SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 18933/03 prezentată de Theodoros KONTOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află la 26 mai 2005 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte C.L. Rozakis Mes Tulkens Steiner dnii Hajiyev Spielmann, S.E. Jebens, judecători și dnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 12 iunie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de reclamant, dl Theodoros Kontos, resortisant grec născut în 1951, este în prezent deținut la închisoarea Chalkikiki. El este reprezentat în fața Curții de către M. P. Vasilakopoulos, avocat în baroul din Atena. Guvernul pârât este reprezentat de delegații agentului său, domnul Kyriazopoulos, director la Consiliul Juridic al statului și domnul S. Trekli, auditor la Consiliul Juridic al statului. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În decembrie 1995, Y.K., cetățean japonez, a depus o plângere împotriva reclamantului pentru viol repetat, sechestrare și furt. Faptele reprobabile au avut loc între 25 și 28 noiembrie 1995, în timpul șederii lui Y.K. în Grecia. Aceasta a făcut două declarații la poliție, în absența reclamantului sau a avocatului său. Ședința în fața curții de Assesie din Atena a fost stabilită la 23 martie 1998 și, la acea dată, Y.K. nu s-a prezentat în fața Curții de Assesie și s-a arătat că aceasta nu fusese citată, deoarece autoritățile japoneze solicitau o consemnare de 15 dolari, sumă pe care autoritățile grecești nu o acceptau. Curtea de Assesie a amânat cazul, pe motiv că mărturia pretinsei victime era absolut necesară pentru manifestarea adevărului (Decizia nr. 70-71-72/1998). O nouă audiere a fost stabilită la 5 octombrie 1998 și a fost amânată din aceleași motive (Decizia nr. 205 și 206/1998). La 26 aprilie 1999, Consiliul reclamantului a solicitat o a treia amânare a ședinței, pe motiv că Y.K. nu fusese invocată. Curtea de Assisi a respins această cerere pe motiv că citatul din Y.K. era imposibil. ; a dat citire declarațiilor acesteia și după ce a auzit cinci martori acuzați, ea l-a declarat pe reclamant vinovat de toate faptele care îi erau reproșate, cu excepția furtului, și l-a condamnat la o pedeapsă de șase ani și opt luni de închisoare (Decizia nr 114-115-116/1999). La 6 noiembrie 2000, Consiliul reclamantului a solicitat amânarea ședinței, pe motiv că Y.K. nu a fost invocată să se prezinte și a propus să se plătească personal cheltuielile necesare citării acesteia. Curtea de Apel din Atena a respins această cerere pe motiv că Y.K. nu s-a prezentat ca parte civilă în ședința în primă instanță și, prin urmare, citația sa nu era obligatorie. Statuând pe fond, Curtea de Apel l-a declarat pe reclamant vinovat de sechestrare și de viol și l-a aplicat altor capete de acuzare. Ea i-a aplicat o pedeapsă de cinci ani și opt luni de închisoare (hotărârea nr. 524-25-526/2000). La 19 decembrie 2000, reclamantul s-a ocupat de casare, ridicând ca unic motiv presupusa lipsă de motivare a hotărârii atacate. Ședința a avut loc la 6 decembrie 2002. La 10 decembrie 2002, Consiliul reclamantului a prezentat o notă în care se plângea că condamnarea sa în absența pretinsei victime a actelor care îi erau reproșate îi aducea atingere drepturilor garantate prin art. 6 alineatul (3) litera (d) din convenție. La 20 decembrie 2002, a cincea cameră a Curții de Casație a respins recursul pe motiv că acesta era vădit nefondat. În special, Curtea Supremă a hotărât că faptele cauzei erau bine stabilite și că hotărârea atacată era suficient de motivată. Având în vedere că lipsa motivării a fost singurul motiv de casare invocat de solicitant, aceasta nu a răspuns la afirmația că acesta din urmă ridicase în nota sa din 10 decembrie 2002 privind presupusa încălcare a articolului 6 din convenție (hotărârea nr 2351/2002). art. 510 din Codul de procedură penală enumeră toate mijloacele de casare, printre care se numără o serie de vicii de procedură, precum și lipsa motivării hotărârii atacate. În conformitate cu art. 509 alineatul (2) din Codul de procedură penală, autorul recursului în Casație poate ridica mijloace suplimentare În cazul în care acest termen nu este respectat, mijloacele suplimentare sunt inadmisibile. În conformitate cu art. 504 alineatul (4) din Codul de procedură penală, recursul în cassation se referă, de asemenea, la deciziile pregătitoare (πύπύασκευαστικές αποφάσεις) pronunțate înainte de hotărârea atacată. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (d) din convenție, reclamantul se plânge că a fost condamnat fără ca presupusa victimă a faptelor care i-au fost reproșate, principalul martor aflat sub acuzare, să nu fie ascultată și contra-interogată și, în plus, se plânge de omisiunea Curții de Casație de a răspunde la acuzațiile întemeiate pe presupusa încălcare a dreptului la apărare. Reclamantul se plânge, din perspectiva articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (d) din convenție, că condamnarea sa în absența pretinsei victime a actelor care i-au fost reproșate a adus atingere dreptului la apărare. De asemenea, se plânge că Curtea de Casație nu a răspuns la motivul întemeiat pe presupusa încălcare a acestor drepturi. Dispozițiile invocate de reclamant se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va hotărî (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice inculpat are dreptul în special la (...) să interogheze sau să pună sub semnul întrebării martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați. Guvernul susține, în principal, că reclamantul nu a epuizat în mod valabil căile de atac interne, deoarece a invocat cu întârziere în fața Curții de Casație motivul pe care se plânge în prezent în fața Curții. Prin urmare, acesta nu a acordat Înaltei instanțe posibilitatea de a remedia presupusa încălcare. Guvernul prezintă în sprijinul afirmațiilor sale o notă redactată de vicepreședintele celei de-a cincea camere a Curții de Casație care ajunge la aceeași concluzie, în lumina articolului 509 alineatul (2) din Codul de procedură penală și a teoriei aferente. În subsidiar, guvernul afirmă că cererea este lipsită de temei. Reclamantul efectuează o analiză aprofundată a normelor penale procedurale și invocă o serie de hotărâri ale Curții de Casație, pentru a afirma că, prin formularea recursului său în casare împotriva hotărârii pronunțate, el a atacat, de asemenea, hotărârea Curții de Apel de a nu amâna procesul Prin urmare, acesta concluzionează că Înalta Instanță ar fi trebuit să examineze din oficiu motivul întemeiat pe condamnarea sa în absența pretinsei victime a actelor care îi erau reproșate. Curtea amintește că temeiul regulii epuizării căilor de atac interne prevăzută la art. 35 alineatul (1) din convenție constă în faptul că, înainte de a sesiza o instanță internațională, reclamantul trebuie să fi acordat statului responsabil posibilitatea de a remedia presupusele încălcări prin mijloace interne, utilizând resursele judiciare oferite de legislația națională, cu condiția ca acestea să se dovedească eficiente și suficiente (a se vedea, printre altele, hotărârea Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr 29185/95, § 37, CEDH 1999.I. În acest scop, reclamantul nu trebuie să fi sesizat numai instanțele naționale, ci trebuie să fi ridicat, de asemenea, în fața acestor instanțe, cel puțin în esență și în formele și termenele dreptului intern, obiecțiile pe care intenționează să le formuleze ulterior în fața Curții (a se vedea, printre multe altele, Cardot c. Franța , Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 18, § 34). Curtea constată de la început că există un dezacord clar între părți cu privire la domeniul exact al dispozițiilor Codului de procedură penală care se aplică în speță. Or, Curtea consideră că nu este de competența sa să se dedice unei interpretări a dreptului intern pentru a detalia părțile. Cu toate acestea, Comisia nu poate decât să constate, la citirea articolului 509 alineatul (2) din Codul de procedură penală, că reclamantul a întârziat să invoce în fața Curții de Casație motivul care constituie obiectul prezentei sale cereri. Acest comportament este, în mod evident, cauza imposibilității de a examina și de a răspunde acestui motiv și de a remedia, după caz, presupusa încălcare. Întrucât reclamantul, care a fost reprezentat de un avocat pe tot parcursul procedurii, nu a ridicat niciun motiv special de natură să îl scutească de obligația de a se conforma, nici măcar ca măsură de precauție, la litera articolului 509 alineatul (2) din Codul de procedură penală, Curtea nu poate accepta decât înainte de a o sesiza, acesta din urmă a făcut uz în mod normal de căile de atac puse la dispoziție de dreptul intern. Prin urmare, cererea trebuie respinsă pentru neobosirea valabilă a căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Loukis Loucare Președinte
de la requête n
o
18933/03
présentée par Theodoros KONTOS
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 26 mai 2005 en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
M
mes
F.
Tulkens
,
E.
Steiner
,
MM.
K.
Hajiyev
,
D.
Spielmann,
S.E.
Jebens,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 12 juin 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Theodoros Kontos, ressortissant grec né en 1951, est actuellement détenu à la prison de Chalkidiki. Il est représenté devant la Cour par M
e
V.
Kyriazopoulos, assesseur auprès du Conseil Juridique de l'Etat et M
me
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 1
er
décembre 1995, Y.K., ressortissante japonaise, déposa une plainte contre le requérant pour viols répétés, séquestration et vol. Les faits reprochés se seraient déroulés entre le 25 et le 28 novembre 1995, pendant le séjour de Y.K. en Grèce. Celle-ci fit deux dépositions auprès de la police, en l'absence du requérant ou de son avocat.
L'audience devant la cour d'assises d'Athènes fut fixée au 23 mars 1998. A cette date, Y.K. ne se présenta pas devant la cour d'assises. Il apparut que celle-ci n'avait pas été citée à comparaître, car les autorités japonaises réclamaient une consignation de 15 $, somme que les autorités grecques se refusaient de verser. La cour d'assises ajourna l'affaire, au motif que le témoignage de la prétendue victime était absolument nécessaire pour la manifestation de la vérité (décision n
o
70-71-72/1998). Une nouvelle audience fut fixée au 5 octobre 1998 et fut à nouveau ajournée pour les mêmes motifs (décision n
o
205 et 206/1998).
Le 26 avril 1999, le conseil du requérant demanda un troisième report de l'audience, au motif que Y.K. n'avait pas été citée à comparaître. La cour d'assises rejeta cette demande au motif que la citation de Y.K. était impossible
; elle donna lecture des dépositions de celle-ci et après avoir entendu cinq témoins à charge, elle déclara le requérant coupable de tous les faits qui lui étaient reprochés, à l'exception du vol, et le condamna à une peine de six ans et huit mois d'emprisonnement (décision n
o
114-115-116/1999). Le requérant interjeta alors appel de cette décision.
Le 6 novembre 2000, le conseil du requérant demanda le report de l'audience, au motif que Y.K. n'avait pas été citée à comparaître. Il proposa de verser personnellement les frais nécessaires à la citation de celle-ci. La cour d'appel d'Athènes rejeta cette demande au motif que Y.K. ne s'était pas présentée en tant que partie civile lors de l'audience en première instance et que, dès lors, sa citation n'était pas obligatoire. Statuant sur le fond, la cour d'appel déclara le requérant coupable de séquestration et d'un acte de viol et l'acquitta des autres chefs d'accusation. Elle lui infligea une peine de cinq ans et huit mois d'emprisonnement (arrêt n
o
524-525-526/2000).
Le 19 décembre 2000, le requérant se pourvut en cassation, en soulevant comme unique motif le prétendu défaut de motivation de l'arrêt attaqué. L'audience eut lieu le 6 décembre 2002. Le 10 décembre 2002, le conseil du requérant déposa une note dans laquelle il se plaignait que sa condamnation en l'absence de la prétendue victime des actes qui lui étaient reprochés, portait atteinte à ses droits garantis par l'article 6 § 3 d) de la Convention.
Le 20 décembre 2002, la cinquième chambre de la Cour de cassation rejeta le pourvoi au motif qu'il était manifestement mal fondé. La haute juridiction jugea en particulier que les faits de l'affaire étaient bien établis et que l'arrêt attaqué était suffisamment motivé. Considérant que le défaut de motivation était l'unique moyen de cassation soulevé par le requérant, elle ne répondit pas à l'allégation que ce dernier avait soulevée dans sa note du 10 décembre 2002, concernant la prétendue violation de l'article 6 de la Convention (arrêt n
o
2351/2002).
B.
Le droit interne pertinent
L'article 510 du code de procédure pénale énumère l'ensemble des moyens de cassation, parmi lesquels figurent un certain nombre de vices de procédure, ainsi que le défaut de motivation de l'arrêt attaqué.
Selon l'article 509 § 2 du code de procédure pénale, l'auteur du pourvoi en cassation peut soulever des «
moyens additionnels
» de cassation dans un mémoire ampliatif qui doit être déposé auprès des services du procureur général près la Cour de cassation au plus tard quinze jours avant l'audience. Si ce délai n'est pas respecté, les moyens additionnels sont irrecevables.
Aux termes de l'article 504 § 4 du code de procédure pénale, le pourvoi en cassation vise également les décisions préparatoires (προπαρασκευαστικές αποφάσεις) rendues avant l'arrêt attaqué.
Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, le requérant se plaint qu'il a été condamné sans que la prétendue victime des faits qui lui étaient reprochés, principal témoin à charge, ne soit entendue et contre-interrogée. Il se plaint en outre de l'omission de la Cour de cassation de répondre à son grief tiré de la prétendue violation des droits de la défense.
Le requérant se plaint, sous l'angle de l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, que sa condamnation en l'absence de la prétendue victime des actes qui lui étaient reprochés porta atteinte aux droits de la défense. Il se plaint aussi que la Cour de cassation n'a pas répondu à son moyen tiré de la prétendue violation desdits droits. Les dispositions invoquées par le requérant se lisent comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
(...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge.
»
Le Gouvernement plaide, à titre principal, que le requérant n'a pas épuisé valablement les voies de recours internes, car il a soulevé tardivement devant la Cour de cassation le grief dont il se plaint actuellement devant la Cour. Dès lors, il n'a pas donné à la haute juridiction l'occasion de redresser la violation alléguée. Le Gouvernement produit à l'appui de ses dires une note rédigée par le vice-président de la cinquième chambre de la Cour de cassation arrivant à la même conclusion, à la lumière de l'article 509 § 2 du code de procédure pénale et de la théorie y relative. A titre subsidiaire, le Gouvernement affirme que la requête est dénuée de fondement.
Le requérant procède à une analyse approfondie des règles pénales procédurales et invoque un certain nombre d'arrêts de la Cour de cassation, pour affirmer qu'en formant son pourvoi en cassation contre l'arrêt prononçant sa condamnation, il avait aussi attaqué la décision de la cour d'appel de ne pas ajourner le procès
; dès lors, il conclut que la haute juridiction aurait dû examiner d'office son grief tiré de sa condamnation en l'absence de la prétendue victime des actes qui lui étaient reprochés.
La Cour rappelle que le fondement de la règle de l'épuisement des voies de recours internes énoncée dans l'article 35 § 1 de la Convention consiste en ce qu'avant de saisir un tribunal international, le requérant doit avoir donné à l'Etat responsable la faculté de remédier aux violations alléguées par des moyens internes, en utilisant les ressources judiciaires offertes par la législation nationale pourvu qu'elles se révèlent efficaces et suffisantes (voir, entre autres, l'arrêt
Fressoz et Roire c.
France
[GC], n
o
29183/95, §
37, CEDH 1999–I). A cette fin, le requérant ne doit pas seulement avoir saisi les juridictions nationales, mais doit également avoir soulevé devant ces juridictions, au moins en substance et dans les formes et délais du droit interne, les griefs qu'il entend ensuite formuler devant la Cour (voir, parmi beaucoup d'autres,
Cardot c. France
, arrêt du 19 mars 1991, série A n
o
200, p. 18, § 34).
La Cour note d'emblée qu'il y a un net désaccord entre les parties sur la portée exacte des dispositions du code de procédure pénale qui trouvent à s'appliquer en l'espèce. Or, la Cour estime qu'il ne lui appartient pas de se livrer à une interprétation du droit interne pour départager les parties. Elle ne peut toutefois que constater, à la lecture même de l'article 509 § 2 du code de procédure pénale, que le requérant a tardé à invoquer devant la Cour de cassation le grief qui constitue l'objet de sa présente requête. Ce comportement est manifestement à l'origine de l'impossibilité pour la haute juridiction d'examiner et de répondre à ce grief et de redresser, le cas échéant, la violation alléguée. Etant donné que le requérant, qui était représenté par un avocat tout au long de la procédure, n'a soulevé aucune raison particulière de nature à le dispenser de l'obligation de se conformer, ne serait-ce que par précaution, à la lettre de l'article 509 § 2 du code de procédure pénale, la Cour ne saurait accepter qu'avant de la saisir, celui-ci ait fait un usage normal des voies de recours mises à sa disposition par le droit interne.
Il s'ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement valable des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Loukis
Loucaides
Greffier
Président