AFFAIRE I.R.S. ET AUTRES c. TURQUIE

AFFAIRE I.R.S. ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL I.R.S. ȘI ALTE TURCIA (Cercetarea nr. 26338/95) HOTĂRÂREA (Satisfacție echitabilă) STRASBURG 31 mai 2005 DEFINITIVF 31/08/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul I.R.S. și al altor c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Türmen Jungwiert Butkevych Ugrekhelidze, Mularoni judecători și dl Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 10 mai 2005, Rend la hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată judiciară La originea cauzei se găsește o cerere (n 26338/95) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care cinci resortisanți ai acestui stat, I.R.S., F.E. (decedată la 28 martie 2001), H.H.E., N.T.A. (recurentă și moștenitoare a F.E.) și H.N.E. (decedată la 28 martie 2001), au sesizat Comisia Europeană cu privire la Drepturile Drepturilor Omului (inclusiv Comisia) la 11 ianuarie 1995 în temeiul fostului articol 25 din Convenia de salvgardare a drepturilor la la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 Din cauza anulării titlului de proprietate al reclamanților în temeiul unei legi care se aplică retroactiv și care nu prevedea nicio procedură de despăgubire. Această proprietate aparținea lui Abdurrahman Eskier, strămoșii lor decedați în 1945, ale căror moștenitori direcți sau indirecți. Ca urmare a stabilirii planului cadastral, aceștia și-au obținut titlul de proprietate în 1955. Pe baza articolului 41 din Convenție, reclamanții solicitau anumite sume pentru prejudiciile suferite, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare de fapt, Curtea a adresat o cerere și a invitat guvernul și reclamanții să-și prezinte în scris observațiile cu privire la această chestiune în termen de șase luni și, în special, să-i dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge (ibidem, § 62 din motive și punctul 3 din dispozitiv). noiembrie 2004 Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Guvernul a prezentat observații în termenul care i-a fost acordat. În ceea ce privește reclamanții, aceștia nu au prezentat observații. În plus, nu s-a găsit nici o bază care să fi permis să se soluționeze în mod amiabil. ÎN conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube Argumente ale reclamanților cu privire la prejudiciul material și moral În scopul evaluării prejudiciului material suferit, reclamanții solicită Curții să considere că suprafața terenului expropriat era de 36 478 m2 ale cărui părți erau astfel repartizate: 2 146 m la I.R.S., 17 166 la N.T.A., 5 006 m la H.N.E. și 12 160 m la H.H.E (hotărârea principală, § 11) În sprijinul acestora, ei prezintă titlurile de proprietate aferente, actele de moștenire, un tabel privind distribuirea de acțiuni în moștenirea lui Adurrahman Eskier. Reclamanții subliniază că modul cel mai adecvat pentru statul pârât de a remedia prejudiciul cauzat ar fi acela de a le retribui întregul teren în cauză. În cazul în care restituirea nu ar fi posibilă, reclamanții se declară dispuși să ia în considerare acordarea unei despăgubiri și solicită o sumă echivalentă cu valoarea de piață a terenului. 10. Pentru a-și justifica pretențiile, reclamanții se bazează pe o expertiză efectuată de o agenție imobiliară (DIA Insaat Emlak Taah. Ith. Ihr. Tic. Ltd Ști) și avansează ca valoare a terenului la 2 februarie 2003 suma de 9 119 500 000 de lire turcești, echivalent cu 5 106 920 EUR (și anume 140 EUR/m2). 11. Reclamanții solicită, de asemenea, o indemnizație pentru privarea de dreptul de proprietate pe o perioadă de douăzeci și trei de ani și solicită, de asemenea, rambursarea onorariilor de avocatură și a diferitelor cheltuieli în cadrul procedurilor efectuate în fața instanțelor naționale și a organelor Convenției. 12. Suma totală solicitată de instanțele naționale se ridică la 15 000 000 EUR. 13. În ceea ce privește teza guvernului potrivit căreia terenul în litigiu fusese expropriat în mod regulat în 1942, punctele 15 și 16 de mai jos, reclamanții nu sunt de acord cu acest lucru. Ei susțin că acest teren aparține lui Abdurrahman Eskier, strămoșul lor decedat în 1945, nu a făcut obiectul unei exproprieri. Documentele prezentate de guvern se referă la alte terenuri expropriate aflate în același domeniu, aparținând celorlalți trei frați ai lui Abdurrahman Eskier. În plus, aceste terenuri au fost returnate proprietarilor lor după schimbarea guvernului în 1950. În cele din urmă, acestea explică faptul că titlul lor de proprietate fusese stabilit în 1955 după data indicată de guvern. 14. Reclamanții susțin că guvernul, care deține documente referitoare la toate faptele care au avut loc în perioada contestată, nu le prezintă Curții decât parțial. Argumentele prezentate de guvern 15. Guvernul nu este pronunțat pe suprafața terenului care aparține reclamanților. El susține că terenul în cauză a fost expropriat în mod regulat în 1942, iar în anii '40 au fost acordate despăgubiri de expropriere. În sprijinul tezei sale, acesta prezintă numeroase documente privind o serie de exproprieriare efectuată în același domeniu. Acesta se referă în special la o notificare efectuată în 1950 către domnul Fatma Eskier, soția lui Nuri Eskier, la o scrisoare din data de 16 octombrie 1975 adresată forțelor armate terestre, precum și la o scrisoare din partea avocatului lui Fatih și Selma Usluouilu (moștenitorii lui Bedrettin Eskier) din 3 noiembrie 1976. 16. Guvernul produce, de asemenea, o notă cadastrală privind parcela 3237, lotul nr 13, care aparținea parțial lui Abdurrahman Eskier. Această notă menționează lipsa de proprietate și explică faptul că un avans de 1 700 de lire turcești a fost rezervat în numele lui Aburrahman Eskier. Cu toate acestea, registrele nu conțineau nici o mențiune cu privire la plata acestei sume. 17. Pe de altă parte, guvernul susține că reclamanții, care nu au recurs la nicio cale de atac pentru obținerea unei despăgubiri, nu au dreptul de a solicita despăgubiri din cauza presupusei privări de bunuri pe o perioadă de douăzeci și trei de ani. 18. În concluzie, guvernul susține că cererea de achitare a reclamanților nu poate fi acceptată din cauza unei proceduri de expropriere și de drenare a drepturilor de proprietate, din cauza nerespectării termenului de șase luni și a incompatibilității raționale a evaluării Curții Pagube materiale 20. Curtea reamintește că o hotărâre în care se constată o încălcare antrenează o obligație juridică pentru a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). 21. Statele contractante care participă la o cauză sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri în constatarea unei încălcări. Această putere de apreciere cu privire la modalitățile de executare a unei hotărâri traduce libertatea de alegere cu care este însoțită obligația primordială impusă de Convenție statelor contractante : asigurarea respectării drepturilor și libertăților garantate (art. 1). În cazul în care natura încălcării permite o restitutio in interum , este de competența statului pârât să o realizeze, Curtea are nici competența, nici posibilitatea practică de a efectua ea însăși. Dacă, în schimb, dreptul intern nu permite sau nu permite pe bună dreptate să se desprindă consecințele încălcării, art. 41 împuternicește Curtea să acorde, dacă este cazul, părții vătămate satisfacția care i se pare adecvată (Brumarescu c. România (satisfacție echitabilă) [GC], nr 28342/95, § 20 CEDH 2000-I). 22. În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea amintește că, în hotărârea sa din acțiunea principală, aceasta s-a exprimat în acești termeni (§ 54) (...) nu există nici o îndoială că, în acest caz, terenul în cauză a fost alocat pentru utilizarea serviciului public fără să fi avut loc exproprierea. Prin aplicarea articolului 38 și având în vedere înscrisurile din dosar aflate în posesia lor, instanțele interne au considerat că această alocare și ocupația care a avut loc ulterior au avut loc în 1955 (...) Prin urmare, termenul de prescripție se încheiase deja în momentul în care art. 38 a intrat în vigoare și reclamanții erau deja decăzuți din toate drepturile care decurg din titlul lor de proprietate înregistrat în registrele funciare. De la data intrării în vigoare a articolului 38, reclamanții nu pot, prin urmare, nici să inițieze o acțiune posesivă, nici să solicite o despăgubire ca urmare a transferului titlului lor de proprietate către administrație și nici să solicite anularea dispoziției menționate anterior de Curtea Constituțională 23. Din acest argument reiese că actul de la .. ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 1 nu era locul în care erau ocupați reclamanții ca atare, ci aplicarea necorespunzătoare a unei legi, care nu prevedea o procedură de despăgubire, care a avut drept consecință privarea reclamanților de orice posibilitate de a obține o despăgubire pentru anularea titlului lor de proprietate. Prin urmare, întrucât aceasta este lipsa oricărei despăgubiri, și nu calificarea juridică a deposedării, care a fost la originea încălcării constatate, despăgubirea nu trebuie să reflecte neapărat valoarea totală a bunurilor (fostul rege al Greciei și alții c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 25701/94, § 78, 28 noiembrie 2002, și Yagtzilar și alții c. Grecia (satisfacție echitabilă), nr. 4727/98, § 25, 15 ianuarie 2004). 24. Prin urmare, Curtea consideră că este oportun să stabilească o sumă forfetară pe cât posibil și consideră că această sumă trebuie să corespundă, în principiu, valorii patrimoniale aferente expectațiilor legitime d mutatis mutandis Yagtzilar și altele, menționate anterior, § 25), și 4 octombrie 1994, data la care decizia de anulare a titlului de proprietate a dobândit forța de lucru judecat. 25. Pentru a determina repararea adecvată, Curtea va lua în considerare două elemente: perioada de referință definită mai sus (1987-1994) și suprafața terenului aparținând fiecărui solicitant (punctul 8 de mai sus. În plus, aceasta nu pierde din vedere faptul că litigiul reclamanților se rezuma la anularea titlului lor de proprietate fără a putea obține o despăgubire (hotărârea din acțiunea principală, § 49), și nu la data la care se obține o despăgubire pentru exercitarea bunurilor aferente utilizării serviciului public (hotărârea din acțiunea principală, § 49 26). În ceea ce privește argumentul guvernului potrivit căruia reclamanților nu trebuie să li se acorde nicio despăgubire din cauza unei decizii de declarare a justiției prin care se anulează titlurile de proprietate care au devenit lipsite de obiect, acesta nu se opune examinării (punctele 15 și 16 de mai sus). În primul rând, nu s-a stabilit că o expropriere și o expropriere care ar fi urmat în ceea ce privește terenurile care fac obiectul prezentului litigiu au fost efectuate în speță. Scrisorile sau documentele referitoare la M Fatma Eskier, Nuri Eskier, precum și Fat În ceea ce privește nota cadastrală referitoare la parcela 3237, lotul nr 13, Curtea se mulțumește să constate că aceasta face referire la lipsa de proprietate și că nu oferă nicio certitudine cu privire la plata unei sume în schimbul unei exproprieri finalizate (punctele 16 și 17 de mai sus. Cu toate acestea, Curtea arată că instanțele turce au anulat titlul de proprietate al reclamanților în temeiul articolului 38 din Legea privind proprietatea, în temeiul căreia trebuie să fie vorba despre un bun imobil care face obiectul unei exproprieri a cărui procedură de expropriere nu este finalizată sau a unui bun imobil care nu a făcut obiectul unei exproprieri În lumina concluziilor sale de la punctele 23-25 de mai sus, Curtea, hotărând în echitate în conformitate cu prevederile articolului 41 din Convenție, alocă I.R.S. 15 022 EUR, către N.T.A. 120 162 EUR, către H.N.E. 35 042 EUR și H.H.E. 85 120 EUR pentru repararea prejudiciului material. Rău moral 28. Curtea consideră că nu există în speță nicio problemă specifică în ceea ce privește prejudiciul moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 29. Reclamanții solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor suportate în fața instanțelor naționale și în fața organelor convenției. EUR care acoperă atât daunele, cât și cheltuielile și cheltuielile de judecată, acestea nu își calculează separat pretențiile și nu prezintă elementele care permit calcularea lor în mod precis. 30. Guvernul contestă cererea reclamanților. 31. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis, citată anterior, § 54). În plus, cheltuielile de judecată nu pot fi recuperate decât în măsura în care se referă la încălcarea constatată (Beyeler c. Italia). (satisfacere echitabilă) [GC], nr 33202/96, § 27, 28 mai 2002). 32. Curtea constată că reclamanții nu prezintă nicio factură în ceea ce privește cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne și în fața organelor convenției. Cu toate acestea, Curtea este de acord că reclamanții, reprezentați de un avocat în fața acesteia (hotărârea din acțiunea principală, § 2), au trebuit să angajeze în mod necesar anumite costuri. Având în vedere circumstanțele cauzei, Comisia consideră că este rezonabil să se aloce în comun reclamanților 5 000 EUR, inclusiv taxa pe valoarea adăugată. Interese moratorii 33. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L mai mult de un an, A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în lire turcești la rata aplicabilă la data plății pentru daune materiale 022 EUR (cinsprezece mii douăzeci și două de euro) la I.R.S. 120 162 EUR (o sută douăzeci și două de mii o sută șaizeci și doi de euro) la N.T.A. 042 EUR (treizeci și cinci de mii patruzeci și două de euro) la H.H.E. ii. 000 EUR (cinci mii EUR) reclamanților în comun pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe aceste sume de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 31 mai 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE I.R.S. ET AUTRES c. TURQUIE

(Requête n

o

26338/95)

ARRÊT

(Satisfaction équitable)

STRASBOURG

31 mai 2005

DÉFINITIF

31/08/2005

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire I.R.S. et autres c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

R.

Türmen

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M.

Ugrekhelidze,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 mai 2005,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

26338/95) dirigée contre la République de Turquie et dont cinq ressortissants de cet Etat, I.R.S., F.E. (décédée le 28 mars 2001), H.H.E., N.T.A. (requérante et héritière de F.E.) et H.N.E. («

les requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 11 janvier 1995 en vertu de l’ancien article

25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). Le président de la chambre a accédé à la demande de non

‑

divulgation de leur identité formulée par les requérants (article 47 § 3 du règlement).

2.

Par un arrêt du 20 juillet 2004 («

l’arrêt au principal

»), la Cour a jugé qu’il y avait eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 en raison de l’annulation du titre de propriété des requérants en vertu d’une loi qui s’appliquait rétroactivement et qui ne prévoyait aucune procédure d’indemnisation. Cette propriété appartenait à Abdurrahman Eskier, leur aïeul décédé en 1945, dont ils sont les héritiers directs ou indirects. Par suite de l’établissement du plan cadastral, ils avaient obtenu leur titre de propriété en 1955.

3.

En s’appuyant sur l’article 41 de la Convention, les requérants réclamaient certaines sommes pour les préjudices subis ainsi que pour frais et dépens.

4.

La question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouvant pas en état, la Cour l’a réservée et a invité le Gouvernement et les requérants à lui soumettre par écrit, dans les six mois, leurs observations sur ladite question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir (

ibidem

, § 62 des motifs et point 3 du dispositif).

5.

Le 1

er

novembre 2004 la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

6.

Le Gouvernement a déposé des observations dans le délai qui lui a été imparti. Quant aux requérants, ils n’en ont pas présenté. Par ailleurs, aucune base n’a été trouvée qui eût permis d’aboutir à un règlement amiable.

EN DROIT

7.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

1.

Arguments des requérants quant au dommage matériel et moral

8.

Aux fins d’évaluation du dommage matériel subi, les requérants invitent la Cour à considérer que la superficie du terrain exproprié était de 36

478

m² dont les parts étaient ainsi réparties

: 2

146 m

2

à I.R.S., 17

166

m

2

à N.T.A., 5

006 m

2

à H.N.E. et 12

160 m

2

à H.H.E (arrêt au principal, §

11). A l’appui, ils présentent les titres de propriété y relatifs, les actes d’héritage, un tableau relatif à la distribution des parts dans l’héritage d’Abdurrahman Eskier.

9.

Les requérants soulignent que la manière la plus adéquate pour l’Etat défendeur de réparer le préjudice causé serait de leur restituer l’ensemble du terrain litigieux. Dans le cas où la restitution ne serait pas possible, les requérants se disent prêts à envisager l’octroi d’un dédommagement et réclament une somme équivalant à la valeur marchande du terrain.

10.

Pour justifier leurs prétentions, les requérants se fondent sur une expertise effectuée par une agence immobilière (

DIA Insaat Emlak Taah. Ith. Ihr. Tic. Ltd Ști

) et avancent comme valeur du terrain au 2 février 2003 la somme de 9

119

500

000 000 livres turques, équivalant à 5

106

920

EUR (soit 140

EUR/m²).

11.

Les requérants réclament également une indemnité pour privation de jouissance de leur bien pour une durée de vingt-trois ans. Ils demandent aussi le remboursement des honoraires d’avocat et de frais divers au titre des procédures menées devant les juridictions nationales et les organes de la Convention.

12.

La somme globale réclamée par les requérants s’élève à 15

000

000

EUR.

13.

Quant à la thèse du Gouvernement selon laquelle le terrain litigieux avait été exproprié régulièrement en 1942 (paragraphes 15 et 16 ci-dessous), les requérants ne l’acceptent pas. Ils soutiennent que ce terrain appartenant à Abdurrahman Eskier, leur aïeul décédé en 1945, n’a pas été l’objet d’une expropriation. Les documents présentés par le Gouvernement concernent d’autres terrains expropriés se trouvant dans le même domaine, appartenant aux trois autres frères d’Abdurrahman Eskier. Par ailleurs, ces terrains ont été rendus à leurs propriétaires après le changement de gouvernement en 1950. Enfin, ils expliquent que leur titre de propriété avait été établi en 1955, après la date indiquée par le Gouvernement.

14.

Les requérants font valoir que le Gouvernement, qui possède des documents concernant l’ensemble des faits survenus pendant la période contestée, ne les produit à la Cour que partiellement.

2.

Arguments présentés par le Gouvernement

15.

Le Gouvernement ne s’est pas prononcé sur la superficie du terrain appartenant aux requérants. Il fait valoir que le terrain en question a été exproprié régulièrement en 1942 et que des indemnités d’expropriation ont été payées à l’aïeul des requérants. A l’appui de sa thèse, il présente de nombreux documents concernant une série d’expropriation effectuée dans le même domaine dans les années 40. Il se réfère notamment à une notification effectuée en 1950 à M

me

Fatma Eskier, l’épouse de Nuri Eskier, à une lettre de ce dernier datée du 16 octobre 1975 adressée aux forces des armées de terre, ainsi qu’une lettre de l’avocat de Fatih et Selma Usluoğlu (héritiers de Bedrettin Eskier) en date du 3 novembre 1976.

16.

Le Gouvernement produit également une note cadastrale concernant la parcelle 3237, lot n

o

13, appartenant partiellement à Abdurrahman Eskier. Cette note fait état de l’absence d’expropriation et explique qu’une avance de 1

700 livres turques avait été réservée au nom d’Abdurrahman Eskier. Toutefois, les registres ne contenaient aucune mention concernant le paiement de cette somme.

17.

Par ailleurs, le Gouvernement soutient que les requérants, qui n’ont fait usage d’aucune voie de recours pour obtenir une indemnité, n’ont pas le droit de solliciter une quelconque réparation en raison de la privation alléguée de jouissance de leur bien pour une durée de vingt-trois ans.

18.

Il conteste également l’estimation de la valeur marchande établie par une agence immobilière

; il la juge sans valeur et ne reflétant pas la vérité.

19.

En conclusion, le Gouvernement fait valoir que la demande d’indemnité des requérants ne peut être acceptée en raison d’une procédure d’expropriation et du versement d’indemnités d’expropriation, du fait également du non-respect du délai de six mois et de l’incompatibilité

ratione temporis

.

3.

Appréciation de la Cour

a)

Dommage matériel

20.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (

Iatridis c. Grèce

(satisfaction équitable) [GC], n

o

31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

21.

Les Etats contractants parties à une affaire sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un arrêt constatant une violation. Ce pouvoir d’appréciation quant aux modalités d’exécution d’un arrêt traduit la liberté de choix dont est assortie l’obligation primordiale imposée par la Convention aux Etats contractants

: assurer le respect des droits et libertés garantis (article 1). Si la nature de la violation permet une

restitutio in integrum

, il incombe à l’Etat défendeur de la réaliser, la Cour n’ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l’accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu’imparfaitement d’effacer les conséquences de la violation, l’article

41 habilite la Cour à accorder, s’il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée (

Brumarescu c.

Roumanie

(satisfaction équitable) [GC], n

o

28342/95, § 20, CEDH 2000-I).

22.

S’agissant de la présente affaire, la Cour rappelle que, dans son arrêt au principal, elle s’est exprimée en ces termes (§ 54)

:

«

(...) il ne fait pas de doute qu’en l’espèce, le terrain litigieux a été affecté à l’utilisation du service public sans qu’une expropriation fût intervenue. En appliquant l’article 38 et au vu des pièces du dossier en leur possession, les juridictions internes ont considéré que cette affectation et l’occupation qui s’ensuivit ont eu lieu en 1955 (...) Par conséquent, le délai de prescription se trouvait déjà écoulé au moment où l’article

38 est entré en vigueur et les requérants étaient déjà déchus de tous les droits découlant de leur titre de propriété consigné sur les registres fonciers.

A partir de la date d’entrée en vigueur de l’article 38, les requérants ne purent donc ni entamer une action possessoire ni réclamer une indemnisation du fait du transfert de leur titre de propriété à l’administration ni demander que soit annulée la disposition précitée par la Cour constitutionnelle.

»

23.

Il ressort de ce raisonnement que l’acte de l’Etat que la Cour a estimé contraire à l’article 1 du Protocole n

o

1 n’était pas l’occupation du terrain des requérants en tant que telle, mais l’application rétroactive d’une loi, qui ne prévoyait pas de procédure d’indemnisation, laquelle a eu pour conséquence de priver les requérants de toute possibilité d’obtenir une indemnisation pour l’annulation de leur titre de propriété. Par conséquent, comme c’est l’absence de toute indemnité, et non la qualification juridique de la dépossession, qui a été à l’origine de la violation constatée, l’indemnisation ne doit pas nécessairement refléter la valeur pleine et entière des biens (

Ex-roi de Grèce et autres c. Grèce

(satisfaction équitable) [GC], n

o

25701/94, § 78, 28 novembre 2002, et

Yagtzilar et autres c.

Grèce

(satisfaction équitable), n

o

41727/98, § 25, 15 janvier 2004).

24.

Par conséquent, la Cour juge approprié de fixer une somme forfaitaire autant que faire se peut, et considère que cette somme doit en principe correspondre à la valeur patrimoniale attachée aux expectations légitimes d’obtenir une indemnisation qu’avaient les requérants pendant la période qui se situait entre le 28 janvier 1987, date à laquelle a pris effet la déclaration turque par laquelle la Turquie a reconnu le droit de recours individuel (voir,

mutatis mutandis

,

Yagtzilar et autres

, précité, § 25), et le 4

octobre 1994, date à laquelle la décision ordonnant l’annulation du titre de propriété a acquis force de la chose jugée.

25.

Afin de déterminer la réparation adéquate, la Cour prendra en compte deux éléments

: la période de référence définie ci-dessus (1987-1994) et la superficie du terrain appartenant à chaque requérant (paragraphe

8 ci-dessus). En outre, elle ne perd pas de vue que le grief des requérants se résumait en l’annulation de leur titre de propriété sans pouvoir obtenir une indemnité (arrêt au principal, § 49), et non l’impossibilité d’obtenir une indemnisation pour l’affectation des biens litigieux à l’utilisation du service public (arrêt au principal, § 49).

26.

Quant à l’argument du Gouvernement selon lequel aucune indemnité ne doit être octroyée aux requérants en raison d’une décision déclarative de la justice annulant les titres de propriété qui étaient devenus sans objet, celui-ci ne résiste pas à l’examen (paragraphes 15 et 16 ci-dessus). Tout d’abord, il n’est pas établi qu’une expropriation et l’indemnisation qui s’en serait suivie quant aux terrains faisant l’objet du présent litige avaient été effectuées en l’espèce. Les lettres ou documents relatifs à M

me

Fatma Eskier, Nuri Eskier ainsi que Fatih et Selma Usluoğlu (héritiers de Bedrettin Eskier), produits par le Gouvernement, ne concernent pas les terrains en question.

En ce qui concerne la note cadastrale relative à la parcelle 3237, lot n

o

13, la Cour se contente d’observer que celle-ci fait état de l’absence d’expropriation et n’apporte aucune certitude pour le paiement d’une somme en contrepartie d’une expropriation achevée (paragraphes 16 et

17 ci-dessus). Quoi qu’il en soit, la Cour relève que les juridictions turques ont annulé le titre de propriété des requérants en application de l’article 38 de la loi sur l’expropriation, aux termes duquel il doit s’agir «

d’un bien immobilier faisant l’objet d’une expropriation dont la procédure d’expropriation n’est pas achevée ou d’un bien immobilier n’ayant pas fait l’objet d’expropriation

» (arrêt au principal, § 24).

27.

Compte tenu de ses conclusions aux paragraphes 23-25 ci-dessus, la Cour, statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, alloue à I.R.S. 15

022 EUR, à N.T.A. 120

162 EUR, à H.N.E. 35

042 EUR et à H.H.E. 85

120 EUR à titre de réparation du dommage matériel.

b)

Dommage moral

28.

La Cour estime qu’il ne se présente en l’espèce aucun problème spécifique quant au dommage moral.

B.

Frais et dépens

29.

Les requérants demandent le remboursement des frais et dépens assumés devant les juridictions nationales et devant les organes de la Convention. Se contentant de réclamer une somme globale de 15

000

000

EUR couvrant tant le dommage que les frais et dépens, ils ne chiffrent pas séparément leurs prétentions et ne présentent pas les éléments permettant de les calculer de manière précise.

30.

Le Gouvernement conteste la demande des requérants.

31.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (

Iatridis

, précité, § 54). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (

Beyeler c.

Italie

(satisfaction équitable) [GC], n

o

33202/96, § 27, 28 mai 2002).

32.

La Cour note que les requérants ne produisent aucune facture en ce qui concerne les frais engagés devant les juridictions internes et devant les organes de la Convention. Toutefois, la Cour est de l’avis que les requérants, représentés par un avocat devant elle (arrêt au principal, §

2), ont nécessairement dû engager certains frais. Compte tenu des circonstances de la cause, elle juge raisonnable d’allouer conjointement aux requérants 5

000

EUR, taxe sur la valeur ajoutée comprise.

C.

Intérêts moratoires

33.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du paiement

:

i.

pour dommage matériel

:

–

15

022 EUR (quinze mille vingt-deux euros) à I.R.S.

;

–

120

162 EUR (cent vingt mille cent soixante-deux euros) à N.T.A.

;

–

35

042 EUR (trente-cinq mille quarante-deux euros) à H.N.E.

;

–

85

120 EUR (quatre-vingt-cinq mille cent vingt euros) à H.H.E.

;

ii.

5

000 EUR (cinq mille euros) aux requérants conjointement pour frais et dépens

;

iii.

tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

2.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 31 mai 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président