a cererii nr.
o
36777/03
prezentată de Mikel IRIBARREN PINILLOS
împotriva Spaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), ședință pe 31 mai 2005 într-o cameră compusă din
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
președinte
,
MM.
J.
Casadevall
,
G.
Bonello
,
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi
,
L.
Garlicki,
J.
Borrego Borrego,
judecători
,
și d-na
. F.
Elens-Passos,
grefieră adjunctă de secțiune
,
Văzând cererea menționată mai sus introdusă pe 14 noiembrie 2003,
După deliberare, pronunță următoarea decizie
:
Reclamantul, d. Mikel Iribarren Pinillos, este cetățean spaniol, născut în 1973 și rezidând la Pamplonă. Este reprezentat înaintea Curții de d-ne
es
María
José și José Luis Beaumont Aristu, avocați la Pamplonă.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Pe 15 decembrie 1991, în jurul orei 2 noaptea, reclamantul a fost grav rănit de impactul unei bombe fumigene lansate de poliția de antirevoltă la o distanță foarte scurtă, în cursul violentelor ciocniri din cartierele vechi ale Pamplonei. Când echipele Crucii Roșii au sosit la fața locului, reclamantul nu respira, avea arsuri pe o parte a feței și hemiplegie stângă. Starea lui era foarte gravă. A primit asistență urgentă și a fost transportat, cu ambulanța medicalizată, la unitatea de terapie intensivă a Spitalului Navarre, unde a fost operat chirurgical.
1.
Procedura urmărită înaintea jurisdicțiilor penale
În aceeași zi, judecătorul de instrucție nr.
o
3 din Pamplonă a deschis o investigație penală din cauza rănilor grave suferite de reclamant.
Printr-un ordin din 21 februarie 1994, judecătorul de instrucție a decis o încetare provizoriu a investigației, observând că reclamantul necesitase 459 zile pentru a se recupera din rănile suferite. A notat, de asemenea, că reclamantul participase la ciocniri, deoarece purta în jurul gâtului o eșarfă asemănătoare celor folosite de manifestanți pentru a-și acoperi fața și avea pe hainele parțule de elemente chimice folosite la fabricarea explozivilor și a dispozitivelor pirotehnice. După respingerea recurului
de reforma
prezentat de reclamant, acesta a apelat.
Printr-o decizie din 11 octombrie 1994, Audiencia Provincial
din Navarre a anulat deciziile atacate și a ordonat efectuarea unor noi măsuri pentru a aprofunda și clarifica anumite aspecte ale investigației.
Printr-un ordin din 6 aprilie 1995, judecătorul de instrucție nr.
o
3 din Pamplonă a decis din nou o încetare provizoriu, în măsura în care nici identitățile persoanelor care au participat la faptele litigioase nici circumstanțele în care acestea s-au produs nu putuseră fi stabilite. După respingerea recurului
de reforma,
reclamantul a apelat.
Pe 8 iunie 1995, reclamantul a fost recunoscut ca fiind incapacitat.
Printr-o decizie din 29 septembrie 1995, Audiencia Provincial
din Navarre a anulat parțial deciziile atacate, estimând suficient stabilit comiterea unei infracțiuni de loviri și răniri și a confirmat deciziile anterior pronunțate în măsura în care autorul sau compliciil lansării dispozitivului nu puteau fi identificați la acel stadiu al procedurii, polițiștii care depuseră în calitate de inculpați nefiind prezenți la momentul impactului.
Pe 6 mai 1997, reclamantul i s-a acordat o incapacitate permanentă de 37% de către Guvernul Navarre.
2.
Procedura privind despăgubirile pentru responsabilitate patrimonială a Statului
a)
Cerere înaintea organelor administrative
Un raport medical efectuat la cererea reclamantului pe 27 iunie 1996 a constatat că acesta suferise leziuni grave inclusiv traumatism cranio-cefatic, edem cerebral, comă, arsuri de gradul III pe partea dreaptă a feței și la ambii ochi, precum și sechele neurologice, neuropsihologice și oftalmologice și cicatrici. A stabilit legătura de cauzalitate între impactul bombei și rănile și sechele descrise, și a evaluat suma despagubirilor de revendicat.
Pe 2 august 1996, reclamantul a prezentat o cerere de daune și prejudicii împotriva administrației la ministerul de interne, pentru responsabilitate patrimonială din cauza faptelor expuse mai sus.
Pe 25 septembrie 1996, în măsura în care se agea de daune cauzate de funcționarea unui serviciu public, instructorul dosarului administrativ a considerat că normele privind responsabilitatea patrimonială a administrației erau aplicabile faptelor litigioase. A propus o admitere parțială a cererii reclamantului și a acordat daune și prejudicii pentru suma de 14
644
842 pesetas (88
017,27
euro), în timp ce reclamantul solicita 47
224
816 pesetas (283
826,86
euro). Pentru stabilirea unei asemenea sume, instructorul a luat în considerare, pe de o parte, tarifele în Ordinul din 5 martie 1991 pe care le-a estimat aplicabile în cauză, și, pe de altă parte, faptul că, așa cum dosarul procedurii penale arăta, reclamantul participase la ciocnirile cu ordinea publică care au avut loc pe 15 decembrie 1991, creând astfel o situație de pericol, de care era responsabil.
Reclamantul a prezentat observații insistând pe suma pe care o solicita, și pe care o evaluase în aplicarea criteriilor stabilite de legea 30/1995 din 8 noiembrie, aplicabilă despagubirilor relative la daunele derivate din accidentele rutiere.
În urma observațiilor reclamantului, pe 29 octombrie 1996, instructorul dosarului a formulat o nouă propunere și a majorat suma daunelor și prejudiciilor la 16
811
261 pesetas (101
037,71 euro), corespunzând jumătății sumei care ar fi trebuit acordată reclamantului dacă nu ar fi participat la violentul ciocnire cu forțele de securitate.
În raportul din 7 mai 1997, serviciul juridic al Statului la ministerul de interne a aprobat favorabil propunerile instructorului.
Consiliul de Stat, căruia i s-a transmis dosarul, a rendat raportul din 11 septembrie 1977. A propus respingerea cererii prezentate de reclamant. A constatat, într-adevăr, că, în decizia ei, Audiencia Provincial
declara că autorul lansării bombei fumigene care rănise reclamantul nu era cunoscut, și a estimat că era dovedit că reclamantul însuși participase la violente ciocniri în cursul cărora bomba fumigene fusese lansată, fără ca reclamantul să fi încercat să-și justifice altfel prezența pe fața locului. Raportul concluzionează deci că daunele cauzate nu puteau fi imputate administrației, și că regula generală a interzicerii abuzului de drept împiedica admiterea prețurilor reclamantului.
Printr-o decizie din 27 noiembrie 1997, ținând seama de concluzia raportului Consiliului de Stat conform căreia daunele cauzate nu puteau fi imputate administrației, ministerul de interne a respins cererea reclamantului.
b)
Procedura contencios-administrativă
Pe 15 decembrie 1997, reclamantul a prezentat apoi un recurs contencios-administrativ înaintea Audiencia Nacional
.
Printr-o hotărâre din 1
er
iulie 1998, reclamantul a obținut parțial victorie, primind despăgubirile pentru suma de 10
000
000 pesetas (60
101,21 euro). Hotărârea a precizat că, cum jurisdicția penală stabilise, bomba fumigene care a lovit reclamantul pe cap și l-a rănit grav, fusese lansată, la o distanță foarte scurtă, de un agent de poliție a cărui identitate nu putuseră fi stabilite, și care acționa în exercitarea funcțiilor sale. Audiencia Nacional
a estimat prin urmare că administrația era responsabilă de rănile cauzate reclamantului de acțiunea disproporționată a unui agent de poliție, în măsura în care exista o legătură evidentă de cauzalitate între rănile reclamantului și acțiunile polițistului. Pentru a evalua daunele și prejudiciile de plătit reclamantului, Audiencia Nacional
a ținut seama de faptul că reclamantul se afla pe fața locului și participa la violente ciocniri ale ordinii publice care provocaseră intervenția poliției. A considerat că sumele despagubirilor prevăzute de legea 30/1995, din 8
noiembrie
1995, pentru daunele cauzate de vehicule cu motor, erau inaplicabile și a ținut seama de vârsta reclamantului, de prejudiciul estetic important suferit și de limitările profesionale și sechele pe care le va păstra.
Atât reclamantul cât și avocatul Statului s-au pourvut în recurs de casație. Avocatul Statului explica în pourvoi că daunele la care administrația trebuia să facă față era cea cauzată exclusiv de un funcționare normal sau anormal a unui serviciu public sau a unei activități administrative, cu condiția ca nici o altă cauză externă să nu intervină. În această din urmă ipoteză, administrația nu era obligată să verseze vreun despăgubire. Pentru avocatul Statului, nu exista în cauză o legătură de cauzalitate directă sau imediată între daunele cauzate reclamantului și acțiunile poliției, dat fiind prezența nejustificată a reclamantului pe fața locului și participarea lui la ciocnirile în cauză.
Printr-o hotărâre din 31 ianuarie 2003, Tribunalul suprême a admis pourvoul prezentat de avocatul Statului și a anulat hotărârea atacată. A constatat în primul rând participarea reclamantului la faptele litigioase, așa cum jurisdicțiile penale stabiliseră, și a notat că, deși rănile fuseseră cauzate de forțele ordinii, modul lor de acțiune nu fusese ilegal. În măsura în care manifestanții baricase strada cu foc, poliția a trebuit să lanseze, timp de ore, bombe fumigene, și reclamantul însuși contribuise la crearea situației de pericol din care fusese în final victim. Tribunalul suprême concluziona deci că reacția agenților ordinii nu era, văzând ce precedă, disproporționată, și că rănile suferite de reclamant erau datorite întâmplării, deci era obligat să suporte daunele.
O opinie disidentă a fost atașată hotărârii. Magistratul dissident expunea, contrar opiniei majoritare a Camerei că, deși reclamantul participa la ciocniri din 15 decembrie 1991, nu era obligat să suporte singur riscurile impactului unui dispozitiv, cum ar fi bomba fumigene în cauză, care nu era concepută pentru a fi lansată la o distanță foarte scurtă, dat fiind consecințele teribile pe care aceasta le putea avea, cum s-a întâmplat în cazul acesta. Sublinia că atât calea administrativă prealabilă cât și jurisdicția penală estimaseră că impactul bombei fumigene pe capul reclamantului era cauza rănilor și sechele lui gravissime. Adăuga că motivele expuse în pourvoul în recurs de casație al avocatului Statului nu erau susceptibile să conducă la anularea hotărârii atacate în măsura în care responsabilitatea Statului nu este angajată doar, cum acesta susține, în caz de disfuncționare a administrației publice, ci și atunci când acțiunile în cauză se încadrează în funcționarea normală a administrației dar au cauzat daune.
Invocând articolele 24 din Constituție (dreptul la un proces echitabil într-o perioadă rezonabilă de către un judecător stabilit de lege, drept la utilizarea mijloacelor de probă necesare pentru apărare și la prezumția de nevinovăție), 10
(dreptul la demnitate a persoanei), 14 (principiul ne-discriminării), 18 (dreptul la onoare și imagine) și 15 (interzicerea tratamentelor inumane și degradante și dreptul la integritate fizică și morală), reclamantul a depus un recurs de
amparo
înaintea Tribunalului constituțional, care a fost respins printr-o decizie din 21 octombrie 2003.
Pentru ceea ce privește răspunsul incoerent pretins dat de jurisdicțiile interne la prețurile lui (
incongruencia extra petita
), înalta jurisdicție a notat că reclamantul nu epuizase căile de atac interne solicitate în această privință, și anume, prezentarea unei cereri tendente la declararea nulității procedurii înaintea Tribunalului suprême, conform articolului 240 § 3 din Legea organică relativă la Puterea Judiciară.
Privitor la pretensa încălcare a dreptului ca cauza sa să fie examinată de un tribunal stabilit de lege, înalta jurisdicție a notat că aprecierea diferită a faptelor efectuată de Tribunalul suprême în comparație cu cea a Audiencia Nacional
nu poate constitui o încălcare a dreptului invocat.
Cât privește alergațiile de încălcare a drepturilor protejate de articolele 10,
15 și 18, Tribunalul constituțional a reamintit că prima din dispozițiile invocate nu era susceptibilă de recurs de
amparo
, și a estimat că aprecierea făcută de Tribunalul suprême privitor la proporționalitatea reacției poliției în fața manifestanților nu putea periclita drepturile în cauză. De altfel, și pentru ceea ce privește pretensta încălcare a dispozițiilor citate din cauza neaplicării în cazul de cauză a tarifelor de evaluare prevăzute pentru despăgubirile și prejudiciile cauzate de accidentele rutiere în caz de leziuni fizice, înalta jurisdicție a reiteratcaracterul mal întemeiat al alergațiilor în cauză ținând seama că nu se agea de situații comparabile și că refuzul despăgubirii unei sume determinate nu periclita dreptul la integritatea fizică și morală.
În măsura în care reclamantul alergă încălcarea drepturilor sale la prezumția de nevinovăție, la onoare și imagine personală și să utilizeze mijloace de probă relevante pentru apărare, Tribunalul constituțional a notat că decizia jurisdicțiilor interne de a considera că reclamantul participase la manifestația ilegală era suficient motivată și bazată pe diferite mijloace de probă
; de fapt, atât Tribunalul suprême cât și Audiencia nacional
estimaseră că participarea reclamantului în manifestația în cauză decurgea din o întreagă serie de indici, și o asemenea concluzie nu părea arbitrară sau nerezonabilă.
Pentru ceea ce privește, în sfârșit, grievul derivând din durata procedurii, Tribunalul constituțional a notat că aceasta începuse pe 15
decembrie 1997, data la care primul recurs contencios-administrativ fusese prezentat, și nu pe 15 decembrie 1991, data la care faptele obiect al prezentei cereri avuseră loc. Dat fiind că procedura contencios-administrativă în cauză se întinse timp de puțin peste cinci ani pentru două instanțe dintre care una înaintea Tribunalului suprême, Tribunalul constituțional concluziona că durata nu era excesivă, ținând seama de durata medie a procedurilor de același tip și de conduita autoritățile și reclamantul, care nu contribuiseră la prelungirea anormală a sa, și aceasta în ciuda lapsei de timp scurs între momentul când incidentele avuseră loc și pronunțarea unei decizii definitive privind absența responsabilității Statului–puțin peste unsprezece ani-. Recurul de
amparo
al reclamantului a fost deci în întregime respins.
B.
Dreptul intern relevant
1.
Constituția spaniolă
art. 106 § 2
„
Persoanele fizice au dreptul, conform legii, să fie despăgubite pentru orice prejudiciu suferit în bunurile și drepturile lor, cu excepția cazului de forță majoră, cu condiția ca prejudiciul să fie consecința funcționării serviciilor publice.
"
2.
Legea 30/1992, din 26 noiembrie, privind regimul juridic al administrațiilor publice și regimul administrativ comun (în vigoare la momentul faptelor)
art. 139 § 1
„ Persoanele fizice au dreptul de a fi despăgubite de administrațiile publice pertinente, pentru prejudiciile suferite în bunurile și drepturile lor, cu excepția cazului de forță majoră, cu condiția ca prejudiciul să fie consecința funcționării normale sau anormale a serviciilor publice.
"
art. 141 § 1
„
Doar sunt susceptibile a fi despăgubite prejudiciile cauzate persoanelor fizice din cauza daunelor pe care nu au datorii juridice de a suporta conform legii. "
3.
Legea organică 6/1985, din 1
er
iulie, relativă la Puterea Judiciară
art. 240, în redacția dată acestei dispoziții de Legea organică 13/1999, din 14 mai 1999
„ 3. (...) Părțile legitime la o procedură, vor putea cere în scris ca să fie declarată nulitatea procedurii atunci când există defecte de formalități care au împiedicat interesatul de a se apăra corect, sau atunci când hotărârea nu răspunde [sau dă un răspuns incoerent] la prețurile interesatului cu condiția ca, în primul caz, să apară imposibil de a invoca defectele în cauză înaintea pronunțării hotărârii sau a deciziei care pune capăt procedurii. Nici una nici cealaltă nu trebuie să fie susceptibile de recurs în care situația suferită a fi în imposibilitate de a se apăra să poată fi reparată.
"
Competent pentru a examina această procedură incidentă va fi același judecător sau tribunal având pronunțat hotărârea sau decizia deveni definitive. Termenul pentru a cere declararea nulității va fi de douăzeci de zile de la comunicare a hotărârii sau deciziei sau, în orice caz, de îndată ce reclamantul a avut cunoștință de defectul de formalitate l-au împiedicat de a se apăra corect, fără ca, în cazul din urmă, nulitatea să poată fi cerută după lapsul de cinci ani de la comunicare a hotărârii sau deciziei. Judecătorul sau tribunalul va declara irrecevabilă orice cerere punând alte întrebări. Decizia declarând irrecevabilitatea cererii de nulitate nu va fi susceptibilă de recurs ".
1.
Reclamantul susține o încălcare a articolelor 3, 8 și 14 din Convenție din cauza reacției agenților de poliție care i-au cauzat leziuni grave și sechele și o periclitare a integrității sale fizice și morale, reacție care a fost considerată „
proporționată
" de Tribunalul suprême. Estimează, de asemenea, că aceste drepturi au fost nerespectate din cauza evaluării „
arbitrare și aleatorii
" a daunelor efectuate de Audiencia Nacional
și din absența luării în considerare a sistemului de evaluare prevăzut pentru despăgubirile și prejudiciile cauzate de accidentele rutiere.
2.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție:
a)
Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a prezenta vreun recurs împotriva deciziei de irrecevabilitate pronunțată de Tribunalul constituțional, în timp ce posibilitatea aceasta este permisă ministerului public, ceea ce periclitează principiul contradictoriu. În această privință, invocă, de asemenea, art. 13 din Convenție și estimează că recurul lui de
amparo
nu poate fi considerat „
efectiv
" în sensul acestei dispoziții.
b)
Reclamantul estimează că principiul egalității armelor a fost încălcat la adresa lui în măsura în care pourvoul în recurs de casație prezentat de avocatul Statului a fost admis de Tribunalul suprême pentru un motiv neîndemnit înaintea lui și împotriva căruia reclamantul nu putea deci prezenta observații. De altfel, Tribunalul suprême modifică povestea faptelor declarate dovedite de Audiencia Nacional
, ceea ce este contrar legii.
c)
Reclamantul se plânge de faptul că jurisdicțiile interne au estimat dovedită participarea lui în dezordini publice în cursul cărora fusese grav rănit și că, pentru Tribunalul suprême, această participare era
ratio decidendi
a deciziei sale.
d)
Reclamantul se plânge în sfârșit de durata excesivă a procedurii interne, care, conform lui, a început pe 15 decembrie 1991, data la care faptele au avut loc, cu investigația penală deschisă înaintea judecătorului de instrucție nr.
o
3 din Pamplonă, și s-a terminat cu decizia Tribunalului constituțional din 21 octombrie 2003, adică, unsprezece ani și zece luni mai târziu.
1.
Reclamantul susține o încălcare a articolelor 3, 8 și 14 din Convenție din cauza caracterului, pe care l-estimă disproporționat, a reacției agenților de poliție care i-au cauzat leziuni grave, și arată dezacordul cu evaluarea daunelor efectuate de Audiencia Nacional
care ar fi deci periclitat principiul ne-discriminării
.
Dispozițiile invocate prevăd după cum urmează
:
art. 3
„
Nicio persoană nu poate fi supusă torturii nici pedepselor sau tratamentelor inhumane sau degradante.
"
art. 8 § 1
„
Orice persoană are dreptul la respectul vieții sale private și familiale, al domicilului și corespondenței sale.
"
art. 14
„
Plăcerea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată, fără nici o distincție, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opini politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
"
a)
Privitor la neaplicarea în cauza din față a tarifelor de evaluare prevăzute de legea privind accidentele rutiere în caz de leziuni fizice, cum le cere reclamantul, Curtea observă că înalta jurisdicție a estimat că nu se agea de situații comparabile și că refuzul despăgubirii unei sume determinate nu periclita principiul ne-discriminării invocat de reclamant.
Rezultă că acest grief este manifest neîntemeiat și trebuie respins prin aplicare a articolului
35
§
4 din Convenție.
b)
În măsura în care reclamantul susține încălcarea articolelor 3 și 8 din Convenție, în starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor griefuri și judecă necesar a comunica această parte a cererii guvernului defendent conform articolului
54
§
2
b) din regulamentul ei.
2.
Reclamantul se plânge, sub unghiul articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție, de mai multe periclitări ale dreptului la echitate a procedurii precum și a caracterului inefectiv al recurului de
amparo
. Dispozițiile citate sunt redactate după cum urmează
:
art. 6 § 1
„
Orice persoană are dreptul la o cauză să-i fie judecată echitabil (...) într-o perioadă rezonabilă de un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...).
"
art. 13
„
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la octroi a unui recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale (...).
"
a)
Reclamantul susține mai întâi încălcarea principiului contradictoriu, din cauza imposibilității de a prezenta vreun recurs împotriva deciziei de irrecevabilitate pronunțată de Tribunalul constituțional, în timp ce posibilitatea aceasta este permisă ministerului public, și estimează că recurul lui de
amparo
nu poate deci fi considerat „
efectiv
".
În măsura în care reclamantul se plânge că doar ministerul public poate prezenta recursuri contra deciziilor de irrecevabilitate pronunțate de Tribunalul constituțional, Curtea observă că în dreptul spaniol, sarcina ministerului public în procedura de
amparo
, este aceea de a apăra legalitatea, drepturile cetățenilor, și interesul public protejat de lege. Nu este deci parte la procedura din punct de vedere al dreptului intern (vezi
Blanco Callejas c. Spania
(decizie), nr.
o
64100/00, 18 iunie 2002). Rolul lui se limitează, de fapt, la prezentarea unui recurs de
súplica
împotriva deciziei pronunțate de Tribunalul constituțional atunci când estimă că o asemenea decizie poate periclita un drept fundamental. În cazul de cauză, faptul că ministerul public nu a prezentat recursul menționat nu poate periclita dreptul reclamantului la echitate a procedurii, care, de altfel, a beneficiat de principiul contradictoriu pe parcursul procedurii interne.
Rezultă că acest grief este manifest neîntemeiat și trebuie respins prin aplicare a articolului
35
§
4 din Convenție.
b)
Reclamantul estimează apoi că principiul egalității armelor a fost încălcat la adresa lui în măsura în care pourvoul în recurs de casație prezentat de avocatul Statului a fost admis de Tribunalul suprême pentru un motiv neîndemnit înaintea lui și împotriva căruia reclamantul nu putea deci prezenta observații, și din faptul că Tribunalul suprême a modificat povestea faptelor declarate dovedite de Audiencia Nacional.
Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că jurisdicțiile interne au estimat că participarea lui în dezordini publice în cursul cărora fusese grav rănit era dovedită.
Pentru ceea ce privește pretensta periclitare a principiului egalității armelor în cadrul pourvoul în recurs de casație, Curtea observă că, cum Tribunalul constituțional a precizat în decizia ei, în cazul în care reclamantul estima că obținuse un răspuns incoerent la prețurile lui, ar trebuit să sesizeze, în temeiul articolului 240 § 3 din Legea organică relativă la Puterea Judiciară, Tribunalul suprême cu o cerere de nulitate a procedurii, înainte de a sesiza Tribunalul constituțional cu un recurs de
amparo
. Reclamantul nu a deci epuizat conform articolului 35 § 1 din Convenție căile de atac interne care-i erau deschise în dreptul spaniol.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă, prin aplicare a articolului 35 § 1 din Convenție.
Pentru ceea ce privește dezacordul reclamantului cu faptul că jurisdicțiile interne au estimat că participarea lui în dezordini publice în cursul cărora fusese grav rănit era dovedită, Curtea reamintește că revine în primul rând autoritățile naționale, și în special curți și tribunale, să interpreteze faptele și legislația internă (vezi,
mutatis mutandis
, hotărârea
Brualla
Gómez de la Torre
c.
Spania
din 19 decembrie 1997,
Culegere de hotărâri și decizii
1997-VIII, p. 2955, § 31), ținând seama de caracterul subsidiar al rolului ei, și nu va înlocui aprecierea proprie a faptelor și a dreptului cu cea a lor, decât dacă și în măsura în care acestea ar putea a periclita drepturile și libertățile salvaguardate de Convenție (vezi, printre altele, hotărârea
Tejedor
García c
.
Spania
din 16
decembrie 1997,
Culegere de hotărâri și decizii
1997-VIII, p.
2796, §
31, și
García
Ruiz
c.
Spania
[MC], nr.
o
30544/96
Curtea observă că Tribunalul suprême a constatat participarea reclamantului la faptele cauzei ținând seama de concluzii la care jurisdicția penală ajunsese și că Audiencia Nacional
a estimat că era dovedit că reclamantul se afla pe fața locului și participase la violente ciocniri din 15 decembrie 1991, ceea ce Tribunalul suprême a reluat și confirmat în hotărârea sa. Era vorba de o constatare pe care raportul Consiliului de Stat precum și jurisdicțiile penale o referenț deja.
Curtea nu a decelat nici un indice de arbitrare în desfășurarea procedurii. Se agea mai degrabă în prezenta cauză de un dezacord al reclamantului cu aprecierea faptelor și a grievurilor efectuată de jurisdicțiile interne care examinaseră réclamațiile lui. Sub lumina principiilor degajate de jurisprudența ei, Curtea estimează că nimic în dosar nu permite decela o apariție de încălcare de către jurisdicțiile spaniole a drepturilor recunoscute articolului 6 din Convenție. Această parte a cererii este deci manifest neîntemeiat și trebuie respinsă conform articolului 35
§§ 3 și 4 din Convenție.
c)
În sfârșitul, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii interne, care ar fi început pe 15 decembrie 1991, data la care faptele au avut loc, și s-ar fi terminat cu decizia Tribunalului constituțional din 21 octombrie 2003.
În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui grief și judecă necesar a comunica această parte a cererii guvernului defendent conform articolului
54
§
2
b) din regulamentul ei.
Din aceste considerente, Curtea, cu unanimitate,
Amână
examinarea grievurilor reclamantului derivând din articolele 3, 6 § 1 (durata procedurii) și 8 din Convenție
;
Declară
cererea inadmisibilă pentru surplus.
Françoise
Elens-Passos
Nicolas
Bratza
Grefieră adjunctă
Președinte
de la requête n
o
36777/03
présentée par Mikel IRIBARREN PINILLOS
contre l'Espagne
La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 31 mai 2005 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
J.
Casadevall
,
G.
Bonello
,
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi
,
L.
Garlicki,
J.
Borrego Borrego,
juges
,
et de M
me
. F.
Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 novembre 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Mikel Iribarren Pinillos, est un ressortissant espagnol, né en 1973 et résidant à Pampelune. Il est représenté devant la Cour par M
es
María
José et José Luis Beaumont Aristu, avocats à Pampelune.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 15 décembre 1991, vers 2 heures du matin, le requérant fut gravement blessé par l'impact d'une bombe fumigène lancée par la police anti-émeutes à une très courte distance, lors des altercations violentes dans les vieux quartiers de Pampelune. Lorsque les services de la Croix-Rouge arrivèrent sur les lieux, le requérant ne respirait pas, il avait des brûlures sur une partie du visage ainsi qu'une hémiplégie gauche. Son état était très grave. Il fut assisté d'urgence et conduit, par ambulance médicalisée, à l'unité de soins intensifs de l'Hôpital de Navarre, où il subit une intervention chirurgicale.
1.
Procédure suivie devant les juridictions pénales
Le même jour, le juge d'instruction n
o
3 de Pampelune ouvrit une enquête pénale en raison de graves blessures subies par le requérant.
Par une ordonnance du 21 février 1994, le juge d'instruction décréta un non-lieu provisoire de l'enquête, tout en constatant que le requérant avait eu besoin de 459 jours pour récupérer des blessures subies. Il nota, par ailleurs, que le requérant avait participé aux altercations, puisqu'il portait autour du cou un foulard comme ceux utilisés par les manifestants pour se couvrir le visage et avait sur ses vêtements des particules d'éléments chimiques servant à la fabrication d'explosifs et d'engins pyrotechniques. Suite au rejet du recours
de reforma
présenté par le requérant, il interjeta appel.
Par une décision du 11 octobre 1994, l'
Audiencia Provincial
de Navarre infirma les décisions attaquées et ordonna que des nouvelles mesures soient effectuées pour approfondir et éclaircir certains aspects de l'enquête.
Par une ordonnance du 6 avril 1995, le juge d'instruction n
o
3 de Pampelune décréta à nouveau un non-lieu provisoire, dans la mesure où ni les identités des personnes ayant participé aux faits litigieux ni les circonstances dans lesquelles ces derniers s'étaient produits n'avaient pu être établies. Suite au rejet de son recours
de reforma,
le requérant interjeta appel.
Le 8 juin 1995, le requérant fut reconnu comme handicapé.
Par une décision du 29 septembre 1995, l'
Audiencia Provincial
de Navarre infirma partiellement les décisions attaquées, estimant suffisamment établie la perpétration d'un délit de coups et blessures et confirma les décisions entreprises en ce que l'auteur ou les complices du lancement de l'engin ne pouvaient pas être identifiés à ce stade de la procédure, les policiers ayant déposé en tant que mis en cause n'ayant pas été présents au moment de l'impact.
Le 6 mai 1997, le requérant se vit octroyer une invalidité permanente de 37% par le Gouvernement de Navarre.
2.
Procédure concernant les dommages et intérêts pour responsabilité patrimoniale de l'Etat
a)
Réclamation devant les organes administratifs
Un rapport médical effectué à la demande du requérant le 27 juin 1996 constata qu'il avait subi de graves lésions dont un traumatisme cranio-céphalique, un œdème cérébral, un coma, des brûlures du troisième dégré sur le côté droit du visage et aux deux yeux, ainsi que des séquelles neurologiques, neuropsychologiques et ophtalmologiques et des cicatrices. Il établit le lien de causalité entre l'impact de la bombe et les blessures et séquelles décrites, et évalua le montant des indemnisations à réclamer.
Le 2 août 1996, le requérant présenta une réclamation en dommages et intérêts contre l'administration auprès du ministère de l'Intérieur, pour responsabilité patrimoniale en raison des faits exposés ci-dessus.
Le 25 septembre 1996, dans la mesure où il s'agissait de dommages causés par le fonctionnement d'un service public, l'instructeur du dossier administratif considéra que les normes régissant la responsabilité patrimoniale de l'administration étaient applicables aux faits litigieux. Il proposa de faire droit partiellement à la réclamation du requérant et accorda des dommages et intérêts pour un montant de 14
644
842 pesetas (88
017,27
euros), alors que le requérant demandait 47
224
816 pesetas (283
826,86
euros). Pour fixer un tel montant, l'instructeur prit en compte, d'une part, les barèmes figurant dans l'Ordre du 5 mars 1991 qu'il estima applicable en l'espèce, et, d'autre part, le fait que, tel que le dossier de la procédure pénale le montrait, le requérant avait pris part aux altercations avec l'ordre public qui eurent lieu le 15 décembre 1991, créant ainsi une situation de danger, dont il était responsable.
Le requérant présenta ses observations insistant sur le montant qu'il avait réclamé, et qu'il avait évalué en application des critères établis par la loi 30/1995 du 8 novembre, applicable aux indemnisations relatives aux dommages dérivés des accidents de la route.
Au vu des observations du requérant, le 29 octobre 1996, l'instructeur du dossier formula une nouvelle proposition, et augmenta le montant des dommages et intérêts à 16
811
261 pesetas (101
037,71 euros), correspondant à la moitié du montant qui aurait dû être octroyé au requérant s'il n'avait pas participé au violent affrontement avec les forces de sécurité.
Dans son rapport du 7 mai 1997, le service juridique de l'Etat auprès du ministère de l'Intérieur accueillit favorablement les propositions de l'instructeur.
Le Conseil d'Etat, auquel le dossier fut transmis, rendit son rapport en date du 11 septembre 1977. Il proposa le rejet de la réclamation présentée par le requérant. Il constata en effet que, dans sa décision, l'
Audiencia Provincial
avait déclaré que l'auteur du lancement de la bombe fumigène qui avait blessé le requérant n'était pas connu, et estima qu'il était prouvé que le requérant avait lui-même participé aux violentes altercations au cours desquelles la bombe fumigène avait été lancée, sans que le requérant ait tenté de justifier autrement sa présence sur les lieux. Le rapport conclut donc que les dommages causés ne pouvaient pas être imputés à l'administration, et que la règle générale de l'interdiction de l'abus de droit empêchait de faire droit aux prétentions du requérant.
Par une décision du 27 novembre 1997, tenant compte de la conclusion du rapport du Conseil d'Etat selon laquelle le dommage causé ne pouvait pas être imputé à l'administration, le ministère de l'Intérieur rejeta la réclamation du requérant.
b)
Procédure contentieuse-administrative
Le 15 décembre 1997, le requérant présenta alors un recours contentieux administratif devant l'
Audiencia Nacional
.
Par un arrêt du 1
er
juillet 1998, le requérant obtint partiellement gain de cause, se voyant attribuer des dommages et intérêts pour un montant de 10
000
000 pesetas (60
101,21 euros). L'arrêt précisa que, comme la juridiction pénale l'avait constaté, la bombe fumigène qui heurta le requérant sur la tête et le blessa gravement, avait été lancée, à une très courte distance, par un agent de police dont l'identité n'avait pas pu être établie, et qui agissait dans l'exercice de ses fonctions. L'
Audiencia Nacional
estima par conséquent que l'administration était responsable des blessures causées au requérant par l'action disproportionnée d'un agent de police, dans la mesure où il existait un lien évident de causalité entre les blessures du requérant et les agissements du policier. Pour évaluer les dommages et intérêts à verser au requérant, l'
Audiencia Nacional
tint compte du fait que le requérant se trouvait sur les lieux et participait aux altercations violentes de l'ordre public qui provoquèrent l'intervention de la police. Il considéra que les montants des indemnisations prévus par la loi 30/1995, du 8
novembre
1995, pour les dommages causés par des véhicules à moteur, étaient inapplicables et tint compte de l'âge du requérant, de l'important préjudice esthétique subi et des limitations professionnelles et séquelles qu'il garderait.
Tant le requérant que l'avocat de l'Etat se pourvurent en cassation. L'avocat de l'Etat expliquait dans son pourvoi que le dommage auquel l'administration devait faire face était celui causé exclusivement par un fonctionnement normal ou anormal d'un service public ou d'une activité administrative, pourvu qu'aucune autre cause externe n'intervienne. Dans cette dernière hypothèse, l'administration n'était pas tenue de verser d'indemnisation. Pour l'avocat de l'Etat, il n'existait pas en l'espèce de lien de causalité direct ou immédiat entre les dommages causés au requérant et les agissements de la police, étant donné la présence non justifiée du requérant sur les lieux et sa participation aux altercations en cause.
Par un arrêt du 31 janvier 2003, le Tribunal suprême accueillit le pourvoi présenté par l'avocat de l'Etat et annula l'arrêt attaqué. Il constata d'abord la participation du requérant aux faits litigieux, tel que les juridictions pénales l'avaient relevé, et nota que, bien que les blessures avaient été causées par les forces de l'ordre, leur façon d'agir n'avait pas été illégale. Dans la mesure où les manifestants avaient barricadé la rue avec du feu, la police a dû lancer, pendant des heures, des bombes fumigènes, et le requérant lui-même avait contribué à créer la situation de danger dont il a finalement été victime. Le Tribunal suprême conclut donc que la réaction des agents de l'ordre n'était pas, au vu de ce qui précède, disproportionnée, et que les blessures subies par le requérant étaient dues au hasard, de sorte qu'il était donc tenu d'en supporter les dommages.
Une opinion dissidente fut jointe à l'arrêt. Le magistrat dissident exposait, contrairement à l'avis majoritaire de la Chambre que, malgré le fait que le requérant participait aux altercations du 15 décembre 1991, il n'était pas tenu de supporter à lui seul les risques de l'impact d'un engin, tel que la bombe fumigène en cause, qui n'était pas conçu pour être lancé à une très courte distance, étant donné les terribles conséquences que cela pouvait avoir, comme ce fut le cas en l'occurrence. Il soulignait que tant la voie administrative préalable que la juridiction pénale avaient estimé que l'impact de la bombe fumigène sur la tête du requérant était la cause de ses gravissimes blessures et séquelles. Il ajoutait que les motifs exposés dans le pourvoi en cassation de l'avocat de l'Etat n'étaient pas susceptibles de conduire à l'annulation de l'arrêt attaqué dans la mesure où la responsabilité de l'Etat n'est pas uniquement engagée, comme ce dernier le soutient, en cas de mauvais fonctionnement de l'administration publique, mais aussi lorsque les agissements en cause cadrent avec le fonctionnement normal de l'administration mais ont causé des dommages.
Invoquant les articles 24 de la Constitution (droit à un procès équitable dans un délai raisonnable par un juge établi par la loi, droit à utiliser les moyens de preuve nécessaires pour se défendre et à la présomption d'innocence), 10
(droit à la dignité de la personne), 14 (principe de non-discrimination), 18 (droit à l'honneur et à l'image) et 15 (prohibition des traitements inhumains et dégradants et droit à l'intégrité physique et morale), le requérant forma un recours d'
amparo
auprès du Tribunal constitutionnel, qui fut rejeté par une décision du 21 octobre 2003.
Pour ce qui est de la réponse incohérente prétendument donnée par les juridictions internes à ses prétentions (
incongruencia extra petita
), la haute juridiction releva que le requérant n'avait pas épuisé les voies de recours internes exigibles à cet égard, à savoir, la présentation d'une demande tendant à déclarer la nullité de la procédure devant le Tribunal suprême, conformément à l'article 240 § 3 de la Loi organique relative au Pouvoir Judiciaire.
Concernant la prétendue violation du droit à ce que sa cause soit examinée par un tribunal établi par la loi, la haute juridiction nota que la différente appréciation des faits effectuée par le Tribunal suprême par rapport à celle de l'
Audiencia Nacional
ne saurait constituer une violation du droit invoqué.
Quant aux allégations de violation des droits protégés par les articles 10,
15 et 18, le Tribunal constitutionnel rappella que la première des dispositions invoquées n'était pas susceptible de recours d'
amparo
, et estima que l'appréciation faite par le Tribunal suprême quant à la proportionnalité de la réaction policière face aux manifestants ne saurait porter atteinte aux droits en cause. Par ailleurs, et pour ce qui est de la prétendue violation des dispositions citées en raison de l'inapplication au cas d'espèce des barèmes d'indemnisation prévus par la loi portant sur les accidents de la route en cas de lésions physiques, la haute juridiction réitéra le caractère mal fondé des allégations en cause étant donné qu'il ne s'agissait pas de situations comparables et que le refus d'indemnisation d'un montant déterminé ne portait pas atteinte au droit à son intégrité physique et morale.
Dans la mesure où le requérant alléguait la violation de ses droits à la présomption d'innocence, à l'honneur et à son image personnelle et à utiliser les moyens de preuve pertinents pour se défendre, le Tribunal constitutionnel nota que la décision des juridictions internes de considérer que le requérant avait participé à la manifestation illégale était suffisamment motivée et fondée sur les divers moyens de preuve
; en effet, tant le Tribunal suprême que l'
Audiencia nacional
ont estimé que la participation du requérant dans la manifestation en cause découlait de toute une série d'indices, et qu'une telle conclusion n'apparaissait pas arbitraire ou déraisonnable.
Pour ce qui est, enfin, du grief tiré de la durée de la procédure, le Tribunal constitutionnel releva que cette dernière avait commencé le 15
décembre 1997, date à laquelle le premier recours contentieux-administratif fut présenté, et non le 15 décembre 1991, date à laquelle les faits objet de la présente requête eurent lieu. Etant donné que la procédure contentieuse-administrative en cause s'est étalée pendant un peu plus de cinq ans pour deux instances dont l'une devant le Tribunal suprême, le Tribunal constitutionnel conclut que sa durée n'était pas excessive, compte tenu de la durée moyenne des procédures du même type et de la conduite des autorités et du requérant, qui n'ont pas contribué à son allongement anormal, et cela malgré le laps de temps écoulé entre le moment où les incidents eurent lieu et le prononcé d'une décision définitive sur l'absence de responsabilité de l'Etat–un peu plus de onze ans-. Le recours d'
amparo
du requérant fut donc entièrement rejeté.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Constitution espagnole
Article 106 § 2
«
Les particuliers ont droit, conformément à la loi, à être indemnisés pour tout préjudice subi dans leurs biens et leurs droits, sauf en cas de force majeure, pourvu que le préjudice soit la conséquence du fonctionnement des services publics.
»
2.
Loi 30/1992, du 26 novembre, portant sur le régime juridique des administrations publiques et du régime administratif commun (en vigueur au moment des faits)
Article 139 § 1
« Les particuliers ont le droit à être indemnisés par les administrations publiques pertinentes, pour les préjudices subis dans leurs biens et leurs droits, sauf en cas de force majeure, pourvu que le préjudice soit la conséquence du fonctionnement normal ou anormal des services publiques.
»
Article 141 § 1
«
Seuls sont susceptibles d'être indemnisés les préjudices causés aux particuliers en raison des dommages qu'ils n'ont pas le devoir juridique de supporter conformément à la loi. »
3.
Loi organique 6/1985, du 1
er
juillet, relative au Pouvoir Judiciaire
Article 240, dans la rédaction donnée à cette disposition par la Loi organique 13/1999, du 14 mai 1999
« 3. (...) Les parties légitimes à une procédure, pourront demander par écrit que soit déclaré la nullité de la procédure lorsqu'il existe des défauts de formalités qui ont empêché l'intéressé de se défendre correctement, ou lorsque l'arrêt ne donne pas de réponse [ou donne une réponse incohérente] aux prétentions de l'intéressé pourvu que, dans le premier cas, il s'avère impossible d'invoquer les défauts en cause avant le prononcé de l'arrêt ou de la décision qui met un terme à la procédure. Ni l'un ni l'autre ne doivent être susceptibles d'un recours dans lequel la situation subie d'être dans l'impossibilité de se défendre puisse être réparée.
»
Sera compétent pour examiner cette procédure incidente le même juge ou tribunal ayant prononcé l'arrêt ou la décision devenus définitifs. Le délai pour demander la déclaration de nullité sera de vingt jours à compter de la notification de l'arrêt ou la décision ou, en tout cas, dès que le requérant ait eu connaissance du défaut de formalité l'ayant empêché de se défendre correctement, sans que, dans ce dernier cas, la nullité puisse être demandée après un délai de cinq ans suite à la notification de l'arrêt ou de la décision. Le juge ou tribunal déclarera irrecevable toute demande posant d'autres questions. La décision déclarant l'irrecevabilité de la demande en nullité ne sera pas susceptible de recours ».
1.
Le requérant allègue une violation des articles 3, 8 et 14 de la Convention en raison de la réaction des agents de police qui lui causèrent de graves lésions et séquelles et une atteinte à son intergrité physique et morale, réaction qui fut considérée comme «
proportionnée
» par le Tribunal suprême. Il estime aussi que ces droits ont été méconnus du fait de l'évaluation «
capricieuse et aléatoire
» des dommages effectuée par l'
Audiencia Nacional
et de l'absence de prise en compte du système d'évaluation prévu pour les dommages et intérêts causés par les accidents de la route.
2.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention:
a)
Le requérant se plaint de l'impossibilité de présenter un quelconque recours contre la décision d'irrecevabilité prononcée par le Tribunal constitutionnel, alors que cette possibilité est permise au ministère public, ce qui porte atteinte au principe du contradictoire. A cet égard, il invoque aussi l'article 13 de la Convention et estime que son recours d'
amparo
ne peut pas être considéré comme «
effectif
» au sens de cette disposition.
b)
Le requérant estime que le principe de l'égalité des armes a été violé à son égard dans la mesure où le pourvoi en cassation présenté par l'avocat de l'Etat a été retenu par le Tribunal suprême pour un motif non invoqué devant lui et contre lequel le requérant n'a donc pas pu présenter des observations. Par ailleurs, le Tribunal suprême modifia le récit des faits déclarés prouvés par l'
Audiencia Nacional
, ce qui est contraire à la loi.
c)
Le requérant se plaint du fait que les juridictions internes ont estimé prouvée sa participation dans les désordres publics au cours desquels il fut gravement blessé et que, pour le Tribunal suprême, cette participation était la
ratio decidendi
de sa décision.
d)
Le requérant se plaint enfin de la durée excessive de la procédure interne, qui, selon lui, a commencé le 15 décembre 1991, date à laquelle les faits eurent lieu, avec l'enquête pénale ouverte devant le juge d'instruction n
o
3 de Pampelune, et s'est terminée avec la décision du Tribunal constitutionnel du 21 octobre 2003, c'est-à-dire, onze ans et dix mois après.
1.
Le requérant allègue une violation des articles 3, 8 et 14 de la Convention en raison du caractère, qu'il estime disproportionné, de la réaction des agents de police qui lui provoquèrent des graves lésions, et montre son désaccord avec l'évaluation des dommages effectuée par l'
Audiencia Nacional
qui aurait ainsi porté atteinte au principe de non-discrimination
.
Les dispositions invoquées disposent comme suit
:
Article 3
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Article 8 § 1
«
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
»
Article 14
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
a)
Concernant l'inapplication au cas d'espèce des barèmes d'indemnisation prévus par la loi portant sur les accidents de la route en cas de lésions physiques, tel que le requérant le réclame, la Cour note que la haute juridiction a estimé qu'il ne s'agissait pas de situations comparables et que le refus de l'indemnisation d'un montant déterminé ne portait pas atteinte au principe de non-discrimination invoqué par le requérant.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article
35
§
4 de la Convention.
b)
Dans la mesure où le requérant allègue la violation des articles 3 et 8 de la Convention, en l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
Le requérant se plaint, sous l'angle des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, de plusieurs atteintes au droit à l'équité de la procédure ainsi que du caractère ineffectif du recours d'
amparo
. Les dispositions citées sont libellées comme suit
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale (...).
»
a)
Le requérant allègue d'abord la violation du principe du contradictoire, en raison de l'impossibilité de présenter un quelconque recours contre la décision d'irrecevabilité prononcée par le Tribunal constitutionnel, alors que cette possibilité est permise au ministère public, et estime que son recours d'
amparo
ne peut donc pas être considéré comme «
effectif
».
Dans la mesure où le requérant se plaint que seul le ministère public peut présenter des recours contre les décisions d'irrecevabilité prononcées par le Tribunal constitutionnel, la Cour relève qu'en droit espagnol, la tâche du ministère public dans la procédure d'
amparo
, est celle de défendre la légalité, les droits des citoyens, et l'intérêt public protégé par la loi. Il n'est donc pas partie à la procédure du point de vue du droit interne (voir
Blanco Callejas c. Espagne
(déc.), n
o
64100/00, 18 juin 2002). Son rôle se limite, en effet, à présenter un recours de
súplica
contre la décision rendue par le Tribunal constitutionnel lorsqu'il estime qu'une telle décision peut porter atteinte à un droit fondamental. En l'espèce, le fait que le ministère public n'ait pas présenté le recours mentionné ne saurait porter atteinte au droit du requérant à l'équité de la procédure, qui a d'ailleurs bénéficié du principe du contradictoire tout au long de la procédure interne.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article
35
§
4 de la Convention.
b)
Le requérant estime ensuite que le principe de l'égalité des armes a été violé à son égard dans la mesure où le pourvoi en cassation présenté par l'avocat de l'Etat a été retenu par le Tribunal suprême pour un motif non invoqué devant lui et contre lequel le requérant n'a pas pu présenter des observations, et du fait que le Tribunal suprême a modifié le récit des faits déclarés prouvés par l'
Audiencia Nacional.
Le requérant se plaint aussi du fait que les juridictions internes ont estimé que sa participation dans les désordres publics au cours desquels il fut gravement blessé était prouvée.
Pour ce qui est de la prétendue atteinte au principe de l'égalité des armes dans le cadre du pourvoi en cassation, la Cour relève que, tel que le Tribunal constitutionnel l'a précisé dans sa décision, au cas où le requérant estimait qu'il avait obtenu une réponse incohérente à ses prétentions, il aurait dû saisir, au titre de l'article 240 § 3 de la Loi organique relative au Pouvoir Judiciaire, le Tribunal suprême d'une demande de nullité de la procédure, avant de saisir le Tribunal constitutionnel d'un recours d'
amparo
. Le requérant n'a, dès lors, pas épuisé conformément à l'article 35 § 1 de la Convention les voies de recours internes qui lui étaient ouvertes en droit espagnol.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l'article 35 § 1 de la Convention.
Pour ce qui est du désaccord du requérant avec le fait que les juridictions internes ont estimé que sa participation dans les désordres publics au cours desquels il fut gravement blessé était prouvée, la Cour rappelle que c'est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter les faits et la législation interne (voir,
mutatis mutandis
, l'arrêt
Brualla
Gómez de la Torre
c.
Espagne
du 19 décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VIII, p. 2955, § 31), étant donné le caractère subsidiaire de son rôle, et elle ne substituera pas sa propre appréciation des faits et du droit à la leur, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, entre autres, l'arrêt
Tejedor
García c
.
Espagne
du 16
décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VIII, p.
2796, §
31, et
García
Ruiz
c.
Espagne
[GC], n
o
30544/96
La Cour relève que le Tribunal suprême a constaté la participation du requérant aux faits de la cause tenant compte des conclusions auxquelles la juridiction pénale était parvenue et que l'
Audiencia Nacional
a estimé qu'il était prouvé que le requérant se trouvait sur les lieux et avait participé aux altercations violentes du 15 décembre 1991, ce que le Tribunal suprême a repris et confirmé dans son arrêt. Il s'agissait d'une constatation à laquelle le rapport du Conseil d'Etat ainsi que les juridictions pénales faisaient déjà référence.
La Cour n'a décelé aucun indice d'arbitraire dans le déroulement de la procédure. Il s'agit plutôt dans la présente affaire d'un désaccord du requérant avec l'appréciation des faits et des griefs effectuée par les juridictions internes qui ont examiné ses réclamations. A la lumière des principes dégagés par sa jurisprudence, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions espagnoles des droits reconnus à l'article 6 de la Convention. Cette partie de la requête est donc manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l'article 35
§§ 3 et 4 de la Convention.
c)
En dernier lieu, le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure interne, qui aurait commencé le 15 décembre 1991, date à laquelle les faits eurent lieu, et se serait terminée avec la décision du Tribunal constitutionnel du 21 octobre 2003.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen des griefs du requérant tirés des articles 3, 6 § 1 (durée de la procédure) et 8 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Françoise
Elens-Passos
Nicolas
Bratza
Greffière adjointe
Président