CtEDO 22.11.2005 Auto

ŁASZKIEWICZ v. POLAND

RESPONDENT
POL
HOTĂRÂRE
22.11.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partly inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ŁASZKIEWICZ v. POLAND (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 28481/03, de către Patrycja ŁASZKIEWICZ împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința la 22 noiembrie 2005 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Casadevill Bonello Maruste Pavlovschi Garlicki Borrego, judecători și dna F. Elens-Passos Având în vedere cererea depusă la 28 august 2003, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dna Patrycja Časzkiewicz, este un național polonez născut în 1973 și locuiește în Będzin. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna E. Draga-Buchta, avocată care practică în Katowice. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 octombrie 2002, reclamantul a fost arestat pe baza suspiciunilor de a furniza pe piață sume semnificative de heroină și de a acționa într-un grup criminal organizat. În timpul interogarii sale de către procuror, ea a mărturisit că a încercat să contrabandă heroina în Suedia și a răspuns îndeaproape la toate întrebările puse de procuror. În aceeași zi, Curtea de District Katowice a retras reclamantul în detenție pentru o perioadă de trei luni, având în vedere suspiciunile rezonabile că a comis infracțiunile menționate mai sus. Se pare că instanța se bazează pe riscul rezonabil ca reclamantul să poată manipula probele și a avut în vedere, de asemenea, severitatea pedepsei anticipate. La 8 ianuarie 2003, Curtea de District Katowice a prelungit detenția reclamantului până la 31 martie 2003. De asemenea, s-a bazat pe gravitatea pedepsei preconizate, având în vedere caracterul organizat al activităților criminale, gradul lor și cantitatea de droguri implicate. În cele din urmă, s-a referit la necesitatea de a continua procesul de prelevare a probelor. Reclamantul a apelat. Ea a susținut că continuarea sa deținut nu este necesară pentru a asigura buna conduită a anchetei. Ea a susținut că a dat deja dovezi și că nu a avut nici un contact cu martorii sau alți suspecți, astfel încât riscul de manipulare a probelor nu exista în cazul ei. Se pare că apelul ei a fost respins la o dată neespecificată. La 26 martie 2003, Curtea de District Katowice a prelungit detenția reclamantului până la 30 iunie 2003. Având în vedere declarațiile reclamantului și numărul de suspecți implicați, instanța a considerat că există un risc rezonabil ca reclamantul să poată manipula probele. În acest sens, a avut în vedere faptul că unele dintre suspecții au fost încă căutate. În baza articolului 5 § 4 din Convenție, a afirmat că Curtea de District a încălcat principiul procedurii adversare. În acest sens, ea a susținut că cererea procurorului regional de prelungire a detenției a fost primită la Curtea de District la 19 martie 2003. Cu toate acestea, a fost doar în după-amiază din 25 martie 2003 că avocatul reclamantului a fost notificat prin telefon că audierea instanței se va desfășura la 26 martie 2003 la ora 8.40. Ea a susținut că, în aceste circumstanțe, nu poate apăra în mod corespunzător interesele reclamantului. Ea a susținut, de asemenea, că procurorul nu a citit motivele cererii sale în cursul audierii. La 14 mai 2003, Curtea Regională Katowice a respins apelul reclamantului, care a remarcat că reclamantul a fost acuzat de participarea la un grup criminal organizat care a operat în mai multe state europene. În acest context, a considerat că există un risc real că reclamantul ar putea obstrucționa procedura dacă ar fi eliberat. În plus, Curtea Regională a respins acuzațiile reclamantului cu privire la accesul la dosarul de procedură și la convocarea întârziere la audiere. „Limitarea accesului avocatului la dosarul de anchetă rezultă din normele procedurale obligatorii. Audierea instanței în materie de detenție este complementară cu procedura principală și, astfel, notificarea acestei audieri poate fi efectuată cu puțin timp înainte de data pentru care a fost stabilită. Avocatul a fost notificat de audierea la ora 13:00 în ziua anterioară audierii. Astfel, nu se poate spune că instanța a fost vinovat în acest sens.” La 24 iunie 2003, avocatul reclamantului a solicitat Curtea de District să suspende audierea privind prelungirea detenției, până la primirea unei copie a cererii procurorului relevant. Această cerere a fost refuzată. La 25 iunie 2003, Curtea de District Katowice a ordonat ca reclamantul să fie reținut în arest până la 30 septembrie 2003. Avocatul reclamantului a apelat, susținând că nu a fost furnizată o copie a cererii de prelungire a detenției reclamantului și că nu a fost notificată în timp util de audiere. A susținut că, în consecință, a fost împiedicată să își îndeplinească în mod corespunzător obligațiile în calitate de avocat al reclamantului. La 9 iulie 2003, Curtea Regională Katowice a respins recursul și a remarcat că, la o dată anterioară neespecificată, procurorul de apel a prelungit ancheta până la 31 octombrie 2003 și a indicat ce măsuri de investigare trebuie luate. În aceste circumstanțe, ancheta nu ar fi putut fi încheiată până la 30 iunie 2003, având în vedere faptul că trebuie obținute alte dovezi. În ceea ce privește refuzul de a furniza reclamantului o copie a cererii de prelungire a detenției, Curtea Regională a constatat că procurorul este singura autoritate competentă pentru a decide cu privire la problema accesului la dosarul în etapa anchetei și că orice decizie în acest sens ar putea fi reexaminată de procurorul superior. În ceea ce privește notificarea audierii la avocat, instanța a constatat că plângerile reclamantului nu au fost justificate și a considerat că, în cazurile de detenție, această notificare ar putea fi efectuată în mod valabil prin telefon. La 23 septembrie 2003, Curtea de District Katowice a prelungit detenția reclamantului până la 16 octombrie 2003. Acesta a avut în vedere suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracțiunile pe care le-a fost acuzată, care se bazează în acest sens pe dovezile colectate până în prezent în cadrul anchetei, inclusiv pe dovezile furnizate de solicitant și de co-suspectul ei, precum și pe dovezile documentare obținute din străinătate. Acesta a considerat, de asemenea, că există un risc rezonabil ca reclamantul să modifice dovezile, având în vedere că unele dintre co-suspectele au rămas încă în libertate și că cazul se referă la un grup criminal organizat și a avut în vedere, de asemenea, necesitatea de a lua măsuri suplimentare în cadrul anchetei, astfel cum se indică în cererea urmăririi judiciare pentru prelungirea deținerii. Între timp, termenul legal de un an pentru detenția reclamantului în cursul anchetei a expirat. În consecință, orice prelungire suplimentară a detenției reclamantului a fost hotărâtă de Curtea de Apel. La 8 octombrie 2003, Curtea de Apel Katowice a prelungit detenția reclamantului și a co-suspectului său, J.B., până la 31 ianuarie 2004. Acesta a considerat că ancheta din acest caz, care se referă la traficul unor cantități substanțiale de droguri într-o serie de țări europene, a consumat foarte mult timp și a fost, în plus, complicată de necesitatea de a obține dovezi din străinătate și de a face o confruntare între suspecții și un anumit SH. care a fost transferat în Polonia din Norvegia pentru a-și îndeplini condamnarea la 29 septembrie 2003. Curtea a remarcat că un alt suspect important M.O., care locuise în străinătate, a fost arestat la 24 septembrie 2003. Prin urmare, Comisia a considerat că ancheta a fost efectuată fără întârzieri nejustificate și că prelungirea detenției în așteptarea anchetei dincolo de termenul legal a fost cauzată de circumstanțele excepționale. Curtea de Apel a avut, de asemenea, în vederea gradului de activitate penală a suspecților și a severității pedepsei anticipate. La 5 noiembrie 2003, Curtea de Apel a susținut decizia impugnată. , în ceea ce privește presupunerea stabilită de art. 258 alineatul § 2 din CCP, în sensul că probabilitatea impunerii unei sancțiuni severe asupra reclamantului ar putea o induce să obstrucționeze procedura. Având în vedere această presupunere, Curtea de Apel a subliniat faptul că nu a fost obligată să ia în considerare impunerea altor măsuri preventive [1] La 27 ianuarie 2004, procurorul regional Katowice a eliberat reclamantul, după ce a obținut un depozit de cauțiune și o garanție personală suplimentară de la un consilier local că reclamantul nu ar obstrucționa procedurile. Pașaportul reclamantului fiind confiscat, a fost, de asemenea, ordonat să nu părăsească țara. Procurorul a remarcat că, în ciuda faptului că mai mult de 15 luni au trecut de la arestarea reclamantului, ancheta nu s-a încheiat. El a observat că procurorul a încercat să obțină dovezi din străinătate, însă nu se poate prezice atunci când aceste dovezi vor fi puse la dispoziție. Procurorul a considerat că reclamantul nu ar trebui să suporte consecințele negative care rezultă din acest fapt și că alte măsuri preventive ar fi suficiente pentru a asigura buna conduită a procedurii. La 29 iunie 2004, procurorul regional a încheiat ancheta. În aceeași dată a depus un proiect de inculpare împotriva reclamantului la Curtea de District Katowice. Reclamantul a fost acuzat pentru aprovizionarea de droguri pe piață și a acționat într-un grup criminal organizat. Se pare că procesul este în așteptare în fața Curții de District. Accesul la dosarul de anchetă La 16 mai 2003, Procurorul Regional Katowice a primit cererea avocatului reclamantului de acces la dosarul de anchetă. Mai 2003 procurorul a refuzat această cerere, referindu-se la interesele anchetei. El a considerat că ancheta a fost în faza inițială și încă în curs. În plus, el a constatat că din motive care nu erau imputabile procurorului un număr de martori importanți nu au fost încă auziți. La 1 iulie 2003, Procurorul Katowice Apelate a susținut decizia din 27 mai 2003 de a refuza accesul la dosar. El a observat că restricțiile privind accesul la dosar sunt temporare și justificate de interesul anchetei. În acest sens, Procurorul Apelate a făcut referire la caracterul organizat al activităților criminale în cauză și la numărul suspecților implicați. El a considerat că, în aceste circumstanțe, interesele anchetei au greșit împotriva dreptului reclamantului de a fi familiarizate cu toate dovezile obținute în acest caz. La 24 iunie 2003, avocatul reclamantului a solicitat procurorului regional să-i furnizeze o copie a cererii sale de prelungire a detenției reclamantului în vederea pregătirii pentru audierea instanței. De asemenea, a susținut că, la 23 iunie 2003, Curtea de District a refuzat să-i furnizeze o copie a cererii procurorului. La 26 iunie 2003, cererea ei a fost refuzată, având în vedere interesele anchetei. Procurorul regional a considerat că cererea avocatului a constituit o cerere de acces la întregul conținut al dosarului anchetei. Prin urmare, a refuzat cererea din aceleași motive ca anterior. La 8 iulie 2003, procurorul de apel a susținut refuzul din aceleași motive ca și în decizia sa anterioară. La 19 septembrie 2003, procurorul regional a refuzat cererea reclamantului de a primi o copie a cererii de prelungire a detenției sale din 15 septembrie 2003. La 23 septembrie 2003, Curtea de District a acordat cererea avocatului reclamantului de acces la dosarul judiciar, cu excepția cererii de prelungire a detenției din 15 septembrie 2003. La 19 mai 2004, avocatul reclamantului a fost informat de Poliția (Bureau Central de Investigații) că poate solicita accesul la dosarul anchetei. Ea a prezentat o cerere relevantă. La 31 mai 2004, avocatul reclamantului a fost informat că la 7 iunie 2004 va avea acces la dosar. Accesul la dosar în cadrul anchetei este reglementat de art. 156 § 5 din Codul de Procedură Penală din 1997, care prevede, în măsura în care este cazul, că permisiunea de a avea acces la documentele din dosar și de a face copii este acordată numai cu consimțământul autorității care desfășoară ancheta. Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția rezidențială ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” ( środki zapobiegawcze ). Celelalte măsuri sunt cauțiunea ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór politji ), garanție de către o persoană responsabilă ( poręczenie osoby godnej zaufania ), garanție de o entitate socială ( poręczenie społeczne ), interzicerea temporară a exercitării unei anumite activități ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea părăsirii țării ( zakaz opuszczania kraju art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. Măsurile preventive pot fi impuse în vederea asigurării bunei desfășurari a procedurilor și, în mod excepțional, pentru a preveni că un acuzat comite o altă infracțiune gravă; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune. art. 258 menționează motive de reținere în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1. În cazul în care: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuințe permanente [în Polonia]; (2) Există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce [testige sau co-apăratori] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze cursul corect al procedurii prin alte mijloace ilegale; în cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comisie poate fi responsabil cu o sentință maximă legală de cel puțin 8 închiderea de ani, sau dacă o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, necesitatea de a continua deținerea pentru a asigura conduita corectă a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 citește, în măsura în care este cazul: „1. Nu se impune detenția în reținere dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, spune: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția în reținere se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar putea: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod grav; sau (2) să implice consecințe extrem de dure pentru acuzatul sau familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. În plus, a fost adăugat noul alineatul (5). „O hotărâre a Curții de Apel adoptată în temeiul alineatului (4) poate fi apelată împotriva Curții de Apel într-un comitet de trei judecători.” Remediile împotriva unei lungimi necorespunzătoare a procedurii La 17 septembrie 2004, Legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil ( Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) („Actul de 2004”) a intrat în vigoare. Dispozițiile relevante ale Actului de 2004 sunt prevăzute la punctele 12-23 din decizia Curții din 1 martie 2005 în cazul Charzyński c. Polonia , (dec.) nr. 15212/03, §§§ 12-23, care urmează să fie publicate în CEDO 2005-... [2] COMPLAINTS Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 4 și al Convenției că procedurile privind prelungirea detenției sale preliminare nu au fost contradictorii și că ea nu a putut contesta în mod eficace licența deținerii continue. Ea se referă în acest sens la refuzul de a acorda avocatului său acces la dosarul anchetei și de a-i furniza copii ale cererilor de prelungire a detenției sale. Ea se plânge, de asemenea, de notificarea tardivă a avocatului ei a ședințelor instanței cu privire la prelungirea detenției preliminare. 2. Referindu-se la aceleași fapte ca cele de mai sus, reclamantul se plâng în conformitate cu art. 6 § 1 citit coroborat cu art. 6 § 3 b) din Convenție în legătură cu încălcarea drepturilor apărării și a dreptului la un proces echitabil. 3. Reclamantul se plâng, de asemenea, în conformitate cu art. 5 § 1 din Convenție, că a fost ilicitată de libertate. 4. Ea se plânge în continuare cu privire la lungimea deținerii înainte de judecată și la motivele insuficiente pentru continuarea acestei măsuri. 5. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la lungimea necorespunzătoare a procedurii penale împotriva ei. DREPTUL Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 4 și al Convenției că procedurile privind prelungirea detenției sale preliminare nu au fost contradictorii și că ea nu a putut contesta în mod eficace licența deținerii continue. Ea se referă în acest sens la refuzul de a acorda avocatului său acces la dosarul anchetei și de a-i furniza copii ale cererilor de prelungire a detenției sale. Ea se plânge, de asemenea, de notificarea tardivă a avocatului ei a ședințelor instanței cu privire la prelungirea detenției preliminare. Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar să se notifice această parte a cererii guvernului contestat. (2) Referindu-se la aceleași fapte ca cele de mai sus, reclamantul se plâng în conformitate cu art. 6 § 1 citit coroborat cu art. 6 § 3 b) din Convenție cu privire la încălcarea drepturilor apărării și a dreptului la un proces echitabil. Cu toate acestea, chiar presupunând că această plângere ridică o chestiune separată de cea prevăzută la art. 5 § 4 din Convenție, Curtea constată că procedura penală împotriva reclamantului este în prezent în așteptare în fața instanței de primă instanță, prin urmare, această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § § § § și 4 din Convenție pentru neepuizare a căilor de recurs interne. 3. Reclamantul se plânge, de asemenea, în conformitate cu art. 5 § 1 din Convenție, că a fost ilicit de privare a libertății sale. Curtea consideră că această plângere este examinată în temeiul art. 5 § § § § § § § § § § § § § § § § § § § § § a Convenției care citește: „1. Oricine are dreptul la libertate și securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: ... (c) arestarea sau detenția legală a unei persoane efectuate în scopul de a-l aduce în fața autorității juridice competente pe suspectul rezonabil de a fi comis o infracțiune sau atunci când este considerat rezonabil necesar pentru a preveni comiterea unei infracțiuni sau a fugit după ce a făcut-o; ...” Curtea observă că, în cazul în cauză, reclamantul a fost reținut pe baza suspiciunilor rezonabile de a furniza pe piață sume semnificative de heroină și de a acționa într-un grup criminal organizat. Având în vedere materialul în posesia sa, Curtea nu constată niciun indiciu că detenția reclamantului a fost ilegală sau ordonată altfel decât "în conformitate cu o procedură prevăzută de lege", în sensul articolului 5 § 1. Consideră că aceasta a fost ordonată în conformitate cu dreptul intern și a intrat în conformitate cu art. 5 alineatul (1) litera (c) din Convenție, ca fiind efectuată în scopul de a o aduce în fața autorității juridice competente cu suspiciune de a fi comis o infracțiune. Curtea observă, de asemenea, că legalitatea detenției sale a fost examinată și susținută în mai multe ocazii de către instanțe competente. Prin urmare, Curtea nu constată nici o indicație că, în cazul în cauză, detenția reclamantului a fost ilegală sau efectuată în mod arbitrar. Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenția. 4. Reclamantul se plânge în continuare în ceea ce privește durata detenției anterioare și motivele insuficiente pentru continuarea acestei măsuri. Curtea consideră că aceasta nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar să se anunțe această parte a cererii guvernului contestat. 5. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la lungimea necorespunzătoare a procedurii penale împotriva ei. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea nu poate trata chestiunea decât după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general...” Curtea observă că prezenta cerere a fost depusă Curtei atunci când procedurile se plângeau erau pendente în fața instanței interne și că acestea sunt încă pendente. În plus, subliniază că, în conformitate cu art. 18 din Legea de 2004, este deschisă persoanelor, cum ar fi reclamantul în cazul în cauză, a căror cauză a fost pe cale de a depune, în termen de șase luni începând cu 17 septembrie 2004, o plângere cu privire la lungimea necorespunzătoare a procedurii cu instanța internă relevantă, cu condiția ca cererea lor la Curtea să fi fost depusă în cursul procedurii impugnate și că aceasta nu a fost încă declarată admisibilă. În plus, având în vedere că procedura reclamată este încă în suspensie, nimic nu împiedică reclamantul să depună o astfel de plângere chiar după expirarea termenului stabilit de regulamentul tranzitoriu, în conformitate cu dispozițiile generale ale Actului 2004. Curtea a examinat deja aceste remedii în sensul articolului 35 § 1 din Convenție și le-a considerat eficace în ceea ce privește plângerile cu privire la lungimea excesivă a procedurilor judiciare în Polonia. În special, a considerat că acestea au fost capabile amândoi să împiedice presupusa încălcare a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil sau continuă, precum și să furnizeze soluții adecvate pentru orice încălcare care a avut loc deja (a se vedea Charzyński c. Polonia (dec.), nr. 15212/03, §§ 36-42). Cu toate acestea, reclamantul, în ciuda faptului că grefierul a informat despre posibilitatea depunerii unei plângeri cu privire la durata procedurii în temeiul Legii 2004, a ales să nu se folosească de acest remediu. De aceea, această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția privind neepuizarea recourslor interne. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerilor reclamantei cu privire la lungimea excesivă a detenției reclamantei și lipsa procedurii adversare în cadrul procedurii privind prelungirea detenției anterioare; Declară restul cererii inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Președintele adjunct al grefierului [1] . Curtea de Apel s-a bazat pe decizia Curții Supreme din 19 noiembrie 1996, nr. IV KZ 119/96, publicată în OSP 1997 nr. 4, punctul 74. [2] . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă