CtEDO 26.05.2005 AI

CHIZZOTTI c. ITALIE*

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
26.05.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CHIZZOTTI c. ITALIE* (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

cererii nr. 15535/02

prezentată de Mario CHIZZOTTI

împotriva ITALIEI

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), sesizând pe 26 mai 2005 într-o cameră compusă din:

Dl. B.M. Zupančič, președinte,

Dnele A. Gyulumyan,

și Dl. V. Berger, grefier de secțiune,

Văzând cererea precitată introdusă la 29 februarie 2000,

Văzând observațiile prezentate de guvernul pârât și pe acelea prezentate ca răspuns de reclamant,

După deliberare, pronunță decizia următoare:

Reclamantul, Dl. Mario Chizzotti, este cetățean italian, născut în 1951 și rezidând la Carbonara Scrivia (Alessandria). Este reprezentat în fața Curții de Dna. B. Micolano, avocat la Bologna. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, Dl. I.M. Braguglia și de coagentul lui, Dl. F. Crisafulli.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Până la 18 aprilie 1996, reclamantul era angajat al societății cu răspundere limitată F. (Filippo Fochi Energia S.r.l.). La 7 iunie 1995, tribunalul din Bologna a declarat că societatea F. nu era în măsură să facă față datoriilor sale. Printr-un decret din 23 iunie 1995, ministrul industriei a plasat societatea F. în ''administrație extraordinară'' (amministrazione straordinaria), a autorizat-o să-și continue activitatea productivă timp de doi ani și a numit trei comisari lichidatori.

Printr-o scrisoare din 4 ianuarie 1999, societatea F. a informat reclamantul că, cu condiția verificărilor ulterioare, din dosar rezulta că totalitatea creanțelor sale – datorate cu titlu de salarii, tratament final de raport și dobânzi legale – se ridicau la 45.832.971 lire. A fost precizat că scrisoarea din 4 ianuarie 1999 nu constituia o recunoaștere implicită a dreptului la plată a acestor creanțe.

Printr-o corespondență din 7 decembrie 1999, Institutul Național pentru Securitate Socială (''INPS'') a informat reclamantul că suma de 21.041.090 lire, datorată cu titlu de tratament final de raport, fusese versată la o bancă, de unde interesatul ar fi putut să o ridice.

Reclamantul estimează deci că mai este creditorul sumei de 24.791.881 lire, rezultând din totalitatea creanțelor sale minus suma plătită de INPS.

Între timp, la 30 iunie 1999, comisarii lichidatori depuseseră la grefa tribunalului din Bologna starea creanțelor societății F. Reclamantul nu s-a opus acesteia în termenul de cincisprezece zile prevăzut de lege. Starea creanțelor a devenit deci definitivă la adresa Dlui. Chizzotti.

Rezultă dintr-o notă a comisarilor lichidatori din 26 februarie 2001 că suma globală a datoriilor societății F. se ridica la aproximativ 1.103 miliarde lire [aproximativ 570 milioane de euro]. Pentru a face față acestor datorii, societatea în cauză putea conta pe proprietatea unor imobile (care, cu toate acestea, erau parțial ipotecate și făceau obiectul unor acțiuni revocatoare). Comisarii lichidatori încercau să recupereze anumite creanțe neachitate, cea mai importantă, datorată de un client iranian, ridicând peste 200 miliarde lire. În nota lor, comisarii lichidatori declarau că nu sunt în măsură să prevadă dacă vor exista distribuiri de activ, această posibilitate fiind condiționată de rezultatul procedurilor de recuperare a creanțelor și de cerințele restabilirii unei protecții identice pentru toți creditorii (par condicio creditorum).

Într-o notă din 17 noiembrie 2004, societatea F. a precizat că conform stării creanțelor, reclamantul era creditorul următoarelor sume:

- 11.807,53 euro (EUR) cu titlu de tratament final de raport;

- 11.863,23 EUR cu titlu de salarii neperceute.

Nota în cauză a indicat că pe 16 decembrie 1999, reclamantul a primit tratamentul final de raport, majorat cu dobânzile legale și o compensație pentru devaluarea monedei, după deducerea unei sume cu titlu de impozite.

Conform informațiilor furnizate de reclamant pe 5 aprilie 2004, procedura de administrație extraordinară era la acea dată încă în curs.

La 2 august, 24 septembrie și 21 decembrie 2001, grefa Curții a invitat reclamantul să se prevaleaze de legea nr. 89 din 2001 (''legea Pinto''), care a introdus în sistemul juridic italian un recurs împotriva lungimii excesive a procedurilor judiciare. Prin două corespondențe din 13 septembrie și 17 decembrie 2001, reclamantul a indicat că nu dorește să se prevaleze de remediul în cauză.

La momentul adoptării decretului ministrului industriei din 23 iunie 1995, procedura de administrație extraordinară era reglementată de legea nr. 95 din 3 aprilie 1979 (''legea Prodi'') precum și de articolele 195 și următoarele ale decretului regal nr. 267 din 16 martie 1942 (''legea falimentului''). Se aplica în principal întreprinderilor comerciale având trei sute sau mai mulți angajați și a căror masă de creanțe se ridica la 35.000.000.000 lire sau mai mult, depășind de cinci ori valoarea capitalului social versat. Aplicarea administrației extraordinare excluzea posibilitatea declarării falimentului întreprinderii, care era autorizată să-și continue activitatea productivă pentru o perioadă determinată, în orice caz nu mai mare de cinci ani (art. 2 §§ 1 și 2 al legii Prodi).

Procedura era precedată de o fază preliminară în fața tribunalului civil, care declara că întreprinderea nu era în măsură să facă față datoriilor. Administrația extraordinară propriu-zisă era apoi pronunțată de ministrul industriei și era dirijată de unu sau trei comisari lichidatori (art. 1 §§ 5 și 6 al legii Prodi). Aceștia din urmă erau sarcinați cu verificarea stării creanțelor și oprirea unui ''program de recuperare'' (piano di risanamento – art. 2 §§ 4 și 5 al legii Prodi) vizând salvgardarea valorii tehnice, comerciale și productive a întreprinderii în dificultate, precum și a locurilor de muncă.

Pe durata procedurii de administrație extraordinară, niciun creditor nu putea introduce în fața jurisdicțiilor judiciare cereri individuale de executare vizând atacul direct al patrimoniului societății debitoare (articolele 201 și 51 ale legii falimentului). Orice creanță, chiar și cea privilegiată, trebuia mai întâi verificată conform procedurii aranjate la articolele 207 și 209 ale legii falimentului, care, în părțile pertinente, citesc:

''Într-un termen de o lună de la numire, comisarul lichidator comunică fiecărui creditor (...) suma valorii creantei rezultând din documentele contabile ale întreprinderii (...). Într-un termen de cincisprezece zile de la primirea comunicării precitate, creditorii (...) pot adresa comisarului observații sau cereri.''

''(...) Într-un termen de nouăzeci de zile de la decretul ordonând administrația extraordinară, comisarul redactează o stare a creanțelor acceptate și respinse (...) și o depune la grefa tribunalului (...). Ca urmare a depunerii la grefă, starea creanțelor devine executorie.''

Comisarul sau comisarii se încărcau apoi cu lichidarea activului (articolele 210 și 211 ale legii falimentului) și distribuția creditorilor din sumele obținute (art. 212 al legii falimentului). Conform articolului 213 al legii falimentului, bilanțul final al lichidării și planul de distribuție creditorilor erau depuse la grefa tribunalului. Într-un termen de douăzeci de zile de la comunicarea acestei depuneri, creditorii aveau facultatea de a contesta bilanțul și planul de distribuție în fața tribunalului civil (§2 al articolului 213 precitat).

Încheierea procedurii de administrație extraordinară era pronunțată, la cererea comisarilor sau din oficiu, de o autoritate de control (autorità di vigilanza – art. 6 § 6 al legii Prodi).

Legea Prodi a fost abrogată prin decret legislativ nr. 270 din 8 iulie 1999, intrat în vigoare la finele lui august 1999. Acesta din urmă a introdus de asemenea o nouă reglementare a procedurii de administrație extraordinară, prevăzând în special posibilitatea pentru orice creditor de a contesta în fața jurisdicțiilor judiciare actele comisarilor lichidatori (art. 17 al decretului-lege nr. 270 din 8 iulie 1999).

Legea Pinto

Dispozițiile legii Pinto, intrate în vigoare la 18 aprilie 2001, și practica internă relevantă sunt descrise în decizia ''Di Sante c. Italia'' (nr. 56079/00, 24 iunie 2004).

GRIEV

Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului de a dispune de un recurs efectiv pentru a obține plata creanțelor față de societatea F.

Reclamantul susține că nu a avut posibilitatea de a-și face valabil drepturile în fața unei instanțe naționale putând acorda o reparație corespunzătoare. Invocă art. 13 din Convenție, redactat după cum urmează:

''Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane agând în exercitarea funcțiilor lor oficiale.''

(a) Guvernul

Guvernul invocă mai întâi neepuizarea căilor de atac interne, pe motiv că reclamantul nu s-a prevalut de remediul prevăzut de legea Pinto. Observă că art. 6 § 1 din Convenție, aplicabil conform jurisprudenței Curții de Casație la procedurile de faliment (a se vedea, de exemplu, hotărârea primei secții nr. 17261 din 14 octombrie 2002, pronunțată în cauza ''Bellagamba''), trebuie aplicat și procedurii de administrație extraordinară. De plus, înalta jurisdicție italiană recunoaște acum obligația statului de a despăgubi orice prejudiciu moral sau material decurgând din depășirea ''termenului rezonabil'' în cadrul unei proceduri de lichidare a unui patrimoniu (hotărâre a Curții de Casație (prima secție) nr. 362 din 14 ianuarie 2003, pronunțată în cauza ''Ministerul Justiției c. Bottaro'').

Guvernul remarcă de asemenea că în cauza ''Saggio c. Italia'' (nr. 41879/98, §§ 40-44, 25 octombrie 2001), similară cu prezenta cauză, era precis lungimea excesivă a procedurii de administrație extraordinară care împiedicase reclamantul să sesizeze o autoritate pentru a-și face valabil dreptul la recuperare a creanțelor sau pentru a contesta actele comisarilor lichidatori.

(b) Reclamantul

Reclamantul combate excepția Guvernului. Observă că legea Pinto nu este relevantă în cazul său. Într-adevăr, remediul introdus de aceasta privește durata nerezonabilă a procesului, care cade sub domeniul articolului 6 din Convenție, și nu dreptul la un recurs efectiv, protejat de art. 13.

Reclamantul subliniază că grievul lui nu se referă la depășirea ''termenului rezonabil'', ci la imposibilitatea de a face determina de o autoritate judiciară creanta lui, în timp ce procedura de administrație extraordinară este în curs.

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de atac interne vizează oferirea statelor contractante ocazia de a preveni sau de a corecta încălcările invocate împotriva lor înainte ca aceste alegații să-i fie supuse (a se vedea, dintre multe altele, ''Selmouni c. Franța'' [Marea Cameră], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). Această regulă se bazează pe presupunerea, obiectul articolului 13 din Convenție – și cu care prezintă afinități strânse –, că ordinea internă oferă un recurs efectiv privind încălcarea invocată (idem). Deci constituie un aspect important al principiului voulant că mecanismul de salvgardare instituit de Convenție să aibă caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de garanție a drepturilor omului (''Akdivar și alții c. Turcia'', hotărâre din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, p. 1210, § 65, și ''Aksoy c. Turcia'', hotărâre din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, pp. 2275-2276, § 51).

Cu toate acestea, obligația decurgând din art. 35 se limitează la cea de a face o utilizare normală a recursorilor verosimil eficace, suficienți și accesibili (''Sofri și alții c. Italia'' (decizie), nr. 37235/97, CEDO 2003-VIII). În particular, Convenția nu prescrie epuizarea decât recursorilor atât legați de încălcările incriminate, disponibili și adecvați. Trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, fără care le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea voite (''Akdivar și alții'' precitat, p. 1210, § 66, și ''Dalia c. Franța'', hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, pp. 87-88, § 38). De plus, conform ''principiilor dreptului internațional general recunoscut'', anumite circumstanțe particulare pot elibera reclamantul de obligația de a epuiza recursorile interne care se oferi (''Selmouni'' precitat, § 75). Cu toate acestea, Curtea subliniază că simplul fapt de a avea îndoieli privind perspectivele de succes al unui recurs dat care nu este în mod clar condamnat la eșec nu constituie un motiv valabil pentru a justifica neutilizarea recursorilor interni (''Akdivar și alții'' precitat, p. 1212, § 71, și ''Van Oosterwijck c. Belgia'', hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 40, pp. 18-19, § 37).

Curtea observă că conform legii Pinto, de care reclamantul nu s-a prevalat în speță, persoanele care au suferit prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial pot sesiza curtea de apel competentă pentru a face constata încălcarea Convenției privind respectarea termenului rezonabil al articolului 6 § 1 și pentru a cere acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă.

Curtea reamintește că a constatat deja în mai multe decizii asupra admisibilității (a se vedea, dintre altele, ''Brusco c. Italia'' (decizie), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, și ''Giacometti c. Italia'' (decizie), nr. 34969/97, CEDO 2001-XII) că remediul introdus de legea Pinto este un recurs pe care orice reclamant plângând se de durata unei proceduri trebuie să-l încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta, indiferent de data introducerii cererii în fața Curții.

De altfel, Curtea reamintește de asemenea că eventualele consecințe patrimoniale negative provocate de durata excesivă a procedurii se analizează ca rezultat al încălcării dreptului garantat de art. 6 § 1 din Convenție și nu pot fi luate în considerare decât cu titlu de satisfacție echitabilă pe care reclamantul ar putea să o obțină în urma constatării acestei încălcări (''Capestrani c. Italia'' (decizie), nr. 46617/99, 27 ianuarie 2005, și ''Recupero c. Italia'' (decizie), nr. 77713/01, 17 martie 2005; a se vedea de asemenea, mutatis mutandis, ''Varipati c. Grecia'', nr. 38459/97, § 32, 26 octombrie 1999).

De altfel, Curtea a estimat că, în măsura în care o încălcare a dreptului de proprietate este strâns legată de durata procedurii constituind o consecință indirectă a acesteia, legea Pinto permite solicitarea unei decizii care poate se încadreze în logica jurisprudenței Curții privind art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, ''Provvedi c. Italia'' (decizie), nr. 66644/01, 2 decembrie 2004). Aplicând aceste principii, Curtea a respins pentru neepuizare a căilor de atac interne cereri referitoare la o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor decurgând de durata unei măsuri afectând dreptul de proprietate al reclamantul (''Capestrani'' și ''Recupero'', decizii precitate).

Cu toate acestea, în prezenta speță grievul reclamantului nu este tras dintr-o încălcare a dreptului de proprietate, ci din dreptul interesatului de a dispune de un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, așa cum este garantat de art. 13 din Convenție. Conform Curții, încălcarea invocată a acestei dispoziții, așa cum a fost expusă de reclamant, este doar parțial legată de durata pretins excesivă a procedurii de administrație extraordinară. Într-adevăr, este în principal o consecință a limitărilor legale ale drepturilor creditorilor decurgând din decretul ministrului industriei din 23 iunie 1995. Doar acestea sau combinate cu alte circumstanțe, cum ar fi lungimea verificărilor efectuate de comisarii lichidatori, aceste limitări ar fi lipsit reclamantul de posibilitatea de a sesiza o autoritate pentru a-și face valabil dreptul la recuperare a creanțelor față de societatea F.

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că remediul prevăzut de legea Pinto, în cadrul căruia o satisfacție echitabilă poate fi acordată doar atunci când a existat depășirea ''termenului rezonabil'', nu era ''relat la încălcarea incriminată'' conform jurisprudenței organelor Convenției. De plus, Guvernul nu a prezentat nicio decizie judiciară demonstrând că recursul Pinto a fost încercat cu succes în circumstanțe similare cu acelea ale afacerii reclamantului pentru a denunța o presupusă încălcare a articolului 13 din Convenție sau că, în sancționarea unei durate excesive, autoritățile italiene au ținut seama și de limitările legale ale dreptului de acces la justiție al creditorilor, compensîndu-le cu acordarea unei sume de bani suplimentare sub acest titlu (a se vedea, mutatis mutandis, ''Sardinas Albo c. Italia'' (decizie), nr. 56271/00, 8 ianuarie 2004).

Rezultă că excepția de neepuizare ridicată de Guvern nu poate fi reținută.

(a) Guvernul

Guvernul remarcă că limitările impuse creditorilor înainte de depunerea stării creanțelor urmăresc scopul legitim al asigurării egalității între creditori (par condicio creditorum), evitând ca unii dintre ei să-și poată satisface pretenții în dauna altora. De plus, administrația extraordinară vizează conservarea, dacă este posibil, patrimoniului productiv al întreprinderii, continuând sau reconvertind activitățile sale. În faza care precede depunerea stării creanțelor (''faza administrativă''), comisarii lichidatori încearcă să readucă întreprinderea pe piață după un program de reestructurare. Doar dacă acesta se dovedește nerealizabil că administrația extraordinară se transformă în simplă procedură de faliment, al cărui singur scop este distribuția activului între creditori. Ținând seama de marja de apreciere care revine, în materia, jurisdicțiilor naționale, Guvernul estimează că particularitățile procedurii de administrație extraordinară justifică ''o comprimare mai lungă a drepturilor creditorilor''.

Guvernul observă că creditorii pot prezenta observații și recursoruri la judecător împotriva stării creanțelor stabilite de comisarii lichidatori. De plus, deciziile judecătorului privind starea creanțelor și ale comisarilor lichidatori în materia planului de distribuție al activului, de acte de administrație și lichidare a bunurilor pot fi atacate pe cale jurisdicțională conform decretului legislativ nr. 270 din 8 iulie 1999.

Înainte de intrarea în vigoare a acestui decret, legea nr. 391 din 23 august 1988 prevedea că autorizațiile de vânzare a bunurilor întreprinderii puteau fi contestate în fața tribunalului administrativ regional (''TAR''). Ar exista deci o intervenție jurisdicțională efectivă și conformă cerințelor Convenției, care permite creditorilor să-și exercite acțiuni vizând recuperarea creanțelor și contestarea actelor comisarilor lichidatori.

În faza administrativă, deciziile privind admisibilitatea creanțelor sunt adoptate de comisarii lichidatori. Este adevărat că aceștia din urmă nu posedă garanțiile de independență și autonomie proprie unui ''tribunal''. Cu toate acestea, sunt oficiali publici suficient de imparțiali având rol tehnic și administrativ (și anume, salvgardarea întreprinderii și satisfacerea creditorilor). După opinia Guvernului, comisarii, care iau în seama sub controlul organelor de supraveghere ministeriale și pot fi sancționați în caz de încălcare a datoriilor, sunt o ''instanță națională'' în sensul articolului 13 din Convenție. De altfel, eventuale inactivitate poate fi denunțată organelor de supraveghere, permițând creditorilor să ''solicite examinarea dosarului lor''.

Guvernul remarcă că din documentele versate în dosarul ''Saggio c. Italia'' (cerere nr. 41879/98) că starea creanțelor societății Filippo Fochi a fost aprobată de mult timp și că reclamantul nici nu a contestat actele comisarilor lichidatori, nici nu a denunțat comportamentul lor autorităților judiciare sau organelor de supraveghere. Aceste omisiuni ale reclamantului s-ar analiza, conform Guvernului, ca neepuizare a căilor de atac interne.

Guvernul observă în final că din dosar nu rezultă că comisarii lichidatori să fi arbitrar refuzat să verse reclamantului sumele la care avea dreptul. Trebuiau mai întâi să stabilească și recupereze, prin operații complexe, activul societății F.

(b) Reclamantul

Reclamantul observă că afacerea sa este identică cu cauza ''Saggio c. Italia'', unde Curtea a concluzionat la încălcarea articolului 13 din Convenție. A hotărî diferit în prezenta speță ar fi incompatibil cu principiul ''stare decisis'' și ar încălca art. 14 din Convenție.

Reclamantul observă că orice creantă anterioară sau posterioară deschiderii procedurii de administrație extraordinară trebuie verificată conform dispozițiilor articolelor 207 și 209 ale legii falimentului și că orice acțiune judiciară introdusă de un particular în afara acestei proceduri este inadmisibilă. Deci reclamantul nu va dispune, până la încheierea procedurii de administrație extraordinară și depunerea stării creanțelor, de nicio cale eficace pentru revendicarea sumelor care-i sunt datorate. El susține de altfel că durata acestei proceduri a fost excesivă.

Circumstanța, invocată de Guvern, că se poate recurge la judecător împotriva stării creanțelor nu ar fi relevantă, fiind vorba de un remediu care nu poate fi introdus înainte de depunerea stării creanțelor de către comisarii lichidatori. Cât privește posibilitatea de a denunța neregulile eventual comise de aceștia, este o demersare care nu vizează a face determina o creantă, ci a stabili dacă comisarii trebuie să fie sancționați. La fel se întâmplă și în ceea ce privește posibila intervenție a organelor de supraveghere.

Reclamantul se opune tezei Guvernului, conform căreia cerințele articolului 6 din Convenție ar fi mai puțin stricte decât acelea ale articolului 13. El susține că această ultimă dispoziție privește un caz diferit de cel vizat de art. 6. Cât privește cerința de a asigura o protecție identică pentru toți creditorii (par condicio creditorum), reclamantul susține că respectarea acestui principiu ar putea fi garantată de autoritatea judiciară, care totuși nu particip la faza administrativă a procedurii de administrație extraordinară. De altfel, decretul legislativ nr. 270 din 1999 a intrat în vigoare după debutul procedurii obiectul prezentei cereri și remediul introdus de legea nr. 391 din 23 august 1988 poate fi utilizat doar pentru a obține anularea autorizațiilor de vânzare a bunurilor societății debitoare, și nu pentru a cunoaște și determina creanțele.

În fine, reclamantul consideră că plățile eventual efectuate în favoarea Dlui. Saggio sunt fără importanță pentru situația sa personală, fiind vorba de acte privind un terț, care era angajat al altei societăți (S.p.A. Filippo Fochi, întreprindere distinctă de Filippo Fochi energia S.r.l., angajatorul reclamantului).

Curtea nu estimează necesar de a se apleca, la acest stadiu al examinării cererii, asupra întrebării dacă posibilitatea de a contesta actele comisarilor lichidatori și de a denunța comportamentul lor autorităților judiciare sau organelor de vigilanță erau recursoruri eficace legale la încălcările incriminate în sensul jurisprudenței organelor Convenției. Într-adevăr, consideră că chestiunea epuizării acestor recursoruri este strâns legată de substanța grievului reclamantului tras de absența unui ''recurs efectiv în fața unei instanțe naționale'' conform articolului 13 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis și în raport cu art. 5 § 4 din Convenție, ''Kadem c. Malta'' (decizie), nr. 55263/00, 20 septembrie 2001). Deci convine să se unească această chestiune cu fondul.

Curtea estimează, în lumina ansamblului argumentelor părților, că acest griev pune serii probleme de faptă și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, dar necesită un examen pe fond; rezultă că acest griev nu ar putea fi declarat manifestă neîtemeiat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevat.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară cererea admisibilă, cu toate problemele de fond rezervate.

Vincent Berger

Boštjan M. Zupančič

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2005-06-21
0,93
BACCHINI c. SUISSE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 62915/00 présentée par Adrian BACCHINI contre la Suisse La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 21 juin 2005 en une chambre composée de : Sir
CtEDO 2000-09-26
0,93
TARTAGLIA contre l'ITALIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 48402/99 présentée par Cosimo Tartaglia contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 26 septembre 2000 en une chambre composée de M
CtEDO 2000-11-28
0,93
PROVIDE S.r.l. contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION DE LA COUR SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 49312/99 présentée par Provide S.r.l. contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 novembre 2000 en une chambre composé
CtEDO 2002-06-27
0,93
PROSPERI contre l'ITALIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 64708/01 présentée par Carlo PROSPERI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 27 juin 2002 en une chambre composée de MM. G. R
CtEDO 2001-03-29
0,93
BRIZI contre l'ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n os 39743/98 et 39746/98 présentées par Mario BRIZI contre l’Italie La cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 29 mars 2001 en une chambre composée de
Sursă