DINC ET AUTRES c. TURQUIE

Versiunea faptelor dată de reclamanți Seara de 15 mai 1994, în timpul unei patrule efectuate la frontiera între Turcia și Siria, Rıdvan Dinç și-a pierdut viața sub gloanțele unui recrut, sergent A.A, cu care făcea garda. Focul deschisese în momentul trecerii ilegale a unui grup de contrabandiști la frontieră. Investigațiile ulterioare conduse de autoritățile de urmărire au condus la concluzia că Rıdvan Dinç ar fi fost implicat în traficul de mărfuri clandestine la frontieră prin ajutarea contrabandiștilorr, ceea ce contestă reclamanții. Ei precizează că Rıdvan Dinç fuseal ucis de sergentul A.A. la o distanță scurtă, și anume la șase sau șapte metri fără ca un asemenea recurs la forță să fie justificat de vreo circumstanță.

Versiunea faptelor dată de Guvern Guvernul expune faptele așa cum au fost stabilite de instanțele judecătorești naționale : a. Evenimentele care au precedat noaptea de 15 mai Ziua anterioară incidentului, sergentul-major Rıdvan Dinç și sergentul A.A au făcut garda împreună. După o informație privitoare la un posibil trecere ilicita la frontieră, s-au pus în ambuscadă. În acel moment, sergentul A.A observă comportamentul ambivalent al lui Rıdvan Dinç, care, într-adevăr, vroia să-l poziționeze într-un loc unde îi era imposibil să vadă locul trecerii. Nicio trecere ilicită nu având loc acea seară, s-au întors la postul lor de control. La întoarcere, sergentul A.A a declarat îngrijorările sale colegilor privind sergentul-major și suspiciunile sale cu privire la colaborarea acestuia cu contrabandiști. Au fost de acord între ei de a însoți, la următoarea patrulă, sergentul A.A pentru ca acesta să nu fie singur în caz de atac al contrabandiștilorr dar și pentru a-l surprinde pe sergent ‑ major în flagrant delict de colaborare. b. Noaptea incidentului Noaptea de 15 mai 1994, Rıdvan Dinç și sergentul A.A s-au pus în ambuscadă de-a lungul frontierei. Rıdvan Dinç a cerut sergentului să se poziționeze la un anumit loc. Din lipsa vizibilității pe frontieră, A.A a părăsit poziția și s-a instalat la un loc mai potrivit. Conform acordului dintre ei, trei alți soldați s-au poziționat la o distanță de 300 la 400 de metri în spatele lui. În acel moment, contrabandiști, în număr de șapte sau opt persoane, au început să treacă frontiera. Trei dintre ei s-au îndreptat spre sergentul A.A. Acesta din urmă și cei trei soldați au deschis focul în cursul căruia Rıdvan Dinç și un presupus contrabandist au fost loviți și au murit din rănile suferite.

Investigația efectuată cu privire la moartea lui Rıdvan Dinç și procedura penală devant tribunalul militar La 16 mai 1994, un proces-verbal de constatare a locului a fost întocmit pe locul incidentului. Conform acestui proces-verbal, 102 kg de ceai, 3 kg de cafea și 1 kg de sare au fost găsite pe teren. Procurorul militar a ordonat o autopsie pe trupul lui Rıdvan Dinç. Anumiți soldați au fost ascultați ca martori. Prin act de acuzare din 29 noiembrie 1994, procurorul militar a pus în acuzare pe A.A, pentru că a cauzat moartea superiorului seu Rıdvan Dinç. La o dată necunoscută, reclamanții s-au constituit parte intervenantă devant tribunalul militar de Adana (în continuare „ tribunalul "). În depozițiile devant tribunal, acuzatul a respins acuzația adusă împotriva lui. El a subliniat, printre altele, că deschisease focul pe grupul de contrabandiști și aceasta în exercitarea funcțiilor sale, fără a ști că victima se afla printre ei. El a afirmat că acționase conform ordinelor date de superiorii săi, în special de comandamentul regimentului care ar fi dat, soldaților, instrucțiunea de a deschide focul fără trezire atunci când era vorba despre supraveghere la frontieră. Prin sentință din 7 februarie 1996, tribunalul l-a găsit pe A.A vinovat de rănire fizică asupra persoanei superiorului Rıdvan Dinç cu rezultat moartea și l-a condamnat la cinci ani de închisoare în temeiul articolului 91 § 4 din codul penal militar combinat cu art. 50 din codul penal (recurs la forță exercitat în depășire a limitelor stabilite de lege). În decizia sa, tribunalul subliniază indici ce duc la credința că victima avea un comportament ambiguu, lăsând să se înțeleagă că dorea să favorizeze trecerea contrabandiștilorr la frontieră. El considera că sergentul A.A deschisease focul fără niciun avertisment asupra grupului de contrabandiști în care se afla, de asemenea, Rıdvan Dinç și că astfel depășise directivele reglementând deschiderea focului. Tribunalul afirma că acuzatul executase ordinul comandantului care îi prescrisese să deschidă focul fără avertisment asupra celor care ar încerca să treacă frontiera. Cu privire la această instrucție, tribunalul a decis să comunice aceste fapte comandamentului corpului 6 e de armată în scopul anchetei judiciare, și aceasta împotriva comandantului regimentului, pentru ordin ilegal, ținând cont de faptul că incidente similare au avut loc la frontieră, dintre care una dintre acestea făcea obiectul unei anchete (1995/522) devant el. La 18 martie 1997, în urma recursului acuzatului, al părților intervenante și al procurorului militar, Curtea de Casație militară a revocat sentința din 7 februarie 1996, pentru mai mulți vicii de procedură. Dosarul a fost trimis înapoi tribunalului militar care s-a conformat hotărârii date de Curtea supremă. După ce a îndeplinit necesarul pentru lipsa menționate în hotărârea de 18 martie 1997, a pronunțat aceleași pedepse în sentința sa din 18 martie 1999. Tribunalul nu s-a pronunțat, data aceasta, asupra denunțării comandantului regimentului, pentru ordin ilegal. La 16 iulie 1999, acuzatul s-a casatorit în casare prin prezentarea scuzelor sale privitoare la tardivitate a recursului. La 25 aprilie 2000, Curtea de Casație militară a acceptat, în prima fază, cererea reclamantului vizând validarea recursului tardiv pentru motive de sănătate, justificată de un raport medical și apoi, infirma sentința din 18 martie 1999. În hotărârea sa, Curtea de Casație militară subliniază că în absența unui examen balistic, era imposibil să recunoască, dincolo de orice îndoială rezonabilă, vinovăția acuzatului cu privire la moartea lui Rıdvan Dinç deoarece fuseal stabilit că în afara acuzatului, ceilalți soldați deschiseseră, de asemenea, focul pe grupul de contrabandiști în care victima se afla. Ea adaugă că anumiți martori chiar faceauo mențiune a unei focurilor din partea contrabandiștilorr. Or, nu era îndoios că A.A participase la focurile în cursul cărora Rıdvan Dinç și-a pierdut viața. Cu privire la problema dacă acuzatul depășise limitele impuse de lege în materia folosirii armelor de foc, Curtea de Casație militară afirma că presupunând chiar că moartea lui Rıdvan Dinç rezulta din focurile lui A.A, acest recurs la forță era rezonabil necesar și justificabil în măsura autorizată de lege, ținând cont de circumstanțele excepționale ale incidentului care se desfășuraseră în noapte la frontieră și într-o regiune extrem de sensibilă. Curtea de Casație militară, luând în considerare, de asemenea, distanța de treizeci de metri dintre acuzat și grupul de contrabandiști la momentul incidentului, afirma că un avertisment verbal urmat de focuri în aer, condiție necesară pentru deschiderea focului, ar fi pus în pericol pe acuzat însuși. Reamintind ordinele date de superiori, ea estima că actul atribuit sergentului A.A trebuia considerat ca fiind comis în exercitarea funcțiilor sale și executat în urma unui ordin dat de o autoritate competentă și că în consecință, intra în una din cazurile enumerate de art. 49 al codului penal în care nicio sancțiune nu este impusă celui responsabil de actul incriminat. Curtea de Casație militară concluziona deci că acuzatul A.A trebuia absolvit de acuzațiile aduse. La 25 decembrie 2001, tribunalul militar pronunța sentința sa în conformitate cu raționamentul Curții de Casație militare și absolvea pe A.A. Părțile nu s-au casatorit. Sentința din 25 decembrie 2001 devenea deci definitivă. Guvernul informă Curtea că în absența unei decizii judecătorești definitive cu privire la denunțarea comandantului regimentului pentru ordin ilegal, nicio anchetă nu fuseal deschisă împotriva acestuia.

Procedura devant Înalta Curt administrativă militară La 14 iunie 1995, reclamanții au introdus devant Înalta Curt administrativă militară o acțiune pentru daune-interese împotriva ministerului Apărării. Ei au susținut, în special, că Rıdvan Dinç fuseal ucis voluntar de un militar cu încălcarea articolului 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin hotărâre din 8 mai 1996, Înalta Curt administrativă militară a respins cererea reclamanților. Ea observă absența legăturii între moartea lui Rıdvan Dinç și funcțiile sale și deci absența unei culpe imputabile administrației. Ea observă în particular că la momentul faptelor, Rıdvan Dinç, având colaborat cu contrabandiști, era în proces de comitere a unei infracțiuni și, prin urmare, nu acționase în calitate de agent al statului. În consecință, administrația nu putea fi răspunzătoare. B. Dreptul și practica interne relevante 1. Responsabilitate penală Codul penal turc conține dispoziții privitoare la omor involuntar (articolele 452 și 459), la omor prin neglijență (art. 455), la omor voluntar (art. 448) și la crimă (art. 450). art. 91 din codul militar pedepsește o agresiune fizică comisă de un soldat subaltern asupra superiorului său cu pedepse de închisoare putând merge până la închisoare pe viață. Conform articolului 49 din codul penal, o persoană nu este pedepsit pentru un act pe care l-a comis în respectarea legii sau pe ordin al unei autorități competente sau atunci când a fost constrânsă de necesitate și de urgență, pentru a se apăra de o atingere nejustificată la integritatea fizică sau sexuală, sau a celorlalți, sau pentru a salva viața sa sau pe cea a celorlalți dintr-un pericol grav și imediat pentru care nu este responsabilă și atunci când acest act reprezintă singura posibilitate de a evita pericolul. 2. Dispoziții privitoare la indemnizație Conform articolului 41 din codul civil turc, o persoană poate depune o cerere de reparație împotriva celui care i-ar fi cauzat prejudiciu în mod ilegal, fie voluntar, prin neglijență sau prin neglijență. Instanțele civile pot acorda o reparație pentru daunele materiale în virtutea articolului 46 din codul civil și pentru daunele morale în temeiul articolului 47. Codul penal conține, de asemenea, o dispoziție permițând unei persoane să se constituie parte civilă pentru a obține reparație pentru dauna materială rezultând din infracție. Conform articolului 365 din codul de procedură penală, orice persoană victimă a unei infracțiuni grave poate în orice moment al anchetei depune plângere, a se declara parte intervenantă și a cere să fie indemnizată pentru daunele rezultând direct din infracțiunea comisă de acuzat. art. 21 din legea nr. o 1602, relativ la Înalta Curt administrativă militară enunță că orice victimă a unei daune materiale sau morale rezultând dintr-un act al administrației militare poate angaja o procedură administrativă devant Înalta Curt administrativă militară. Conform articolului 21 din legea nr. o 1602, Înalta Curt administrativă militară este direct competentă pentru a cunoaște, în mod definitiv, acțiuni de anulare și acțiuni de reparație bazate pe contestații privitoare la militari sau serviciul militar. art. 63 prevede că deciziile camerelor și deciziile camerelor reunite sunt de natură să producă toate consecințele unei decizii definitive. Cu toate acestea, conform articolului 66, aceste decizii pot face obiectul unor recursuri în rectificare a sentinței. 3. Relația între responsabilitate penală și responsabilitate civilă în dreptul turc Atunci când o instanță civilă se pronunță asupra problemei dacă un act anumit produce o responsabilitate din partea autorului acestuia, nu este legată de considerații de drept penal. La civil, judecătorul nu este ținut de regulile dreptului penal, nici de decizia unei instanțe penale de a absolvi o persoană pentru delictul care constituie obiectul procedurii civile. Rezultă din art. 53 din codul turc al obligațiilor că în materie civilă, judecătorul nu are nevoie să se alinieze la concluziile instanței penale, atât în ceea ce privește absența unei culpe cât și gravitatea unei culpe. CERERI Invocând articolele 2 și 6 din Convenție, reclamanții denunță, în primul rând, inechitatea procedurii administrative devant Înalta Curt administrativă militară. Se plâng în acest sens de refuzul acestei instanțe de a le acorda o reparație pentru prejudiciul moral din cauza decesului fiului și fratelui lor și aceasta în pofida verdictului de condamnare pronunțat de prima instanță la penal. Reclamanții se plâng, de altfel, de faptul că Înalta Curt administrativă militară, care a auzit cauza lor, nu era independentă vis-à-vis de puterea executivă. În scrisoarea lor din 24 mai 2002, informând Curtea despre rezultatul procedurii penale și absolvirea acuzatului, denunță absența unei anchete efective. Ei susțin că Rıdvan Dinç a fost deliberat ucis, la o distanță scurtă, de sergentul A.A., și că în orice caz, ținând cont de circumstanțele, recurs la forță letal folosit împotriva lui Rıdvan Dinç nu poate fi considerat drept fiind necesar, nici proporțional cu scopul urmărit. PE DREPT 1. Privind excepțiile preliminare Guvernul susține că cererile reclamanților ar trebui respingă pe motiv că nu au epuizat căile de recurs interne, după cum se cere de art. 35 din Convenție. El subliniază, în primul rând, că reclamanții, s-au constituit parte civilă devant tribunalul militar, ar fi putut cere o indemnizație pentru daună morală și materială. Or, ei nu au cerut-o. Guvernul susține, de asemenea, că reclamanții ar fi putut introduce o acțiune în daune-interese devant tribunalele civile împotriva sergentului A.A. Se referă în acest sens la concluzia Curții din hotărârea Aytekin c. Turcia (hotărâre din 23 septembrie 1998, Colecție de hotărâri și decizii 1998-VII). Guvernul susține, de altfel, că reclamanții au omis să facă un recurs în rectificare a hotărârii din 8 mai 1996, pronunțată de Înalta Curt administrativă militară. În observațiile lor, reclamanții subliniază că hotărârea Înaltei Curți administrative militare fiind definitiv, nu dispuneau de niciun alt recurs în acest sens. Curtea trebuie să se refere la circumstanțele existente la momentul faptelor denunțate, ținând cont de informații ulterioare obținute până la examinarea admisibilității cauzei. Va lua, deci, în considerare rezultatul procedurii penale desfășurate împotriva sergentului A.A. care fuseal încheiată la 25 decembrie 2001, conform informațiilor furnizate de reclamanți. Ea observă că Guvernul nu a comunicat niciun renseignement asupra progreselor realizate ulterior în procedura penală și că nici nu a prezentat comentarii asupra documentelor și renseignements furnizate de reclamanți. Curtea reamintește că regula epuizării căilor de recurs interne enunțate la art. 35 § 1 din Convenție impune reclamantului obligația de a utiliza anterior recursurile normal disponibile și suficiente în ordinul juridic intern pentru a-i permite să obțină reparație a încălcărilor pe care le susține. Aceste recursuri trebuie să existe la un grad suficient de certitudine, în practică și în teorie, altfel le lipsești eficacitate și accesibilitate dorită. art. 35 § 1 impune, de asemenea, de a ridica devant organul intern potrivit, cel puțin în substanță, și în formele prescrise de dreptul intern, cererile pe care se dorește a fi formulate mai târziu devant Curt, dar nu de a folosi recursuri care nu sunt nici adecvate nici eficace (vezi Yașa c. Turcia , hotărâre din 2 septembrie 1998, Colecție 1998-VI, § 71 ; Aytekin , precitat, § 82, și Sabuktekin c. Turcia , nr. o 27243/95, § 76, CEDO 2002-II). Curtea reamintește că obligația impusă de articolele 2 și 13 din Convenție statelor contractante în caz de agresiune letală de a conduce investigații putând duce la identificarea și pedeapsa responsabililor poate fi făcută iluzoriu dacă, pentru cererile bazate pe aceste dispoziții, un reclamant este ținut să epuizeze un recurs de drept administrativ culminând cu simple daune-interese ( Yașa, precitat, § 74, și Tanrıkulu c. Turcia [Marea Cameră], nr. o 23763/94, § 79, CEDO 1999 ‑ IV). Curtea observă că reclamanții s-au constituit parte intervenantă la procedura penală devant tribunalul militar. Ea consideră că această cale constituie un recurs eficace și suficient, și că reclamanții nu erau obligați, în plus, să încerce din nou să obțină reparație prin angajarea unei acțiuni în daune-interese devant instanțele administrative (vezi Assenov și alții c. Bulgaria , hotărâre din 28 octombrie 1998, Colecție 1998-VIII, § 86 , și Çelebi c. Turcia (decizie), nr. o 54182/00, 28 septembrie 2004). Privind posibilitatea de a angaja la civil o acțiune de reparație pentru daună suferită din cauza actelor ilicite sau a unui comportament manifestă ilegal din partea agenților statului, Curtea observă că cerând nu trebuie numai să stabilească existența unei legături de cauzalitate dintre actul delictuos și daunele suferite, dar și să identifice autorul presupus al actului ( Ilhan c. Turcia [Marea Cameră], nr. o 22277/93, §§ 61-64, CEDO 2000-VII). Este deci de remarcat că în cazul de speță, ținând cont de concluzia la care ajunsese tribunalul militar în sentința sa, nu pare că ar fi fost nici o bază pe care reclamantul ar fi putut întemeia o acțiune civilă cu șanse rezonabile de succes, nici o posibilitate de a obține o indemnizație devant tribunalul militar de Adana care absolva în fine pe sergentul A.A. Jurisprudența Curții la care Guvernul se referă în observațiile sale privind admisibilitatea cererii articolului 2 ( Aytekin , precitat) nu este deci relevantă în cazul de speță. Plecând de aici, Curtea consideră că reclamanții nu aveau de angajat recursurile administrativ și civil. Privind a treia ramură a excepției Guvernului relativ la recursul în rectificare a hotărârii, în măsura în care privează cererile bazate pe art. 6, Curtea observă că în dreptul turc, recursul în rectificare a hotărârii, așa cum este prevăzut de art. 66 din legea nr. o 1602 relativ la Înalta Curt administrativă, are pentru obiect de a revizui hotărârea în cauză din cauza unei erori din partea acestei instanțe. Pe simplu recurs în rectificare al părților, Înalta Curt administrativă militară procedează la o a doua examinare a aceleiași cauze fără ca să existe elemente noi. Ea reamintește jurisprudența sa anterioară potrivit căreia un reclamant nu este ținut să folosească un recurs care nu este de natură să pară la cererile sale ( De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia , hotărâre din 18 iunie 1971, seria A nr. o 12, § 62, și mutatis mutandis , Karaduman c. Turcia (decizie), nr. o 16278/90, 3 mai 1993). În cazul de speță, Curtea observă că Înalta Curt administrativă militară s-a pronunțat asupra cauzei concluzionând la absența legăturii dintre moartea lui Rıdvan Dinç și funcțiile sale și, deci, la absența unei culpe imputabile administrației. Ea consideră deci că, în circumstanțele cazului de speță, recursul în rectificare a hotărârii nu era o cale de recurs eficace pentru acest gen de cerere. Curtea respinge în consecință excepția Guvernului bazată pe epuizare insuficientă a căilor de recurs interne în toile ramuri. 2. Privind fondul cererilor a. art. 2 din Convenție Invocând art. 2 din Convenție, reclamanții susțin în primul rând că Rıdvan Dinç fuseal deliberat ucis de alt soldat și aceasta la o distanță scurtă. Ei pretind, de altfel, că în orice caz, recurs la forță letal nu poate fi considerat drept fiind făcut absolut necesar, nici proporțional în circumstanțele cazului de speță. Denunță, în ultimul rând, absența unei anchete efective cu privire la circumstanțele care înconjurau moartea lui Rıdvan Dinç. Guvernul refută aceste afirmații. Se referă la faptele așa cum au fost stabilite de autoritățile de investigare. Curtea consideră, la lumina tuturor argumentelor părților, că acest cerere pune probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la această etapă a examinării cererei, dar necesită o examinare a fondului ; din aceasta rezultă că acest cerere nu poate fi declarată manifest nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost observat. b. art. 6 din Convenție Reclamanții denunță inechitatea procedurii administrative și se plâng în acest sens de refuzul Înaltei Curți administrative militare de a le acorda o reparație pentru prejudiciul moral din cauza decesului fiului lor. Se plâng, de altfel, de lipsa independenței Înaltei Curți administrative militare în sensul articolului 6 § 1 din Convenție care se citește ca mai jos : art. 6 § 1 „ Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță independentă și imparțiala, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...) ". i) Independența Înaltei Curți administrative militare Se referind la dispozițiile constituționale precum și la acelea din legea relativ la Înalta Curt administrativă militară, Guvernul contestă această afirmație. Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia pentru a determina dacă o instanță poate fi considerată „ independentă " - în particular vis-à-vis de puterea executivă și de părți- ea a ținut cont de modul de desemnare și durata mandatului membrilor precum și de existența garanțiilor împotriva presiunilor externe (vezi, printre altele, Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgia, hotărâre din 23 iunie 1981, seria A nr. o 43, § 55, și Campbell și Fell c. Regatul Unit, hotărâre din 28 iunie 1984, seria A nr. o 80, § 78). Curtea reamintește decizia sa Yavuz și alții c. Turcia (nr. o 29870/96, 25 mai 2000) privind independența și imparțialitatea Înaltei Curți administrative militare al cărei statut este reglementat de legile nr. o 353 privind organizarea și contencios tribunalelor militare și nr. o 357 privind magistrații militari. În această decizie, Curtea a considerat că desemnarea judecătorilor militari (rezultând din semnarea comună a ministrului apărării și a primului ministru, supusă apoi aprobării președintelui Republicii) și garanțiile care le sunt acordate în exercitarea funcțiilor lor (inamovibilitate pentru patru ani, inresponsabilitate devant puterea executivă din cauza deciziilor lor) respectă cerințele articolului 6 § 1 din Convenție. În cazul de față, Curtea, la fel ca decizia în cauza Yavuz și alții (precitată), consideră că Înalta Curt administrativă militară putea fi privită ca o instanță independentă și imparțiala în sensul articolului 6 § 1 când a examinat recursul în daune-interese introdus de reclamant împotriva ministerului Apărării. Plecând de aici, este necesar să se declare această parte a cererii inadmisibilă ca fiind manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și de a o respinge în aplicarea articolului 35 § 4. ii) Echitatea procedurii devant Înalta Curt administrativă militară Reclamanții pretind că procedura devant Înalta Curt administrativă militară nu era echitabilă în măsura în care respinsese cererea de indemnizație nonobstant verdictul de condamnare din 7 februarie 1996 care ilustra responsabilitatea administrației. Guvernul se bazează pe concluzia hotărârii Înaltei Curți administrative. El precizează că atunci când instanța administrativă se pronunță asupra problemei dacă administrația este răspunzătoare pentru un act anumit, aceasta nu este legată de considerații de drept penal. Curtea observă că esența cererii reclamanților privește absența indemnizării prejudiciului consecutiv unei presupuse încălcări a dreptului la viață a fiului și fratelui lor, Rıdvan Dinç. Cu privire la afirmații de încălcare a drepturilor consacrate de art. 2, indemnizarea daunelor – materiale cât și morală – este în principiu posibilă și face parte din regimul de reparație care trebuie pus la loc în temeiul articolului 13 din Convenție ( Paul și Audrey Edwards c. Regatul Unit , nr. o 46477/99, § 97, CEDO 2002 ‑ II ; Z și alții c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. o 29392/95, § 109, și T.P. și K.M. c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. o 28945/95, § 107, CEDO 2001-V). Ținând cont de ceea ce precede, Curtea consideră că ar trebui să examineze această cerere mai degrabă sub unghiul articolului 13 din Convenție decât sub acela al articolului

Curtea consideră, la lumina tuturor argumentelor părților, că acestă cerere, combinată cu art. 2 din Convenție, pune probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la această etapă a examinării cererei, dar necesită o examinare a fondului ; din aceasta rezultă că acestă cerere nu pot fi declarate manifest nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost observat. Prin aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară admisibile cererile reclamantului bazate pe articolele 2, 6 (acelea privind echitatea procedurii devant Înalta Curt administrativă militară) și 13 din Convenție, toate mijloace de fond rezervate ; Declară restul cererei inadmisibil. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte Anexă Lista reclamanților Halit Dinç, născut în 1940, rezidând la Edirne, Nezihe Dinç, născută în 1948; rezidând la Edirne, Sacide Dinç, născută în 1971, rezidând la Edirne, Turgay DİNÇ, născut în 1974, rezidând la Edirne.

La version des faits donnée par les requérants Le soir du 15 mai 1994, lors d'une patrouille effectuée à la frontière entre la Turquie et la Syrie, Rıdvan Dinç trouva la mort sous les balles d'un appelé, sergent A.A, avec qui il montait la garde. Le feu avait été ouvert lors du passage illégal d'un groupe de contrebandiers à la frontière. Les investigations ultérieures conduites par les autorités de poursuite aboutirent à la conclusion que Rıdvan Dinç aurait été impliqué dans le trafic de marchandises clandestines à la frontière en apportant son assistance aux contrebandiers, ce que conteste les requérants. Ceux-ci précisent que Rıdvan Dinç fut abattu par le sergent A.A. à courte distance, à savoir à six ou sept mètres sans qu'un tel recours à la force ne soit justifié par aucune circonstance.

La version des faits donnée par le Gouvernement Le Gouvernement expose les faits tels qu'ils ont été établis par les instances judiciaires nationales : a. Les événements ayant précédé la nuit du 15 mai La veille de l'incident, le sergent-chef Rıdvan Dinç et le sergent A.A montèrent la garde ensemble. Suite à une information concernant un éventuel passage illicite à la frontière, ils se mirent en embuscade. A ce moment-là, le sergent A.A remarqua le comportement ambivalent de Rıdvan Dinç, lequel, en effet, voulait le positionner à un endroit où il lui était impossible d'apercevoir le lieu de passage. Aucun passage illicite n'ayant eu lieu ce soir-là, ils s'en retournèrent à leur poste de contrôle. A leur retour, le sergent A.A fit état de ses inquiétudes à ses collègues au sujet du sergent-chef et de ses doutes sur sa collaboration avec les contrebandiers. Ils se mirent d'accord entre eux d'accompagner, à la prochaine patrouille, le sergent A.A afin que celui-ci ne soit pas seul en cas d'attaque des contrebandiers mais également pour surprendre le sergent ‑ chef en flagrant délit de collaboration. b. La nuit de l'incident La nuit de 15 mai 1994, Rıdvan Dinç et le sergent A.A se mirent en embuscade le long de la frontière. Rıdvan Dinç demanda au sergent de se positionner à un endroit précis. Faute de visibilité sur la frontière, A.A quitta sa position et s'installa à un endroit plus approprié. Comme il avait été convenu entre eux, trois autres soldats se postèrent à une distance de 300 à 400 mètres derrière lui. A ce moment-là, des contrebandiers, au nombre de sept ou huit personnes, commencèrent à franchir la frontière. Trois d'entre eux s'avancèrent vers le sergent A.A. Ce dernier ainsi que les trois soldats ouvrirent le feu au cours duquel Rıdvan Dinç et un contrebandier présumé furent touchés et succombèrent à leurs blessures.

L'enquête menée au sujet de la mort de Rıdvan Dinç et la procédure pénale devant le tribunal militaire Le 16 mai 1994, un constat des lieux fut établi à l'endroit de l'incident. Selon ce procès-verbal, 102 kg de thé, 3 kg de café et 1 kg de sel furent trouvés sur les lieux. Le procureur militaire fit pratiquer une autopsie sur le corps de Rıdvan Dinç. Certains soldats furent entendus en tant que témoins. Par un acte d'accusation du 29 novembre 1994, le procureur militaire mit en accusation A.A, pour avoir causé la mort de son supérieur, Rıdvan Dinç. A une date inconnue, les requérants se constituèrent partie intervenante devant le tribunal militaire d'Adana (ci-après « le tribunal »). Dans ses dépositions devant le tribunal, l'accusé rejeta l'accusation portée à son encontre. Il souligna, entre autre, qu'il avait ouvert le feu sur le groupe de contrebandiers et ce, dans l'exercice de ses fonctions, sans savoir que la victime se trouvait parmi eux. Il affirma avoir agi conformément aux ordres donnés par ses supérieurs, notamment par le commandement du régiment qui aurait donné, aux soldats, l'instruction d'ouvrir le feu sans sommation lorsqu'il s'agissait de la surveillance à la frontière. Par un jugement du 7 février 1996, le tribunal reconnut A.A coupable d'atteinte physique sur la personne du supérieur Rıdvan Dinç ayant entraîné sa mort et le condamna à cinq ans d'emprisonnement au titre de l'article 91 § 4 du code pénal militaire combiné avec l'article 50 du code pénal (recours à la force exercé en outrepassant les limites établies par la loi). Dans sa décision, le tribunal souligna des indices portant à croire que la victime avait un comportement ambigu, laissant penser qu'il voulait favoriser le passage des contrebandiers à la frontière. Il considéra que le sergent A.A avait tiré sans aucune sommation sur le groupe de contrebandiers dans lequel se trouvait également Rıdvan Dinç et qu'il avait ainsi outrepassé les directives réglementant l'ouverture du feu. Le tribunal fit état de ce que l'accusé avait exécuté l'ordre de son commandant qui lui avait prescrit d'ouvrir le feu sans sommation sur ceux qui tenteraient de franchir la frontière. S'agissant de cette instruction, le tribunal décida de signaler ces faits auprès du commandement du 6 e corps d'armée aux fins d'enquête judiciaire, et ce, à l'encontre du commandant du régiment, pour ordre illégal, compte tenu du fait que des incidents similaires avaient eu lieu à la frontière, dont l'un des ceux-ci faisant l'objet d'une enquête (1995/522) devant lui. Le 18 mars 1997, suite au pourvoi de l'accusé, des parties intervenantes ainsi que du procureur militaire, la Cour de cassation militaire cassa le jugement du 7 février 1996, pour plusieurs vices de procédure. Le dossier fut renvoyé devant le tribunal militaire qui se conforma à l'arrêt rendu par la Haute juridiction. Après avoir accompli le nécessaire pour les manquements mentionnés dans l'arrêt du 18 mars 1997, il prononça les mêmes peines dans son jugement du 18 mars 1999. Le tribunal ne se prononça pas, cette fois-ci, sur la dénonciation du commandant du régiment, pour ordre illégal. Le 16 juillet 1999, l'accusé se pourvut en cassation en présentant ses excuses au sujet de la tardivité de son pourvoi. Le 25 avril 2000, la Cour de cassation militaire accueillit, dans un premier temps, la demande du requérant visant à faire valider son pourvoi tardif pour raison de santé, justifiée par un rapport médical et puis, infirma le jugement du 18 mars 1999. Dans son arrêt, la Cour de cassation militaire souligna qu'en l'absence d'examen balistique, il était impossible de reconnaître, au-delà de tout doute raisonnable, la culpabilité de l'accusé quant à la mort de Rıdvan Dinç dès lors qu'il était établi qu'en sus de l'accusé, les autres soldats avaient également ouvert le feu sur le groupe de contrebandiers dans lequel la victime se trouvait. Elle ajouta que certains témoignages faisaient même état d'une fusillade du côté des contrebandiers. Or, il n'était pas douteux que A.A avait participé à la fusillade au cours de laquelle Rıdvan Dinç trouva la mort. Quant à la question de savoir si l'accusé avait outrepassé les limites posées par la loi en matière d'usage des armes à feu, la Cour de cassation militaire affirma qu'à supposer même que la mort de Rıdvan Dinç ait résulté des tirs d'A.A, ce recours à la force était raisonnablement nécessaire et justifiable dans la mesure autorisée par la loi, compte tenu des circonstances exceptionnelles de l'incident qui s'était déroulé dans la nuit à la frontière et dans une région hautement sensible. La Cour de cassation militaire, prenant également en considération la distance de trente mètres entre l'accusé et le groupe de contrebandiers au moment de l'incident, affirma qu'une sommation verbale suivi de celle de tirs en l'air, condition nécessaire à l'ouverture du feu, aurait mis, l'accusé lui-même, en danger. Rappelant les ordres donnés par des supérieurs, elle estima que l'acte attribué au sergent A.A devait être considéré comme commis dans l'exercice de ses fonctions et exécuté suite à un ordre donné par une autorité compétente et qu'en conséquence, il entrait dans l'un des cas énumérés par l'article 49 du code pénal dans lequel aucune sanction n'est imposée au responsable de l'acte incriminé. La Cour de cassation militaire conclut par conséquent que l'accusé A.A devait être acquitté des faits reprochés. Le 25 décembre 2001, le tribunal militaire rendit son jugement en se conformant au raisonnement de la Cour de cassation militaire et acquitta A.A. Les parties ne se pourvurent pas en cassation. Le jugement du 25 décembre 2001 devint ainsi définitif. Le Gouvernement informa la Cour qu'en l'absence de décision judiciaire définitive au sujet de la dénonciation du commandant du régiment pour ordre illégal, aucune enquête n'avait été ouverte à l'encontre de ce dernier.

La procédure devant la Haute Cour administrative militaire Le 14 juin 1995, les requérants intentèrent devant la Haute Cour administrative militaire une action de dommages-intérêts contre le ministère de la Défense. Ils soutinrent, notamment, que Rıdvan Dinç avait été tué volontairement par un militaire au mépris de l'article 2 de la Convention européenne des Droits de l'Homme. Par un arrêt du 8 mai 1996, la Haute Cour administrative militaire débouta les requérants de leur demande. Elle observa l'absence de lien entre la mort de Rıdvan Dinç et ses fonctions et donc l'absence de faute imputable à l'administration. Elle releva notamment qu'au moment des faits, Rıdvan Dinç, ayant collaboré avec les contrebandiers, était en train de commettre une infraction et n'avait donc pas agi en qualité d'agent de l'Etat. Par conséquent, l'administration ne saurait, être tenue responsable. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Responsabilité pénale Le code pénal turc contient des dispositions ayant trait à l'homicide involontaire (articles 452 et 459), à l'homicide par imprudence (article 455), à l'homicide volontaire (article 448) et au meurtre (article 450). L'article 91 du code militaire punit une agression physique commise par un soldat subalterne contre son supérieur à des peines d'emprisonnement pouvant aller jusqu'à perpétuité. Aux termes de l'article 49 du code pénal, une personne n'est pas sanctionnée pour un acte qu'elle a commis dans le respect de la loi ou sur ordre d'une autorité compétente ou lorsqu'elle en a été contrainte par la nécessité et l'urgence, pour se défendre d'une atteinte injustifiée à son intégrité physique ou sexuelle, ou à celle d'autrui, ou pour sauver sa vie ou celle d'autrui d'un danger grave et immédiat dont elle n'est pas responsable et lorsque cet acte représente la seule possibilité d'éviter le danger. 2. Dispositions relatives à l'indemnisation Conformément à l'article 41 du code civil turc, une personne peut soumettre une demande en réparation contre celle qui lui aurait porté préjudice de manière illégale, que ce soit volontairement, par négligence ou par imprudence. Les juridictions civiles peuvent octroyer une réparation du dommage matériel en vertu de l'article 46 du code civil et du dommage moral au titre de l'article 47. Le code pénal contient aussi une disposition permettant à une personne de se constituer partie civile afin d'obtenir réparation du dommage matériel résultant de l'infraction. Conformément à l'article 365 du code de procédure pénale, toute personne victime d'une infraction grave peut à tout moment de l'enquête porter plainte, se déclarer partie intervenante et demander à être indemnisée du dommage résultant directement de l'infraction commise par l'accusé. L'article 21 de la loi n o 1602, relative à la Haute Cour administrative militaire énonce que toute victime d'un dommage matériel ou moral résultant d'un acte de l'administration militaire peut engager une procédure administrative devant la Haute Cour administrative militaire. Aux termes de l'article 21 de la loi n o 1602, la Haute Cour administrative militaire est directement compétente pour connaître, définitivement, des actions en annulation et des actions en réparation fondées sur des contestations relatives aux militaires ou au service militaire. Son article 63 prévoit que les décisions des chambres et les décisions des chambres réunies sont de nature à produire toutes les conséquences d'une décision définitive. Toutefois, selon l'article 66, ces décisions peuvent faire l'objet de recours en rectification d'arrêt. 3. Rapport entre responsabilité pénale et responsabilité civile en droit turc Lorsqu'un tribunal civil statue sur la question de savoir si un acte donné entraîne une responsabilité de la part de son auteur, il n'est pas lié par des considérations de droit pénal. Au civil, le juge n'est pas tenu par les règles du droit pénal, ni par la décision d'une juridiction pénale d'acquitter une personne pour le méfait qui constitue l'objet de la procédure civile. Il découle de l'article 53 du code turc des obligations qu'en matière civile, le juge n'a pas besoin de s'aligner sur les conclusions de la juridiction pénale, tant en ce qui concerne l'absence de faute que la gravité d'une faute. GRIEFS Invoquant les articles 2 et 6 de la Convention, les requérants dénoncent, en premier lieu, l'iniquité de la procédure administrative devant la Haute Cour administrative militaire. Ils se plaignent à cet égard du refus de ladite juridiction de leur accorder une réparation du préjudice moral du fait du décès de leur fils et frère et ce nonobstant le verdict de condamnation rendue par la première instance au pénal. Les requérants se plaignent en outre de ce que la Haute Cour administrative militaire, qui a entendu leur cause, n'était pas indépendante vis-à-vis du pouvoir exécutif. Dans leur lettre du 24 mai 2002, informant la Cour de l'issue de la procédure pénale et de l'acquittement de l'accusé, ils dénoncent l'absence d'enquête effective. Ils soutiennent que Rıdvan Dinç a été délibérément tué, à courte distance, par le sergent A.A., et qu'en tout état de cause, au vu des circonstances, le recours à la force meurtrière utilisée contre Rıdvan Dinç ne saurait passer pour avoir été nécessaire, ni proportionné par rapport au but suivi. EN DROIT 1. Sur les exceptions préliminaires Le Gouvernement fait valoir que les griefs des requérants devraient être rejetés au motif qu'ils n'ont pas épuisé les voies de recours internes, comme l'exige l'article 35 de la Convention. Il souligne, en premier lieu, que les requérants, s'étant constitués partie civile devant le tribunal militaire, auraient pu demander une indemnité pour préjudice moral et matériel. Or, ils ne l'ont pas demandé. Le Gouvernement fait valoir également que les requérants auraient pu introduire une action en dommages intérêts devant les tribunaux civils à l'encontre du sergent A.A. Il se réfère à cet égard à la conclusion de la Cour dans l'arrêt de Aytekin c. Turquie (arrêt du 23 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998- VII). Le Gouvernement soutient, par ailleurs, que les requérants ont omis de faire un recours en rectification, contre l'arrêt du 8 mai 1996, rendu par la Haute Cour administrative militaire. Dans leurs observations, les requérants soulignent que l'arrêt de la Haute Cour administrative militaire étant définitif, ils ne disposaient d'aucun autre recours à cet égard. La Cour doit se référer aux circonstances existantes au moment des faits dénoncés, en tenant compte de renseignements ultérieurs obtenus jusqu'à l'examen de la recevabilité de l'affaire. Elle prendra, donc, en considération l'issue de la procédure pénale diligentée contre le sergent A.A. qui fut clôturée le 25 décembre 2001, selon les renseignements fournis par les requérants. Elle note que le Gouvernement n'a communiqué aucun renseignement sur les progrès réalisés ultérieurement dans la procédure pénale et qu'il n'a pas non plus présenté de commentaires sur les documents et renseignements fournis par les requérants. La Cour rappelle que la règle de l'épuisement des voies de recours internes énoncée à l'article 35 § 1 de la Convention impose à un requérant l'obligation d'utiliser auparavant les recours normalement disponibles et suffisants dans l'ordre juridique interne pour lui permettre d'obtenir réparation des violations qu'il allègue. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulues. L'article 35 § 1 impose aussi de soulever devant l'organe interne adéquat, au moins en substance, et dans les formes prescrites par le droit interne, les griefs que l'on entend formuler par la suite devant la Cour, mais non d'user de recours qui ne sont ni adéquats ni effectifs (voir Yașa c. Turquie , arrêt du 2 septembre 1998, Recueil 1998-VI, § 71 ; Aytekin , précité, § 82, et Sabuktekin c. Turquie , n o 27243/95, § 76, CEDH 2002-II). La Cour rappelle que l'obligation qu'imposent les articles 2 et 13 de la Convention aux Etats contractants en cas d'agression mortelle de mener des investigations pouvant conduire à l'identification et à la punition des responsables peut être rendue illusoire si, pour les griefs tirés de ces dispositions, un requérant est tenu d'épuiser un recours de droit administratif aboutissant au simple octroi de dommages-intérêts ( Yașa, précité, § 74, et Tanrıkulu c. Turquie [GC], n o 23763/94, § 79, CEDH 1999 ‑ IV). La Cour note que les requérants se sont constitués partie intervenante à la procédure pénale devant le tribunal militaire. Elle considère que cette voie constitue un recours efficace et suffisant, et que les requérants n'étaient pas obligés, en outre, d'essayer une nouvelle fois d'obtenir réparation en engageant une action en dommages-intérêts devant les tribunaux administratifs (voir Assenov et autres c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998-VIII, § 86 , et Çelebi c. Turquie (déc.), n o 54182/00, 28 septembre 2004). Quant à la possibilité d'intenter au civil une action en réparation d'un dommage subi à cause d'actes illicites ou d'un comportement manifestement illégal de la part d'agents de l'Etat, la Cour relève que le demandeur doit non seulement établir l'existence d'un lien de causalité entre l'acte délictueux et le dommage subi, mais aussi identifier l'auteur présumé de l'acte ( Ilhan c. Turquie [GC], n o 22277/93, §§ 61-64, CEDH 2000-VII). Il convient dès lors de noter qu'en l'espèce, au vu de la conclusion à laquelle est parvenu le tribunal militaire dans son jugement, il n'apparaît pas qu'il y eût la moindre base sur laquelle le requérant aurait pu fonder une action au civil avec des chances raisonnables de succès, ni une possibilité d'obtenir une indemnité devant le tribunal militaire d'Adana qui acquitta finalement le sergent A.A. La jurisprudence de la Cour à laquelle le Gouvernement se réfère dans ses observations sur la recevabilité du grief de l'article 2 ( Aytekin , précité) n'est pas par conséquent pertinente en l'espèce. Partant, la Cour estime que les requérants n'avaient pas à intenter les recours administratif et civil. Quant à la troisième branche de l'exception du Gouvernement relative au recours en rectification d'arrêt, pour autant qu'elle concerne les griefs tirés de l'article 6, la Cour note qu'en droit turc, le recours en rectification de l'arrêt, tel que prévu par l'article 66 de la loi n o 1602 relative à la Haute Cour administrative, a pour objet de réviser l'arrêt en question en raison d'une erreur de la part de cette juridiction. Sur simple recours en rectification des parties, la Haute Cour administrative militaire procède à un deuxième examen de la même affaire sans qu'il y ait d'éléments nouveaux. Elle rappelle sa jurisprudence antérieure selon laquelle un requérant n'est pas tenu de faire usage d'un recours qui n'est pas de nature à parer à ses griefs ( De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique , arrêt du 18 juin 1971, série A n o 12, § 62, et mutatis mutandis , Karaduman c. Turquie (déc), n o 16278/90, 3 mai 1993). En l'espèce, la Cour observe que la Haute Cour administrative militaire a statué sur l'affaire concluant à l'absence de lien entre la mort de Rıdvan Dinç et ses fonctions et, donc, à l'absence de faute imputable à l'administration. Elle estime dès lors que, dans les circonstances de l'espèce, le recours en rectification d'arrêt n'était pas une voie de recours efficace pour ce genre de grief. La Cour rejette en conséquence l'exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes en toutes ses branches. 2. Sur le bien-fondé des griefs a. Article 2 de la Convention Invoquant l'article 2 de la Convention, les requérants soutiennent en premier lieu que Rıdvan Dinç a été délibérément tué par un autre soldat et ce, à courte distance. Ils prétendent par ailleurs qu'en tout état de cause, le recours à la force meurtrière ne saurait passer pour avoir été rendu absolument nécessaire, ni proportionné dans les circonstances de l'espèce. Ils dénoncent, en dernier lieu, l'absence d'enquête effective sur les circonstances entourant la mort de Rıdvan Dinç. Le Gouvernement réfute ces allégations. Il se réfère aux faits tels qu'établis par les autorités d'enquête. La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé. b. Article 6 de la Convention Les requérants dénoncent l'iniquité de la procédure administrative et se plaignent à cet égard du refus de la Haute Cour administrative militaire de leur accorder une réparation du préjudice moral du fait du décès de leur fils. Ils se plaignent en outre du manque d'indépendance de la Haute Cour administrative militaire au sens de l'article 6 § 1 de la Convention qui se lit ainsi : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) ». i) Indépendance de la Haute Cour administrative militaire Se référant aux dispositions constitutionnelles ainsi qu'à celles de la loi relative à la Haute Cour administrative militaire, le Gouvernement conteste cette allégation. La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle pour déterminer si un tribunal peut passer pour « indépendant » - notamment à l'égard de l'exécutif et des parties- elle a eu égard au mode de désignation et la durée du mandat des membres ainsi qu'à l'existence de garanties contre des pressions extérieures (voir entre autres, Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique, arrêt du 23 juin 1981, série A n o 43, § 55, et Campbell et Fell c. Royaume-Uni, arrêt du 28 juin 1984, série A n o 80, § 78). La Cour rappelle sa décision Yavuz et autres c. Turquie (n o 29870/96, 25 mai 2000) concernant l'indépendance et l'impartialité de la Haute Cour administrative militaire dont le statut est régi par les lois n o 353 sur l'organisation et le contentieux des tribunaux militaires et n o 357 sur les magistrats militaires. Dans cette décision, la Cour a considéré que la désignation des juges militaires (résultant de la signature conjointe du ministre de la défense et du Premier ministre, soumise ensuite à l'approbation du président de la République) et les garanties qui leur sont accordées dans l'exercice de leur fonction (inamovibilité durant quatre ans, irresponsabilité devant l'exécutif du fait de leurs décisions) respectent les exigences de l'article 6 § 1 de la Convention. Dans le cas présent, la Cour, à l'instar de sa décision dans l'affaire Yavuz et autres (précitée), estime que la Haute Cour administrative militaire pouvait passer pour une juridiction indépendante et impartiale au sens de l'article 6 § 1 lorsqu'elle a examiné le recours en dommages et intérêts introduit par le requérant contre le ministère de l'Intérieur. Partant, il y a lieu de déclarer cette partie du grief irrecevable comme étant manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et de la rejeter en application de l'article 35 § 4. ii) Équité de la procédure devant la Haute Cour administrative militaire Les requérants prétendent que la procédure devant la Haute Cour administrative militaire n'était pas équitable dans la mesure où elle a rejeté leur demande d'indemnité nonobstant le verdict de condamnation du 7 février 1996 qui illustrait la responsabilité de l'administration. Le Gouvernement s'appuie sur la conclusion de l'arrêt de la Haute Cour administrative. Il précise que lorsque le tribunal administratif statue sur la question de savoir si l'administration est tenue responsable d'un acte donné, celui-ci n'est pas lié aux considérations du droit pénal. La Cour observe que l'essence du grief des requérants concerne l'absence d'indemnisation du dommage consécutif à une violation alléguée du droit à la vie de leur fils et frère, Rıdvan Dinç. S'agissant des allégations de violation des droits consacrés par l'article 2, une indemnisation des dommages – matériel aussi bien que moral – est en principe possible et fait partie du régime de réparation devant être mis en place au titre de l'article 13 de la Convention ( Paul et Audrey Edwards c. Royaume-Uni , n o 46477/99, § 97, CEDH 2002 ‑ II ; Z et autres c. Royaume-Uni [GC], n o 29392/95, § 109, et T.P. et K.M. c. Royaume-Uni [GC], n o 28945/95, § 107, CEDH 2001-V). Eu égard à ce qui précède, la Cour estime devoir examiner ce grief davantage sous l'angle de l'article 13 de la Convention que sous celui de l'article

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief, combiné avec l'article 2 de la Convention, pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s'ensuit que ce grief ne sauraient être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare recevables les griefs du requérant tirés des articles 2, 6 (ceux concernant l'équité de la procédure devant la Haute Cour administrative militaire) et 13 de la Convention, tous moyens de fond réservés ; Déclare le reste de la requête irrecevable. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Greffier Président Annexe La liste des requérants Halit Dinç, né en 1940, résidant à Edirne, Nezihe Dinç, née en 1948; résidant à Edirne, Sacide Dinç, née en 1971, résidant à Edirne, Turgay DİNÇ, né en 1974, résidant à Edirne.