate instrui instanța care examinează fondurile cauzei să ia anumite măsuri într-un termen fix. Aceste instrucțiuni nu se referă la evaluarea factuală și juridică a cauzei. În cazul în care plângerea este justificată, instanța poate, la cererea reclamantului, să acorde ... satisfacție echitabilă pentru o sumă care nu depășește 10.000 PLN care urmează să fie plătită de către Trezoreria de Stat. În cazul în care se acordă o astfel de satisfacție, acesta este plătit din bugetul instanței care a efectuat procedurile întârziate.” Secțiunea 18 stabilește normele tranzitorii în ceea ce privește cererile deja pendente în fața Curții. Se citește, în măsura în care este relevant: „1. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoane care, înainte de această dată, au depus o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ... se plânge de încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil garantat de art. 6 (1) din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ..., poate depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii pe baza dispozițiilor prezentei legi în cazul în care plângerea lor la Curte a fost depusă în cursul procedurii impuzate și în cazul în care Curtea nu a adoptat o decizie privind admisibilitatea cazului lor. ...” La 18 ianuarie 2005, Curtea Supremă ( Sād Najwyższy ) a adoptat o rezoluție (nr. III SPP 113/04), în care a decis că, în timp ce legea din 2004 produce efecte juridice începând cu data intrării în vigoare (17 septembrie 2004), dispozițiile sale se aplică retroactiv tuturor procedurilor în care întârzierile au avut loc înainte de această dată și nu au fost încă remediate. Măsurile preventive, inclusiv detenția în reținere în reținere Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția în reținere în reținere ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” ( środki zapobiegawcze ). Celelalte măsuri sunt cauționare ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór politji ), garanție de către o persoană responsabilă ( poręczenie osoby godnej zaufania ), garanția unei entități sociale ( poręczenie społeczne ), interzicerea temporară a exercitării unei anumite activități ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea de a părăsi țara ( zakaz opuszczania kraju art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. Măsurile preventive pot fi impuse pentru a asigura conduita corectă a procedurii și, în mod excepțional, pentru a preveni comiterea unei alte infracțiuni grave a acuzate; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune.” art. 249 § 5 din Codul de 1997, în versiunea aplicabilă la momentul respectiv, prevede: „Curtea informează avocatul deținutului cu privire la momentul unei sesiuni de judecată în care se va lua o decizie privind prelungirea deținerii în reținere sau la care se va examina un recurs împotriva unei decizii de impunere sau de prelungire a detenției în reținere.” art. 258 menționează motivele de detenție în reținere în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1. Se poate impune detenția în reținere în reținere dacă: (1) Există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuință permanentă [în Polonia]; (2) există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce [testige sau co-apărători] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comisie poate fi responsabil cu o condamnare maximă legală de cel puțin 8 ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 închiderea anilor, nevoia de a continua deținerea pentru a asigura conduita corectă a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 afirmă, în măsura în care este relevant: „1. Nu se impune detenția împotriva remanderii dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, menționează: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția împotriva rezidenției se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar fi: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod serios; sau (2) să implice consecințe excesiv de dure pentru acuzat sau pentru familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. În plus, a fost adăugat noul alineatul (5). „O hotărâre a Curții de Apel adoptată în temeiul alineatului (4) poate fi apelată împotriva Curții de Apel într-un comitet de trei judecători.” Censurarea normelor de corespondență referitoare la mijloacele de control al corespondenței persoanelor implicate în proceduri penale este prevăzută în Codul de executie a sentințelor penale ( Kodeks karny wykonawczy ) din 1 septembrie 1998. art. 103 din codul respectiv, care este consemnat în capitolul IV intitulat „Drepturile și atribuțiile persoanelor condamnate”, prevede următoarele: „Persoanele condamnate, avocatul lor, reprezentanții lor și organizațiile neguvernamentale relevante au dreptul de a depune plângeri cu instituțiile instituite de tratate internaționale ratificate de Republica Polonia cu privire la protecția drepturilor omului. În aceste cazuri, corespondența persoanelor private de libertate se trimite imediat la destinatar și nu trebuie censurată.” Dispozițiile referitoare la executarea deținerii în reținere (articolele 207-223) sunt conținute în capitolul XV intitulat „Detenție privind reținerea în reținere”. art. 217 § 1 se citește, în măsura în care este cazul: „... corespondența unui deținut este censurată de [autoritatea la care revine], cu excepția cazului în care autoritatea hotărăște altfel.” În conformitate cu art. 214 § 1, „Dacă nu sunt prevăzute excepții în prezentul capitol, un deținut dispune de cel puțin aceleași drepturi care sunt garantate unei persoane condamnate care îndeplinesc o condamnare pe cale de închisoare în cadrul regimului obișnuit într-o închisoare închisă. Nu se aplică nici o restricție, cu excepția celor care sunt necesare pentru a asigura conduita corectă a procedurilor penale, pentru a menține ordinea și securitatea într-un centru de reținere și pentru a preveni demoralizarea deținuților.” art. 242 § 5, care este conținut în capitolul XXI intitulat „Definiții”, prevede: „Prohibiția de cenzură înseamnă, de asemenea, interzicerea de a se familiariza cu conținutul unei scrisori.” COMPLAINTĂ 1. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că detenția sa în reținere a fost excesiv de lungă. 2. El se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la o lungime necorespunzătoare a procedurii penale. 3. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, afirmă că procedura penală împotriva lui era nedreaptă. 4. Reclamantul se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 13 din Convenție, cu privire la refuzul Curții regionale de a trimite cazul său la o instanță de judecată diferită. El susține că cererea sa a obligat instanța de judecată să depună o cerere la Curtea Supremă în temeiul articolului 37 din Codul de Procedință Penală în vederea trimiterii cazului la o instanță de judecată diferită. 1. Reclamantul se plânge în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenție cu privire la durata detenției sale. Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar să se anunț această parte a cererii guvernului contestat. 2. Reclamantul se plânge, de asemenea, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție, că dreptul său de a-și auzi cazul într-un "temp rezonabil" nu a fost respectat. Această dispoziție, în măsura în care este relevantă, prevede: „În determinarea oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea nu poate trata chestiunea decât după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general...” Curtea remarcă că prezenta cerere a fost depusă Curtei atunci când procedura relevantă a fost în așteptare în fața instanței interne și că, pe baza informațiilor disponibile, nu este posibil să se stabilească dacă aceste proceduri sunt încă în așteptare în urma notificării procurorului privind recursul de cassare. În plus, subliniază că, în conformitate cu art. 18 din Legea de 2004, este deschisă persoanelor, cum ar fi reclamantul în cazul în cauză, a căror cauză a fost pe cale de a depune Curtea, în termen de șase luni de la 17 Septembrie 2004, o plângere cu privire la lungimea necorespunzătoare a procedurii cu instanța internă relevantă, cu condiția ca cererea lor la Curtea să fi fost depusă în cursul procedurii impugnate și că aceasta nu a fost încă declarată admisibilă. În plus, presupunând că procedura reclamată este încă în suspensie, nimic nu împiedică reclamantul să depună o astfel de plângere chiar după expirarea termenului stabilit de reglementarea tranzitorie, în conformitate cu dispozițiile generale ale Actului 2004. Curtea a examinat deja acest remediu în sensul articolului 35 § 1 din Convenție și a constatat că a fost eficace în ceea ce privește plângerile cu privire la lungimea excesivă a procedurilor judiciare în Polonia. În special, a considerat că aceasta a fost capabilă amândoi să împiedice presupusa încălcare a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil sau continuă, precum și să furnizeze soluții adecvate pentru orice încălcare care a avut loc deja (a se vedea Charzyński c. Polonia) (dec.), nr. 15212/03, §§ 36-42). Cu toate acestea, reclamantul, în ciuda faptului că a fost informat de către grefier cu privire la posibilitatea depunerii unei plângeri cu privire la durata procedurii în temeiul legii 2004, nu a furnizat informații privind dacă a profitat de acest remediu. 3. El se plânge în continuare în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenția că procedura împotriva lui era nedrept. Această dispoziție prevede, în partea sa relevantă,: „În determinarea oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de [un] tribunal ...”. Curtea constată că, în cele din urmă, reclamantul a fost achitat de toate acuzațiile împotriva acestuia, reamintind că achitarea unui acuzat, în general, exclude persoana respectivă de a pretinde că este victimă de o încălcare a garanțiilor procedurale prevăzute la art. 6 (a se vedea, Heaney și McGuinness c. Irlanda , nr. 34720/97, ECHR 2000-XII, § 43). Rezultă că această plângere este incompatibilă ratione personae În conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, în conformitate cu art. 13 din Convenție, de refuzul Curții Regionale din 27 august 2003 de a-și trimite cazul la o instanță de judecată diferită. art. 13 din Convenție menționează: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Curtea reamintește că art. 13 din Convenție impune prevederea unui remediu intern pentru a se ocupa de substanța unei „puneri argumentale” în temeiul Convenției și pentru a acorda o soluție adecvată (a se vedea, printre multe alte autorități, Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, §§§ 157, CEDO 2000 X). Cu toate acestea, Curtea nu constată nici o indicație că reclamantul a avut o „punere argumentală” în temeiul articolului 6 § 1 sau a oricărei alte dispoziții ale Convenției. Prin urmare, această plângere este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende Examinarea plângerii reclamantului în temeiul articolului 5 § 3 privind durata detenției sale la reținere; declara restul cererii inadmisibil.

FOURTH SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 36576/03

by Andrzej LESZCZAK

against Poland

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 19

May 2005 as a Chamber composed of:

Sir

Nicolas

Bratza

,

President

,

Mr

J.

Casadevall

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

R.

Maruste

,

Mr

S.

Pavlovschi

,

Mr

L.

Garlicki

,

Mr

J.

Borrego Borrego,

judges

,

and Mr

M.

O'Boyle

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 2 November 2003,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Andrzej Leszczak, is a Polish national who was born in 1982 and lives in Siecie, Poland.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

On 15 April 2000 the applicant was detained on remand on suspicion of having committed homicide. On 11 July 2000 he was released due to lack of evidence supporting that suspicion.

Subsequently the prosecution obtained a report by the smell recognition expert (

opinia osmologiczna

). On the basis of that report, the applicant was re-detained on 10 August 2000.

On an unspecified later date the bill of indictment against the applicant and three of his co-accused was submitted to the Słupsk Regional Court (

Sąd Okręgowy

). The trial court held hearings on 22, 23 and 24

November and

8 December 2000.

On 15 December 2000 the Słupsk Regional Court convicted the applicant of aggravated homicide and attempted burglary and sentenced him to 15

years' imprisonment. The applicant appealed against that judgment.

On 22 March 2001 the Gdańsk Court of Appeal (

Sąd Apelacyjny

) quashed the judgment of the Regional Court and remitted the case for retrial. It found that the trial court had exceeded its discretion as to the assessment of relevant evidence, in particular in respect of that given by his principal accomplice and the findings of the smell recognition expert. On the same date the Court of Appeal prolonged the applicant's detention on remand until 30 June 2001. It noted that there was a strong likelihood that the applicant had committed the offences in question and that in view of the gravity of the applicable sentence there was a risk that the applicant would tamper with evidence. Subsequently, the applicant's detention was prolonged by the Słupsk Regional Court until 30 October 2001.

On 29 October 2001 the Regional Court ordered that the applicant be held in custody until 30 January 2002. It reiterated the grounds given in the Court of Appeal's decision of 22 March 2001. It appears that the applicant's detention was subsequently prolonged on further unspecified dates.

On 10 July 2002 the Słupsk Regional Court again convicted the applicant of aggravated homicide and attempted burglary and sentenced him to 15

years' imprisonment. The applicant appealed against the judgment of the Regional Court to the Court of Appeal.

Subsequently, the Court of Appeal ordered the further prolongation of the applicant's detention on 16 October 2002 (until 30 January 2003) and on 15

January 2003 (until 30 April 2003).

On 30 January 2003 the Court of Appeal again quashed the first-instance court judgment in respect of the applicant on the same grounds as previously and remitted the case.

Subsequently, the applicant's detention was extended by the Regional Court on five occasions: on an unspecified date in April 2003 (until 30

July 2003), on 17 June 2003 (until 30 October 2003), on 10 October 2003 (until 30

December 2003), on an unspecified date in December 2003 (until 31

January 2004) and on 15 January 2004 (for an unknown period). The Regional Court reiterated the grounds previously given for his detention. In the decision of 17 June 2003 the Regional Court noted that the prolongation was necessary in order to obtain another report by the smell recognition expert.

The applicant's numerous appeals against the prolongation of his detention and requests to be released were to no avail.

On an unspecified date in August 2003 the applicant requested the trial court that his case be referred to a different court. He argued that the Słupsk Regional Court had wrongly convicted him on two occasions. On 27

August 2003 he was informed by the trial court that the applicable provisions of the Code of Criminal Procedure did not provide for the referral of a case to a different court at the accused's request.

In September 2003 a report of the smell recognition expert was submitted to the trial court. On 27 February 2004 the trial court gave judgment and acquitted the applicant. He was released on the same day. On 8 July 2004 the Gdańsk Court of Appeal upheld the judgment of the Regional Court. The prosecution filed a notice of cassation appeal. The applicant has not provided information as to whether the proceedings against him are still pending.

B.

Relevant domestic law and practice

1.

Remedies against unreasonable length of the proceedings

On 17 September 2004 the Law of 17 June 2004 on complaints about a breach of the right to a trial within a reasonable time (

Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki

) (“the 2004 Act”) entered into force. It lays down various legal means designed to counteract and/or redress the undue length of judicial proceedings.

Section 2 of the 2004 Act reads, in so far as relevant:

“1.

A party to proceedings may lodge a complaint that their right to a trial within a reasonable time has been breached [in the proceedings] if the proceedings in the case last longer than is necessary to examine the factual and legal circumstances of the case ... or longer than is necessary to conclude enforcement proceedings or other proceedings concerning the execution of a court decision (unreasonable length of proceedings).”

Section 5 reads, in so far as relevant:

“1.

A complaint about the unreasonable length of proceedings shall be lodged while the proceedings are pending. ...”

Section 12 provides for measures that may be applied by the court dealing with the complaint. It reads, in so far as relevant:

“1.

The court shall dismiss a complaint which is unjustified.

2.

If the court considers that the complaint is justified, it shall find that there was an unreasonable delay in the impugned proceedings.

3.

At the request of the complainant, the court may instruct the court examining the merits of the case to take certain measures within a fixed time-limit. Such instructions shall not concern the factual and legal assessment of the case.

4.

If the complaint is justified the court may, at the request of the complainant, grant ... just satisfaction in an amount not exceeding PLN 10,000 to be paid by the State Treasury. If such just satisfaction is granted it shall be paid out of the budget of the court which conducted the delayed proceedings.”

Section 18 lays down transitional rules in relation to the applications already pending before the Court. It reads, in so far as relevant:

“1.

Within six months after the date of entry into force of this law persons who, before that date, had lodged a complaint with the European Court of Human Rights ... complaining of a breach of the right to a trial within a reasonable time guaranteed by Article

6 (1) of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms ..., may lodge a complaint about the unreasonable length of the proceedings on the basis of the provisions of this law if their complaint to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and if the Court has not adopted a decision concerning the admissibility of their case.

...”

On 18 January 2005 the Supreme Court (

Sąd Najwyższy

) adopted a resolution (no. III SPP 113/04) in which it ruled that while the 2004

Act produced legal effects as from the date of its date of entry into force (17

September 2004), its provisions applied retroactively to all proceedings in which delays had occurred before that date and had not yet been remedied.

2.

Preventive measures, including detention on remand

The Code of Criminal Procedure of 1997, which entered into force on 1

September 1998, defines detention on remand as one of the so-called “preventive measures” (

środki

zapobiegawcze

). The other measures are bail (

poręczenie majątkowe

), police supervision (

dozór policji

), guarantee by a responsible person (

poręczenie osoby godnej zaufania

), guarantee by a social entity (

poręczenie społeczne

), temporary ban on engaging in a given activity (

zawieszenie oskarżonego w określonej działalności

) and prohibition to leave the country (

zakaz opuszczania kraju

).

Article 249 § 1 sets out the general grounds for imposition of the preventive measures. That provision reads:

“1.

Preventive measures may be imposed in order to ensure the proper conduct of proceedings and, exceptionally, also in order to prevent an accused's committing another, serious offence; they may be imposed only if the evidence gathered shows a significant probability that an accused has committed an offence.”

Article 249 § 5 of the 1997 Code, in the version applicable at the relevant time, provides:

“The court shall inform the detainee's lawyer of the time of a court session at which a decision is to be taken on the prolongation of detention on remand or at which an appeal against a decision imposing or prolonging detention on remand is to be examined.”

Article 258 lists grounds for detention on remand. It provides, in so far as relevant:

“1.

Detention on remand may be imposed if:

(1)

there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or when he has no permanent abode [in Poland];

(2)

there is a reasonable risk that an accused will attempt to induce [witnesses or co-defendants] to give false testimony or to obstruct the proper course of proceedings by any other unlawful means;

2.

If an accused has been charged with a serious offence or an offence for the commission of which he may be liable to a statutory maximum sentence of at least 8

years' imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least 3

years' imprisonment, the need to continue detention to ensure the proper conduct of proceedings may be based on the likelihood that a severe penalty will be imposed.”

The Code sets out the margin of discretion as to the continuation of a specific preventive measure. Article 257 reads, in so far as relevant:

“1.

Detention on remand shall not be imposed if another preventive measure is sufficient.”

Article 259, in its relevant part, reads:

“1.

If there are no special reasons to the contrary, detention on remand shall be lifted, in particular if depriving an accused of his liberty would:

(1)

seriously jeopardise his life or health; or

(2)

entail excessively harsh consequences for the accused or his family.”

The 1997 Code not only sets out maximum statutory time-limits for detention on remand but also, in Article 252 § 2, lays down that the relevant court – within those time-limits – must in each detention decision determine the exact time for which detention shall continue.

Article 263 sets out time-limits for detention. In the version applicable up to 20 July 2000 it provided:

“1.

Imposing detention in the course of an investigation, the court shall determine its term for a period not exceeding 3 months.

2.

If, due to the particular circumstances of the case, an investigation cannot be terminated within the term referred to in paragraph 1, the court of first instance competent to deal with the case may – if need be and on the application made by the [relevant] prosecutor – prolong detention for a period [or periods] which as a whole may not exceed 12 months.

3.

The whole period of detention on remand until the date on which the first conviction at first instance is imposed may not exceed 2 years.

4.

Only the Supreme Court may, on application made by the court before which the case is pending or, at the investigation stage, on application made by the Prosecutor General, prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the periods referred to in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a stay of the proceedings, a prolonged psychiatric observation of the accused, a prolonged preparation of an expert report, when evidence needs to be obtained in a particularly complex case or from abroad, when the accused has deliberately prolonged the proceedings, as well as on account of other significant obstacles that could not be overcome.”

On 20 July 2000 paragraph 4 was amended and since then the competence to prolong detention beyond the time-limits set out in paragraphs 2 and 3 has been vested with the court of appeal within whose jurisdiction the offence in question has been committed. In addition, new paragraph 5 was added. It provides:

“A decision of the Court of Appeal taken pursuant to paragraph 4 may be appealed against to the Court of Appeal sitting in a panel of three judges.”

3.

Censorship of correspondence

Rules relating to means of controlling correspondence of persons involved in criminal proceedings are set out in the Code of Execution of Criminal Sentences (

Kodeks karny wykonawczy

) of 1

September 1998.

Article 103 of that Code, which is contained in Chapter IV entitled “Rights and duties of convicted persons”, provides as follows:

“Convicted persons, their counsel, representatives and the relevant non-governmental organisations have a right to lodge complaints with institutions set up by international treaties ratified by the Republic of Poland concerning the protection of human rights. In those cases, correspondence of persons deprived of their liberty shall be sent to the addressee without delay and shall not be censored.”

Provisions relating to the execution of detention on remand (Articles 207-223) are contained in Chapter XV entitled “Detention on remand”.

Article 217 § 1 reads, in so far as relevant:

“... a detainee's correspondence shall be censored by [the authority at whose disposal he remains], unless the authority decides otherwise.”

Pursuant to Article 214 § 1:

“Unless exceptions are provided for in the present Chapter, a detainee shall enjoy at least the same rights as are secured to a convicted person serving a sentence of imprisonment under the ordinary regime in a closed prison. No restrictions shall be applied to him except such as are necessary to secure the proper conduct of criminal proceedings, to maintain order and security in a remand centre and to prevent demoralisation of detainees.”

Article 242 § 5, which is contained in Chapter XXI entitled “Definitions”, provides:

“The prohibition of censorship shall also mean the prohibition of acquainting oneself with the contents of a letter.”

COMPLAINTS

THE LAW

The Court considers that it cannot, on the basis of the file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary to give notice of this part of the application to the respondent Government.

“In the determination ... of any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

However, pursuant to Article 35 § 1 of the Convention:

“The Court may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law ...”

The Court observes that the present application was lodged with the Court when the relevant proceedings were pending before the domestic court and that, on the basis of available information, it is not possible to determine whether those proceedings are still pending following the prosecution's notice of cassation appeal.

It further observes that, pursuant to section 18 of the 2004 Act, it was open to persons such as the applicant in the present case whose case was pending before the Court to lodge, within six months from 17

September 2004, a complaint about the unreasonable length of the proceedings with the relevant domestic court, provided that their application to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and that it had not yet been declared admissible. Moreover, assuming that the proceedings complained of are still pending, nothing prevents the applicant from lodging such a complaint even after the expiry of the time-limit set by the transitional rule, in accordance with the general provisions of the 2004 Act.

The Court has already examined that remedy for the purposes of Article

35 § 1 of the Convention and found it effective in respect of complaints about the excessive length of judicial proceedings in Poland. In particular, it considered that it was capable both of preventing the alleged violation of the right to a hearing within a reasonable time or its continuation, and of providing adequate redress for any violation that has already occurred (see

Charzyński v. Poland

(dec.), no.

15212/03, §§ 36-42).

However, the applicant, despite having been informed by the Registrar of the possibility of lodging a complaint about the length of the proceedings under the 2004 Act, has failed to provide information as to whether he availed himself of this remedy.

It follows that this complaint must be rejected under Article

35 §§

1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

That provision, in its relevant part, provides:

“In the determination ... of any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] tribunal ....”

The Court notes that the applicant was eventually acquitted of all the charges against him. It recalls that an accused's acquittal, in general, excludes that person from claiming to be a victim of a violation of the procedural guarantees of Article 6 (see,

Heaney and McGuinness v. Ireland

, no. 34720/97, ECHR 2000-XII, § 43).

It follows that this complaint is incompatible

ratione personae

and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

Article 13 of the Convention reads:

“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”

The Court recalls that Article 13 of the Convention requires the provision of a domestic remedy to deal with the substance of an “arguable complaint” under the Convention and to grant appropriate relief (see, among many other authorities,

Kudła v. Poland

[GC], no. 30210/96, §§ 157, ECHR

2000

‑

X). However, the Court finds no indication that the applicant had an “arguable complaint” under Article 6 § 1 or any other provision of the Convention.

It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article

35 §§

3 and

4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to adjourn

the examination of the applicant's complaint under Article 5 § 3 concerning the length of his detention on remand;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Michael

O'Boyle

Nicolas

Bratza

Registrar

President