A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 21976/02 prezentate de Jaroslav PLAČEK împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 19 mai 2005 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė, Popović, judecători și grefier adjunct al secțiunii, dl Naismith Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 24 mai 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie FAPTA recurentului, Jaroslav Plaček, este un cetățean ceh, născut în 1942, și rezident la Liberec. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Geneza cauzei La 25 octombrie 1991, societatea cu răspundere limitată aparținând reclamantului încheiat cu ferma de stat K. un contract economic de închiriere a bunurilor imobile și a animalelor și de revânzare a articolelor mici pe termen scurt (drobné krátkodobe předměty) . Articolul IV-7 din acest contract prevede că, în cazul unei restituiri a bunurilor către fostul proprietar în temeiul legii nr. În conformitate cu articolul VI-4, părțile la contract își vor plăti conturile în termen de două luni de la încetarea contractului. 27 din 20 ianuarie 1993, guvernul a decis, în conformitate cu Legea nr. 92/91 privind privatizarea, să vândă o parte din ferma de stat societății reclamantului, în conformitate cu proiectul său de privatizare. Potrivit reclamantului, prin numeroase modificări ale Legii privatizării și prin adoptarea legii n În plus, Decretul guvernamental nr. 197 din 18 martie 1992 a făcut imposibilă vânzarea de animale în cadrul producției agrare și, prin urmare, societatea reclamantului nu mai putea să își reînnoiască efectivele și să își continue activitatea de antreprenor agricol. În 1993, în timpul unei ședințe de instruire a directorilor fermelor de stat și a departamentelor locale ale Ministerului Agriculturii, s-a recomandat separarea bunurilor destinate restituirii de cele destinate privatizării. 1998. În opinia sa, răpirea vitelor, a mașinilor și a terenurilor a continuat fără ordine. Prin urmare, reclamantul nu putea anticipa nimic. Pe parcursul întregii perioade de închiriere, între 1991 și 1995, reclamantul a acoperit toate cheltuielile destinate menținerii bunurilor de stat, inclusiv cele care au fost destinate restituirii. La sfârșitul anului 1994, societatea reclamantului i s-a promis în scris că, la încheierea închirierii, 90% din angajamente vor fi rambursate și 10% vor fi compensate in natura, cu condiția ca închirierea să nu fie întreruptă de societatea reclamantului; închirierea s-a încheiat la 31 decembrie 1995. La 29 ianuarie 1998, societatea reclamantului a prezentat la ferma de stat B.K., succesorul fermei de stat B., în calitate de donator o factură care indica valoarea cheltuielilor sale. Factura i-a fost returnată fără a fi plătită. Reclamantul se afla în situația financiară delicată. El a fost supus a două proceduri penale care s-au încheiat printr-un refuz de judecată. La 22 februarie 2001, Tribunalul Regional Ústí nad Labem (krajský soud) a decis să pronunțe falimentul societății reclamantului și a numit un administrator judiciar (správce konkursní podstaty) al bunurilor sale. Prima procedură în despăgubire La 23 ianuarie 1998, societatea reclamantului a intentat o acțiune de despăgubire împotriva fermei de stat B.K. în lichidare, succesorul fermei de stat B.K., pentru plata a 5 349 710 CZK (178 324 EUR) cu 16% dobânzi moratorii care urmează să fie calculate de la 5 februarie 1998 până la data plății, corespunzătoare compensării cheltuielilor și cheltuielilor în temeiul unui contract economic încheiat între societatea reclamantului și ferma de stat K., predecesorul fermei de stat B.K. la 25 octombrie 1991. La 21 iunie 1998, Tribunalul Regional Ústí nad Labem (krajský soud La 11 februarie 2000, tribunalul regional a ținut prima ședință și l-a amânat pentru a interoga martorii. La 7 martie 2000, instanța l-a invitat pe reclamant să completeze și să clarifice acțiunea sa, ceea ce a făcut reclamantul la 25 martie 2000. aprilie 2000, prin extinderea acțiunii sale, direcționând-o, de asemenea, împotriva Ministerului Agriculturii și mărind suma de plătit la 934 819 CZK (94494 EUR). În cele din urmă, a redus suma solicitată la 15 402 983 CZK (513 433 EUR). Ședința din 14 februarie 2001, în cursul căreia au fost audiați martorii, a fost amânată pentru numirea unui expert în agricultură. Reclamantul nu a putut participa la a treia ședință din 11 februarie 2002, întrucât societatea sa era în faliment începând cu 22 februarie 2001. Interesele sale au fost reprezentate de un avocat însărcinat de administratorul judiciar. Tribunalul nu a numit niciun expert pentru a elabora o expertiză. La ședința din 30 aprilie 2003, Tribunalul Regional a invitat reclamanta să prezinte anumite documente. Partea reclamantă a prezentat documentele la ședința următoare, care a avut loc în fața Tribunalului Regional la 30 iunie 2003. În aceeași zi, instanța nu a îndeplinit o cerere din partea reclamantei de a-l asculta pe reclamant și-a respins acțiunea de despăgubire. La 18 iulie 2003, hotărârea a fost notificată reclamantului. Potrivit afirmațiilor sale, avocatul numit de administratorul judiciar a făcut apel la această hotărâre. A doua procedură în despăgubire printr-un act din 3 august 1995, ferma de stat Ž. a recunoscut o datorie de 579 246 CZK (19 308 EUR) față de societatea reclamantului. La 31 august 1995, ferma de stat a încetat să mai existe, bunurile sale fiind, cel puțin parțial, transferate la ferma de stat B.K. La 20 decembrie 1997, societatea reclamantului, neprimind încă suma menționată anterior, a introdus o acțiune de despăgubire împotriva fermei de stat B.K. în lichidare și a Ministerului Agriculturii, pentru plata a 579 246 CZK (19 308 EUR) cu 16% dobândă moratoriu care urmează să fie calculată de la 3 august 1995 până la data plății. La 26 ianuarie și 14 mai 2000, Tribunalul Regional Ústí nad Labem a organizat două ședințe. Prin hotărârea din 24 mai 2000, Tribunalul a respins acțiunea societății reclamantului care nu a demonstrat că prima pârâtă a preluat datoria în cauză și că Ministerul Agriculturii este răspunzător pentru prejudiciile suferite de societatea reclamantă presupusă a fi suferită. Societatea reclamantă a făcut apel la această hotărâre, care pare să fie în curs de desfășurare. GRIFS Invocând art. 17 din Convenție, reclamantul susține că Republica Cehă și-a încălcat drepturile în domeniul securității juridice și previzibilității actelor statului și ale autorităților sale. El susține că, la semnarea contractului economic, statul i-a garantat reclamantului privatizarea bunurilor care făceau obiectul acestui contract în termen de un an. Reclamantul nu a putut prevedea modificările legislative atât de ample prin care condițiile de origine în care a semnat contractul au fost modificate; în opinia sa, Ministerul Agriculturii în calitate de proprietar al bunurilor în cauză nu a întreprins nicio măsură pentru a evita daunele suferite de solicitant. În ciuda cunoașterii situației, statul a lăsat întreaga sarcină financiară cheltuită pentru a-și menține bunurile agricole asupra reclamantului. 2. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul denunță apoi durata și echitatea celor două proceduri în despăgubire. În cele din urmă, din perspectiva articolului 14 din Convenție, reclamantul susține că Ministerul Agriculturii a acționat în mod mai puțin favorabil față de el decât față de alte persoane în situația similară și observă că Ministerul i-a refuzat să furnizeze informații care ar fi fost relevante pentru procedura judiciară. A afirmat că a fost discriminat din cauza acțiunilor în despăgubire pe care le-a intenționat. Acesta observă că, spre deosebire de decizia de faliment a societății sale pronunțată foarte rapid, instanțele naționale nu au decis asupra celor două acțiuni negative-interese într-un termen rezonabil și, prin urmare, l-au privat pe reclamant de posibilitatea de a continua aceste litigii judiciare personal. Reclamantul susține că, prin politica sa în domeniul agriculturii, restituirea și privatizarea care a afectat în mod direct situația reclamantului, Republica Cehă a comis un abuz de drept interzis prin art. 17 din convenție, astfel cum a fost formulat Nici una dintre dispozițiile (...) Convenției nu poate fi interpretată ca implicând un stat, un grup sau un individ, orice drept de a se angaja într-o activitate sau de a realiza un act de distrugere a drepturilor sau libertăților recunoscute în (...) convenție sau limitări mai ample ale acestor drepturi și libertăți decât cele prevăzute în Convenție. Cu toate acestea, Curtea arată că nimic din această cauză nu arată că autoritățile cehe s-ar fi prevalorat de Convenție pentru a se angaja într-o activitate sau pentru a realiza un act de distrugere a drepturilor și libertăților pe care le recunoaște; prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. (2) Reclamantul invocă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) El subliniază că instanțele naționale își examinează cele două cauze din ianuarie 1998 și, respectiv, decembrie 1997. În situația actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. Recurentul invocă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil garantat prin art. 6 alineatul (1) din Convenție. Curtea amintește că, pentru a se pronunța cu privire la caracterul echitabil al unei proceduri, trebuie să o ia în considerare în ansamblul său. Or, Curtea ia notă de faptul că cele două cauze ale societății reclamantului sunt încă în curs de desfășurare în fața instanțelor interne, interesele societății reclamantului fiind reprezentate de administratorul judiciar și, prin urmare, motivul întemeiat pe echitatea procedurilor este prematur. În consecință, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. 4. Reclamantul se plânge în sfârșit că legislația incriminată creează două categorii de cetățeni: A fost discriminat de autoritățile de stat în raport cu alte persoane în situația similară, încălcând art. 14 din Convenție, care se citește după cum urmează: Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Curtea a arătat deja că cele două proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare în fața instanțelor naționale și observă că Convenția face parte integrantă din dreptul ceh și dispozițiile sale pot fi invocate atât în fața instanțelor de drept comun, cât și în cadrul unei acțiuni constituționale. Prin urmare, acest motiv este prematur și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea plângerii reclamantului întemeiat pe lungimea celor două proceduri civile Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Naismith J.-P. Costa Grefier Adjunct Președintele
de la requête n
o
21976/02
présentée par Jaroslav PLAČEK
contre la République tchèque
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 19 mai 2005 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
et de M. S.
Naismith,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 mai 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Jaroslav Plaček, est un ressortissant tchèque, né en 1942 et résidant à Liberec.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Genèse de l'affaire
Le 25 octobre 1991, la société à responsabilité limitée appartenant au requérant conclu avec la ferme d'Etat K. un contrat économique de location des biens immobiliers et des animaux, et de revente des petits articles de courte durée (
drobné krátkodobé předměty)
. L'article IV-7 de ce contrat stipula qu'en cas d'une restitution des biens à leur ancien propriétaire en vertu de la loi n
o
229/1991 sur les terres, le contrat serait révisé. Selon l'article VI-4, les parties au contrat régleront leurs comptes dans un délai de deux mois à partir de la cessation du contrat. Le locataire aurait le droit au remboursement des frais dépensés en connexion avec des activités d'entrepreneur effectuées selon ce contrat.
Par l'arrêté gouvernemental n
o
27 daté du 20 janvier 1993, le gouvernement décida, conformément à la loi n
o
92/1991 sur la privatisation, de vendre une partie de la ferme d'Etat à la société du requérant, conformément à son projet de privatisation.
Selon le requérant, par nombreuses modifications de la loi sur la privatisation et par l'adoption de la loi n
o
229/1991 sur les terres, le procès de privatisation fut arrêté. Par ailleurs, l'arrêté gouvernemental n
o
197 du 18
mars 1992 rendit impossible de vendre des animaux dans le cadre de la production agraire. Par conséquent, la société du requérant ne pouvait plus renouveler ses troupeaux et de continuer ses activités d'entrepreneur agricole.
En 1993, pendant une réunion d'instruction des directeurs des fermes d'Etat et des départements locaux du ministère de l'Agriculture, il fut recommandé de séparer des biens destinés à la restitution et ceux destinés à
la privatisation. Selon les dires du requérant, il ne l'apprit qu'en
avril
1998.Selon lui, l'enlèvement du bétail, des machines et des terrains se poursuivit sans ordre. De ce fait, le requérant ne pouvait rien anticiper.
Pendant toute la période de location, entre 1991 et 1995, le requérant couvrit tous les frais destinés à maintenir les biens d'Etat, y compris ceux qui furent destinés à la restitution.
A la fin de l'année 1994, la société
du requérant reçut une promesse écrite qu'au terme de la location, 90% des engagements seraient remboursés et 10% compensés
in natura
à condition que la location ne serait pas interrompue par la société du requérant.
La location prit fin à la date du 31 décembre 1995.
Le 29 janvier 1998, la société du requérant présenta à la ferme d'Etat B.K., successeur de la ferme d'Etat B., en tant que bailleur une facture indiquant le montant de ses frais. La facture lui fut retournée sans être payée.
Le requérant se trouva dans la situation financière délicate. Il fut l'objet de deux procédures pénales qui se sont terminées par un non-lieu.
Le 22 février 2001, le tribunal régional d'Ústí nad Labem (
krajský soud
) décida de prononcer la faillite de la société du requérant et nomma un administrateur judiciaire
(správce konkursní podstaty)
de ses biens.
Première procédure en dommages-intérêts
Le 23 janvier 1998, la société du requérant intenta une action dommages-intérêts contre la ferme d'Etat B.K. en liquidation, successeur de la ferme d'Etat B.K., pour le paiement de 5
349
324 EUR) avec 16%
d'intérêts moratoires à calculer depuis le 5 février 1998 jusqu'au jour du paiement, correspondant à la compensation des frais et dépenses en vertu d'un contrat économique conclu entre la société du requérant et la ferme d'Etat K., prédécesseur de la ferme d'Etat B.K., le 25 octobre 1991.
Le 21 juin 1998, le tribunal régional d'Ústí nad Labem (
krajský soud
) exempta le requérant du paiement des frais de procédure.
Le 11 février 2000, le tribunal régional tint la première audience et l'ajourna afin d'interroger des témoins. Le 7 mars 2000, le tribunal invita le requérant à compléter et clarifier son action, ce que le requérant fit le 25
avril 2000, en élargissant son action en la dirigeant également contre le ministère de l'Agriculture et en augmentant la somme à payer à
28
934
819
494 EUR). Ultérieurement, il diminua le montant de la somme demandée à 15
402
L'audience tenue le 14 février 2001, pendant laquelle tribunal entendit les témoins, fut ajournée afin qu'un expert en agriculture soit nommé.
Le requérant ne pouvait pas assister à la troisième audience du 11
février
2002, sa société étant en faillite depuis le 22 février 2001. Ses intérêts furent représentés par un avocat chargé par l'administrateur judiciaire. Le tribunal ne nomma aucun expert pour élaborer une expertise.
A l'audience du 30 avril 2003, le tribunal régional invita la partie requérante à présenter certains documents.
La partie requérante présenta les documents à l'audience suivante, tenue devant le tribunal régional le 30 juin 2003. Le même jour, le tribunal ne satisfit pas à une demande de la partie requérante d'entendre le requérant et rejeta son action dommages-intérêts.
Le 18 juillet 2003, le jugement fut notifié au requérant. Selon ses dires, l'avocat nommé par l'administrateur judiciaire fit appel de ce jugement.
Seconde procédure en dommages-intérêts
Par un acte du 3 août 1995, la ferme d'Etat Ž. reconnut une dette de 579
308 EUR) envers la société du requérant.
Le 31 août 1995, la ferme d'Etat cessa d'exister, ses biens étant, au moins en partie, transférés à la ferme d'Etat B.K.
Le 20 décembre 1997, la société du requérant, n'ayant toujours pas reçu la somme susmentionnée, introduisit une action dommages-intérêts contre la ferme d'Etat B.K. en liquidation et le ministère de l'Agriculture, pour le paiement de 579
308 EUR) avec 16% d'intérêts moratoires à
calculer depuis le 3 août 1995 jusqu'au jour du paiement.
Les 26 janvier et 14 mai 2000, le tribunal régional d'Ústí nad Labem tint deux audiences.
Par un jugement du 24 mai 2000, le tribunal rejeta l'action de la société du requérant relevant qu'elle n'avait pas prouvé que la première partie défenderesse avait repris la dette en question et que le ministère d'Agriculture soit responsable pour les dommages que la société du requérant avait prétendument subis.
La société du requérant fit appel de ce jugement, qui semble être pendant.
1.Invoquant l'article 17 de la Convention, le requérant allègue que la République tchèque a violé ses droits dans le domaine de la sûreté juridique et de la prévisibilité des actes de l'Etat et de ses autorités. Il fait valoir qu'à la signature du contrat économique, l'Etat a garanti au requérant la privatisation des biens qui faisaient l'objet de ce contrat dans un délai d'un an. Le requérant ne pouvait pas prévoir les modifications législatives aussi vastes par lesquelles les conditions d'origine dans lesquelles il avait signé le contrat ont été changées. Selon lui, le ministère de l'Agriculture en tant que propriétaire des biens en question n'a entrepris aucune mesure afin d'éviter les dommages subis par le requérant. Malgré la connaissance de la situation, l'Etat a laissé toute la charge financière dépensée pour maintenir ses biens agricoles sur le requérant.
2.Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce ensuite la durée et l'équité des deux procédures en dommages-intérêts.
3.Enfin, sous l'angle de l'article 14 de la Convention, le requérant soutient que le ministère de l'Agriculture a agi vis-à-vis de lui de façon moins favorable qu'envers d'autres personnes dans la situation similaire. Il note que le ministère lui a refusé de fournir des informations qui auraient été pertinentes pour la procédure judiciaire. Il allègue qu'il a subi une discrimination à cause des actions en dommages-intérêts qu'il avait intentées. Il note que contrairement à la décision de faillite de sa société rendue très rapidement, les tribunaux nationaux n'ont pas décidé sur ses deux actions dommage-intérêts dans un délai raisonnable et, par conséquent, ont privé le requérant de la possibilité de continuer ces litiges judiciaires personnellement.
1.
Le requérant soutient que, par sa politique dans le domaine de l'agriculture, la restitution et la privatisation qui a directement affecté la situation du requérant, la République tchèque a commis un abus de droit prohibé par l'article
17 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Aucune des dispositions de la (...) Convention ne peut être interprétée comme impliquant pour un Etat, un groupement ou un individu, un droit quelconque de se livrer à une activité ou d'accomplir un acte visant à la destruction des droits ou libertés reconnus dans la (...) Convention ou à des limitations plus amples de ces droits et libertés que celles prévues à [la] Convention.
»
La Cour relève toutefois que rien dans la présente affaire ne montre que les autorités tchèques se seraient prévalues de la Convention pour se livrer à
une activité ou pour accomplir un acte visant à la destruction des droits et libertés qu'elle reconnaît.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
2.Le requérant allègue une violation de l'article
6 §
1 de la Convention qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Il souligne que les tribunaux nationaux examinent ses deux affaires depuis respectivement janvier 1998 et décembre 1997.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à
l'article
54
§
3
b) de son règlement.
3.
Le requérant allègue une violation de son droit à un procès équitable garanti par l'article
6 §
1 de la Convention.
La Cour rappelle que pour se prononcer sur le caractère équitable d'une procédure, elle doit la considérer dans son ensemble. Or, la Cour note que les deux affaires de la société du requérant sont encore pendantes devant les juridictions internes, les intérêts de la société du requérant étant représentés par l'administrateur judiciaire. Par conséquent, le grief tiré de l'équité des procédures est prématuré.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
4.Le requérant se plaint enfin que la législation incriminée crée «
deux catégories de citoyens
» et qu'il a été discriminé par les autorités d'Etat par rapport à d'autres personnes dans la situation similaire, en violation de l'article 14 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
La Cour a déjà révélé que les deux procédures judiciaires sont encore pendantes devant les instances nationales. Elle observe que la Convention fait partie intégrante du droit tchèque et ses dispositions peuvent être invoquées tant devant les tribunaux de droit commun que dans le cadre d'un recours constitutionnel.
Il s'ensuit que ce grief est prématuré et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen du grief du requérant tiré de la longueur des deux procédures civiles
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Naismith
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président