CASE OF T.K. AND S.E. v. FINLAND

RESPONDENT

FIN

HOTĂRÂRE

31.05.2005

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation of Art. 6-1;Pecuniary damage - claim dismissed;Non-pecuniary damage - financial award;Costs and expenses partial award - Convention proceedings

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

CASE OF T.K. AND S.E. v. FINLAND (CtEDO, 2005)

HUDOC · oficial

Reclamanții s-au născut în 1963 și, respectiv, 1951. Au fost acționari în două societăți de răspundere limitată. Se pare că cel puțin S.E. a fost, de asemenea, într-o poziție de conducere în aceste societăți. Ambele societăți au fost în procesul de a fi rănite din 1991. W., un avocat care lucrează pentru banca care a fost principalul creditor al societăților, a fost numit ca receptor oficial pentru controlul activelor societăților. După primirea rapoartelor unui auditor special despre companiile W., la 21 octombrie 1992, a solicitat poliției să investigheze dacă infracțiunile au fost comise în societăți înainte de a intra în lichidare. Interviul de poliție al receptorului oficial a început la 9 decembrie 1992 și a continuat în ianuarie 1993. S.E. a fost interogat de poliție pentru prima dată la 25 mai 1993. În acea zi el a fost arestat și un număr mare de documente au fost confiscate de ambele solicitante. T.K. a fost interogat de poliție la 27 mai 1993. La 12 septembrie 1994, Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen) a revocat confiscarea documentelor, astfel cum a cerut S.E., pe măsură ce termenul de patru luni a trecut de când au fost acuzate și nu au fost acuzate împotriva reclamanților în acel timp. Decizia a devenit un precedent (KKKO 1994:83). 10. Reclamanții au fost interogați de mai multe ori în cursul anchetelor în perioada mai 1993-1995. Se pare că investigațiile poliției privind cele două companii s-au încheiat în noiembrie 1993 și, respectiv, în aprilie sau mai 1995. 11. S.E. a solicitat Ombudsmanul Parlamentar Adjunct, care, în decizia sa din 28 februarie 1997, a considerat că investigațiile preliminare ar fi trebuit să fie mai rapide. 12. Reclamanții au fost acuzați de infracțiuni în calitate de debitori necorespunzător. Scrierile de convocare au fost furnizate la 1 noiembrie 1994 și la 11 mai 1995 și la 8 mai 1995. La 16 februarie 1995, 11 mai 1995 și 29 iunie 1995, S.E. a fost absent din prima audiere din cauza unui obstacol legal. La a doua audiere, reclamanții au solicitat o amânare care a fost acordată. 13. La 29 iunie 1995, Curtea de District a hotărât inadmisibilă acuzațiile formulate împotriva reclamanților, fără a-și lua în considerare fondurile, din cauza faptului că au încălcat cerințele procedurale. Curtea de District a constatat că reclamanții, de exemplu reuniunea debitorilor, nu au solicitat acuzațiile împotriva reclamanților. Singurul fapt că receptorul oficial a formulat o cerere în acest sens nu este suficient, deoarece practica în momentul presupuselor infracțiuni impune ca decizia să fie luată de reuniunea debitorilor. Cu toate acestea, Curtea de District a remarcat că capitolul 39, art. 9 alineatul (3) din Codul Penal (rikoslaki, strafflagen), care a intrat în vigoare după comisioarea presupuselor infracțiuni, a permis receptorului oficial să solicite o urmărire penală. Curtea de District a concluzionat că, deși dispoziția era de natură procedurală și ca atare aplicabilă infracțiunilor comise înainte de intrarea în vigoare, aplicarea dispoziției în acest caz ar conduce la un rezultat nefavorabil pentru reclamanții. Astfel, Curtea de District a hotărât să nu aplice noua dispoziție și, prin urmare, să nu ia în considerare meritele acuzațiilor. 14. În iulie 1995, procurorul public, reclamanții și S.E. au făcut apel. La 28 noiembrie 1996, Curtea de Apel din Helsinki (Hovioikeus, hovrätten) a constatat că receptorul oficial a avut dreptul să solicite proceduri penale împotriva reclamanților în temeiul articolului 9 alineatul (3) din Codul penal, deoarece aplicarea acestei dispoziții în cazul instantanez nu a afectat perioada de limitare și nu a supus reclamanților unei răspundri penale mai stricte. Curtea de Apel a revocat decizia Curții de District și a remis cazul. 15. La 27 ianuarie 1997, reclamanții au solicitat permisiunea de a face recurs. La 7 mai 1997, Curtea Supremă le-a acordat permisiunea de a face recurs și a invitat observațiile celorlalte părți. La 29 octombrie 1997, Curtea Supremă a respins recursul reclamanților din motive substanțiale identice cu cele formulate de Curtea de Apel. Decizia a devenit un precedent (KKO 1997:171). 16. La 3 noiembrie 1997, reclamanții au depus o cerere de anulare. În plus, ei au solicitat, la 9 decembrie 1997, ca Curtea Supremă să amâne examinarea anulării până când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat hotărâre și, la 5 aprilie 2001, Curtea Supremă le-a informat că cazul va fi hotărât în scurt timp, au solicitat din nou să rămână cererea. Cu toate acestea, la 15 noiembrie 2001 au retras cererea de anulare. 17. Între timp, la 11 februarie 1998, Curtea de District a informat părțile că cazul va fi restaurat la lista sa de caz. Totuși, s-a suspendat de mai multe ori, deoarece s-au petrecut negocieri de soluționare între reclamanții și reclamanții. Termenul de depunere a observațiilor a fost prelungit până la 31 august 1998 la cererea procurorului public. 18. La 21 octombrie 1998 a fost semnat un contract între reclamanții și reclamanții, în conformitate cu faptul că nu au avut nici reclamații, fie civile, fie criminale, împotriva reciprocă pe baza evenimentelor menționate mai sus. Potrivit Guvernului, părțile au ajuns la un acord de compensare, în timp ce reclamanții au refuzat că acordul se referă la orice formă de compensare. 19. La 14 ianuarie 1999, procurorul public a informat Curtea de District că a vrut să retragă toate acuzațiile împotriva reclamanților, constatand că dreptul său de a aduce acuzații a încetat să existe deoarece reclamanții și-au retras cererile. 20. Cu toate acestea, la audierea orală a avut loc la 8 februarie 1999 în Curtea de District S.E. solicitând, în ciuda retragerii, să se examineze dacă cererea de urmărire penală a reclamanților a fost suficient de specifică pentru a fi acuzată și dacă perioada de limitare a dreptului de a aduce acuzații a devenit limitată la timp. Procurorul public a remarcat că cel puțin trei martori au murit de la investigațiile de poliție și că ar fi putut retrage acuzațiile în orice caz, deoarece procedura a durat deja un timp nejustificat. A fost anunțat de T.K. și reclamanții că cazul a fost rezolvat în ceea ce privește acestea. Curtea de District a constatat în aceeași zi că procurorul public nu a putut retrage acuzațiile în cazul în care a existat o obiecție și că S.E. a avut dreptul la o decizie în această chestiune. Cazul a fost suspendat până la 15 martie 1999 în ceea ce privește S.E... Acuzațiile împotriva T.K. au fost eliminate din doc și decizia nu a fost apelată împotriva. 21. La 15 martie 1999, Curtea de District, care a avut o audiere orală, a respins una dintre acuzațiile în calitate de timp interzis și a hotărât restul inadmisibil, fără a-și lua în considerare meritele. În măsura în care Curtea de District a refuzat să ia în considerare fondurile, s-a constatat că reclamanții nu și-au specializat acuzațiile atunci când au raportat presupusele infracțiuni la poliție în octombrie 1992 sau în timpul interogativei receptorului oficial în ianuarie 1993, și că termenul pentru solicitarea urmăririi penale, astfel cum prevede Decretul de punere în aplicare a Codului Penal (rikoslain voimaanpanosta annettu assetus, förordningen om införande av strafflagen), a fost depășit. 22. Procurorul public și S.E. au apelat împotriva hotărârii Curții de District de a nu lua în considerare o parte din acuzațiile. Cazul a devenit pe calea Curții de Apel în aprilie 1999. La 15 august 2000, Curtea de Apel, menționând că S.E. a avut dreptul de a examina problema vinovăției și, ca parte a acestei chestiuni, de asemenea, dacă procedura de urmărire penală a fost în conformitate cu legea, a constatat că reclamanții au specializat acuzațiile lor suficient în termenul de limitare, și, prin urmare, a revocat decizia Curții de District de a reglementa acuzațiile inadmisibile. În schimb, Curtea de Apel a eliminat acuzațiile din doc, deoarece reclamanții și reclamanții au ajuns la o soluție. Capitolul 39, secțiunile 2 din Codul Penal, în vigoare până la sfârșitul anului 1990, cu condiția ca un debitor să nu poată fi condamnat dacă a satisfăcut creditorul său. 23. La 16 octombrie 2000 E.S. a solicitat Curții Supreme pentru a face apel. Cazul a fost încă în așteptare în fața Curții Supreme atunci când Curtea Europeană a hotărât să anunțe cererea statului contestat. La 21 ianuarie 2002, Curtea Supremă a refuzat șederea S.E. în apel.

The applicants were born in 1963 and 1951 respectively. They were shareholders in two limited liability companies. It appears that at least S.E. was also in a management position in those companies. Both companies were in the process of being wound up from 1991. 8. W., a lawyer working for the bank which was the main creditor of the companies, was appointed as the official receiver to control the assets of the companies. Having received a special auditor’s reports about the companies W., on 21 October 1992, requested the police to investigate whether offences had been committed in the companies before they went into liquidation. The police interview of the official receiver began on 9 December 1992 and continued in January 1993. S.E. was questioned by the police for the first time on 25 May 1993. That day he was also arrested and a large number of documents were seized from both the applicants. T.K. was questioned by the police on 27 May 1993. 9. On 12 September 1994 the Supreme Court (korkein oikeus, högsta domstolen) revoked the seizure of the documents, as requested by S.E., as the time-limit of four months had passed since they had been seized and no charges had been brought against the applicants during that time. The decision became a precedent (KKO 1994:83). 10. The applicants were questioned several times in the course of the investigations during the period from May 1993 until 1995. It appears that the police investigations concerning the two companies came to an end in November 1993 and April or May 1995 respectively. 11. S.E. petitioned the Deputy Parliamentary Ombudsman, who in her decision of 28 February 1997 took the view that the pre-trial investigations should have been speedier. 12. The applicants were charged with offences as dishonest debtors. Writs of summons were served upon S.E. on 1 November 1994 and on 11 May 1995 and upon T.K. on 8 May 1995. Three oral hearings were held in the Espoo District Court (käräjäoikeus, tingsrätten) on 16 February 1995, 11 May 1995 and 29 June 1995. S.E. was absent from the first hearing due to a lawful impediment. At the second hearing the complainants requested a deferral which was granted. 13. On 29 June 1995 the District Court ruled inadmissible the charges brought against the applicants, without considering their merits, on the grounds of their being in breach of procedural requirements. The District Court found that the complainants, i.e. the meeting of the debtors, had not requested that charges be brought against the applicants. The mere fact that the official receiver had made a request to that effect was not sufficient, as the practice at the time of the alleged offences required that the decision should be made by the meeting of the debtors. The District Court noted, however, that chapter 39, section 9 (3) of the Criminal Code (rikoslaki, strafflagen), which had entered into force after the commission of the alleged offences, allowed for the official receiver to request a prosecution. The District Court concluded that although the provision was of a procedural nature and as such applicable to offences committed prior to its entry into force, applying the provision in this case would lead to an unfavourable outcome for the applicants. Thus, the District Court decided not to apply the new provision, and accordingly, not to consider the merits of the charges. 14. In July 1995 the public prosecutor, the complainants and S.E. appealed. On 28 November 1996 the Helsinki Court of Appeal (hovioikeus, hovrätten) found that the official receiver had been entitled to request criminal proceedings against the applicants under chapter 39, section 9 (3) of the Criminal Code, as the application of that provision in the instant case neither affected the period of limitation nor subjected the applicants to a stricter criminal liability. The Court of Appeal revoked the District Court’s decision and remitted the case. 15. On 27 January 1997 the applicants requested leave to appeal. On 7 May 1997 the Supreme Court granted them leave to appeal and invited the observations of the other parties. On 29 October 1997 the Supreme Court rejected the applicants’ appeal for substantially the same reasons as those given by the Court of Appeal. The decision became a precedent (KKO 1997:171). 16. On 3 November 1997 the applicants lodged an application for an annulment. Further, they requested on 9 December 1997 that the Supreme Court postpone the consideration of the annulment until the European Court of Human Rights had given judgment and as the Supreme Court on 5 April 2001 had informed them that the case would be decided shortly, they requested again that the application be stayed. However, on 15 November 2001 they withdrew the application for an annulment. 17. Meanwhile, on 11 February 1998 the District Court informed the parties that the case would be restored to its case-list. It was, however, adjourned several times as there were settlement negotiations going on between the applicants and the complainants. The time-limit for submission of observations was extended until 31 August 1998 upon request of the public prosecutor. 18. On 21 October 1998 a contract was signed between the complainants and the applicants, agreeing that they had no claims, either civil or criminal, against each other on the basis of the events mentioned above. According to the Government, the parties reached an agreement on compensation, whereas the applicants denied that the agreement concerned any form of compensation. 19. On 14 January 1999 the public prosecutor informed the District Court that he wanted to withdraw all the charges against the applicants, finding that his right to bring charges had ceased to exist as the complainants had withdrawn their claims. 20. However, at the oral hearing held on 8 February 1999 in the District Court S.E. requested notwithstanding the withdrawal that it be examined whether the complainants’ prosecution request had been specific enough for charges to be brought and whether the period of limitation on the right to bring charges had become time-barred. The public prosecutor noted that at least three witnesses had died since the police investigations, and that he might have withdrawn the charges in any event as the proceedings had already lasted an unreasonably long time. It was announced by T.K. and the complainants that the case had been settled as far as they were concerned. The District Court found on the same day that the public prosecutor could not withdraw the charges if there was an objection and that S.E. had the right to a decision in the matter. The case was adjourned until 15 March 1999 as far as S.E. was concerned. The charges against T.K. were removed from the docket and the decision was not appealed against. 21. On 15 March 1999 the District Court, having held an oral hearing, rejected one of the charges as time-barred and ruled the rest inadmissible, without considering their merits. In so far as the District Court refused to consider the merits, it found that the complainants had not particularised their allegations when reporting the alleged offences to the police in October 1992 or during the questioning of the official receiver in January 1993, and that the time-limit for requesting prosecution, as stipulated by the Decree Implementing the Criminal Code (rikoslain voimaanpanosta annettu asetus, förordningen om införande av strafflagen), had thus been exceeded. 22. The public prosecutor and S.E. appealed against the District Court’s decision not to consider part of the charges. The case became pending before the Court of Appeal in April 1999. On 15 August 2000 the Court of Appeal, noting that S.E. had a right to have the question of guilt examined and as part of that issue also whether the prosecution procedure had been in accordance with the law, found that the complainants had particularised their allegations sufficiently within the period of limitation, and therefore revoked the District Court’s decision to rule the charges inadmissible. Instead, the Court of Appeal removed the charges from the docket as the applicants and the complainants had reached a settlement. Chapter 39, section 2 of the Criminal Code, as in force until the end of 1990, provided that a debtor could not be convicted if he had satisfied his creditor. 23. On 16 October 2000 S.E. applied to the Supreme Court for leave to appeal. The case was still pending before the Supreme Court when the European Court of Human Rights decided to give notice of the application to the respondent State. On 21 January 2002 the Supreme Court refused S.E. leave to appeal.

§ Cauze similare