SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ CU PRIVIRE LA Tprecum RĂZBOURG 24 mai 2005 DEFINITIVĂ 24/08/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Tiryakio . Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J. P. Costa președinte A.B. Baka Türmen Jungwiert mea Mularoni Fura-Sandström, Jočienė, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 3 mai 2005, Rend la chetă că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 45436/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, M. Emin Bülent Tiryakio 3. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plângeau în special de întârzierea pe care l-a luat la data la care au plătit-o la data de 1 a actului adițional de expropriere, cu interese insuficiente în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia. Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secții a Curții (art. 1 din Regulamentul Curții). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. La 13 iunie 2002, Curtea (secțiunea a treia) a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. În noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni reformulate [art. 52 alineatul (1) ], în timp ce CIRCONSTANCES DE LA La data transferului de proprietate, primăria a acordat reclamantului un teren care aparținea reclamanților și este situat în același sector. 10. La data transferului de proprietate a fost achitată de către reclamant. În dezacord cu suma plătită, reclamanții au introdus o acțiune în creștere a dreptului de proprietate la tribunalul de mari instanțe din Bak Prin hotărârea din 12 septembrie 1997, instanța a acordat reclamanților un câștig de cauză și le-a acordat o despăgubire suplimentară de 39 050 000 000 de cărți turcești vechi (TRL) în total. Această sumă a fost însoțită de dobânzi simple cu o rată legală de 30 % laan, calculată începând cu 24 noiembrie 1996, data cedării terenului către primărie. 12. Curtea de Casație a confirmat această hotărâre printr-o hotărâre din 23 decembrie 1997. Acțiunea în rectificare intentată de primărie a fost, de asemenea, respinsă de către Înalta Instanță la 25 martie 1998. 13.L DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 14. Pentru dreptul și practica internă relevante în materie de expropriere, a se vedea Akkuș c. Turcia, Hotărârea din 9 iulie 1997, Rec., 1997 IV, p. 1305-1306, § 13-16), și Aka c. Turcia, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2674 2676, § 17 Reclamanții dezvoltă o serie de argumente referitoare la procedura de expropriere a acestora și se plâng, în principal, de o reducere a indemnizațiilor suplimentare de expropriere plătite cu întârziere de primărie, din cauza insuficienței dobânzilor restante în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia. În acest sens, aceștia menționează art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 16. Guvernul invită Curtea, în primul rând, să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni în temeiul articolului 35 din Convenție. din termenul respectiv ar fi 21 aprilie 1998, data la care hotărârea Tribunalului de Mare Instanță a devenit definitivă după respingerea de către Curtea de Casație a acțiunii în rectificare intentată de către administrația expropriantă. Or, reclamanții au sesizat Comisia la 26 octombrie 1998, adică la mai mult de șase luni de la decizia internă definitivă. 17. Reclamanții contestă această teză. Curtea arată că cauza cu care este sesizată se referă în principal la întârzierea impusă de administrație de a plăti despăgubirile suplimentare de expropriere și la prejudiciul care ar fi rezultat astfel pentru reclamanți. Or, un astfel de litigiu nu putea fi invocat de aceștia decât după ce a avut loc un anumit termen rezonabil pe care Curtea l-a admis până în prezent ca fiind de trei luni de la hotărârea Curții de Casație (a se vedea în special Akkuș Cu toate acestea, în orice caz, cauza trebuia să fie supusă organelor convenției în termen de șase luni de la plata sumei acordate de instanțele interne, act care a pus capăt situației în care a avut loc o încălcare. 19. În speță, Curtea consideră că data care trebuie reținută ca dies a quo Prin urmare, termenul de șase luni este cel al plății sumei datorate de către administrație, și anume 1 iunie 1998 și, prin urmare, prin solicitarea Comisiei la 26 octombrie 1998, reclamanții au îndeplinit cerința articolului 35 din convenție și, prin urmare, trebuie respinsă excepția guvernului. 20. Ca urmare a acestei concluzii, Curtea consideră că, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Akkuș, citată anterior) și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond, întrucât constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de neîndeplinire. Pe fond 21. Curtea a abordat în repetate rânduri cauzele care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Akkuș, p. 1310, § 30-31, citată anterior, și Aka, p. 2682, § 50-51, citată anterior 22. În cazul de față, Comisia observă că, în observațiile sale, Ö Õ nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că întârzierea în plata unei despăgubiri suplimentare acordate de instanțele interne nu este imputată decât administrației expropriante, care le-a făcut astfel proprietarilor un prejudiciu distinct care adaugă la exproprierea bunurilor lor. Această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurii în cauză, determină Curtea să considere că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect dintre cerințele de interes general și protejarea dreptului la respectarea bunurilor. 23. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prejudiciul material și moral 25. Reclamanții susțin că trebuie să fie despăgubiți pentru un prejudiciu material pe care îl înregistrează în total la 275 549 dolari americani (USD) și solicită, de asemenea, 50 000 USD pentru prejudiciile lor morale. 26. Guvernul contestă aceste pretenții. 27. 1311, § 35-36 și 39) și având în vedere datele economice relevante, Curtea acordă ca daune materiale 16 300 EUR (EUR). 28. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. Reclamanții solicită 23 000 USD pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a organelor de la Strasbourg. 30. Guvernul consideră că această cerere nu este justificată. 31. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamanților suma de 1 000 EUR, indiferent de costuri. Prin aceste motive, Curtea, la L.UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. A declarat că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A se vedea că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, sumele următoare plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de taxe, taxe de timbru și taxe fiscale exigibile în momentul plății, care urmează să fie convertite în noi lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului 16 300 EUR (șaisprezece mii trei sute de euro) pentru daune materiale ii. 1 000 EUR (mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 24 mai 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE TİRYAKİOĞLU c. TURQUIE
(Requête n
o
45436/99)
ARRÊT
24 mai 2005
24/08/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Tiryakioğlu c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
M
mes
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 mai 2005,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
45436/99) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, M.
Emin Bülent Tiryakioğlu et M
me
Nuriye Tiryakioğlu («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 26 octobre 1998 en vertu de l’ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
Kâzım Berzeg, avocat à Ankara. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par sa coagente.
er
du Protocole n
o
1, les requérants se plaignaient notamment du retard pris par l’Etat dans le paiement de l’indemnité complémentaire d’expropriation, assortie d’intérêts moratoires insuffisants par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
5.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52
§
1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article
26 § 1 du règlement.
6.
Le 13 juin 2002, la Cour (troisième section) a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a également décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
7.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
I.
8.
Les requérants Nuriye et Emin Bülent Tiryakioğlu sont nés respectivement en 1934 et 1957. Ils résident à Istanbul.
9.
Le 20 août 1996, la mairie de Bakırköy à Istanbul («
la mairie
») procéda à l’expropriation d’un terrain appartenant aux requérants et sis dans le même secteur.
10.
L’indemnité fixée fut versée aux requérants à la date du transfert de propriété. En désaccord avec le montant payé, les requérants introduisirent un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance de Bakırköy («
le tribunal
»).
11.
Par un jugement du 12 septembre 1997, le tribunal donna gain de cause aux requérants et leur accorda une indemnité complémentaire de 39
050
000 000 anciennes livres turques (TRL) au total. Cette somme était assortie d’intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l’an, à calculer à partir du 24 novembre 1996, date de cession du terrain à la mairie.
12.
La Cour de cassation confirma ce jugement par un arrêt du 23
décembre 1997. Le recours en rectification intenté par la mairie fut également écarté par la Haute juridiction le 25 mars 1998.
13.
L’indemnité complémentaire, majorée des intérêts moratoires, fut versée aux requérants le 1
er
juin 1998, date à laquelle le montant s’élevait à 53
378
II.
14.
Pour le droit et la pratique internes pertinents en matière d’expropriation, voir
Akkuș c. Turquie
, arrêt du 9 juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
IV, pp.
1305-1306, §§ 13-16), et
Aka c. Turquie
, arrêt du 23 septembre 1998,
Recueil
1998
‑
VI, pp. 2674
‑
2676, §§
17-25).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
15.
Les requérants développent une série d’arguments concernant la procédure d’expropriation les concernant et se plaignent, à titre principal, d’une dépréciation des indemnités complémentaires d’expropriation versées avec retard par la mairie, en raison de l’insuffisance des intérêts moratoires par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie. Ils invoquent à cet égard l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
16.
Le Gouvernement invite la Cour, en premier lieu, à rejeter la requête pour inobservation du délai de six mois en vertu de l’article 35 de la Convention. Le
dies a quo
dudit délai serait le 21 avril 1998, date à laquelle le jugement du tribunal de grande instance est devenu définitif suivant le rejet par la Cour de cassation du recours en rectification intenté par l’administration expropriante. Or, les requérants ont saisi la Commission le 26 octobre 1998, soit plus de six mois après la décision interne définitive.
17.
Les requérants contestent cette thèse.
18.
La Cour relève que le grief dont elle est saisie porte essentiellement sur le retard mis par l’administration à payer l’indemnité complémentaire d’expropriation et sur le préjudice qui en aurait ainsi résulté pour les requérants. Or un tel grief ne pouvait être soulevé par ceux-ci qu’après l’écoulement d’un certain délai raisonnable que la Cour a jusqu’à présent admise comme étant de trois mois à partir de l’arrêt de la Cour de cassation (voir notamment
Akkuș
, p. 1311, § 35, précité). Cela étant, le grief devait en tout état de cause être soumis aux organes de la Convention dans les six mois à partir du versement de la somme accordée par les juridictions internes, acte qui a mis fin à la situation constitutive d’une violation.
19.
En l’espèce, la Cour considère que la date à retenir comme le
dies a quo
du délai de six mois est donc celle du paiement de la somme due par l’administration, à savoir le 1
er
juin 1998. Il s’ensuit qu’en saisissant la Commission le 26 octobre 1998, les requérants ont satisfait à l’exigence de l’article 35 de la Convention.
Il convient donc de rejeter l’exception du Gouvernement.
20.
Parvenue à cette conclusion, la Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir, notamment,
Akkuș,
précité) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
21.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
1 du Protocole n
o
1 (voir
Akkuș
, p. 1310, §§ 30-31, précité, et
Aka
, p.
2682, §§
50-51, précité).
22.
En l’espèce elle note que, dans ses observations, le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le retard pris dans le paiement de l’indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes n’est imputable qu’à l’administration expropriante, qui a ainsi fait subir aux propriétaires un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de leurs biens. C’est ce retard, doublé de la durée effective totale de la procédure en question, qui amène la Cour à considérer que les requérants ont eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens.
23.
Par conséquent, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
24.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel et moral
25.
Les requérants affirment devoir être dédommagé pour un préjudice matériel qu’ils évaluent à 275 549 dollars américains (USD) au total. Ils réclament en outre 50
000 USD au titre de leur préjudice moral.
26.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
27.
Considérant le mode de calcul adopté dans l’arrêt susmentionné
Akkuș
(p.
1311, §§ 35-36 et 39) et à la lumière des données économiques pertinentes, la Cour accorde au titre de dommage matériel, 16
300 euros (EUR).
28.
Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.
B.
Frais et dépens
29.
Les requérants demandent 23 000 USD pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et les organes de Strasbourg.
30.
Le Gouvernement estime cette demande non justifiée.
31.
Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d’accorder aux requérants à ce titre la somme de 1 000 EUR, tous frais confondus.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1
;
3.
Dit
que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral
;
4.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en nouvelles lires turques au taux applicable à la date du règlement
:
i.
16 300
EUR (seize mille trois cent euros) pour dommage matériel
;
ii. 1 000
EUR (mille euros) pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 mai 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président