al cererilor nr. 50147/99 și 51207/99
prezentate de YEDİKULE SURP PİRGİÇ ERMENİ HASTANESİ VAKFI
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședința din 14 iunie 2005, într-o cameră alcătuită din:
Meserii J.-P. Costa,
președinte,
A.B. Baka,
Doamna D. Jočienė,
Domnul D. Popović,
judecători,
și Doamna S. Dollé,
grefieră de secțiune,
Considerând cererile menționată mai sus introduse respectiv la 16 iulie și 20 august 1999,
Considerând observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
După deliberări, pronunță următoarea decizie:
Reclamanta, Yedikule Surp Pırgiç Ermeni Hastanesi Vakfı (Fundația spitalului armean Surp Pırgiç din Yedikule), este o fundație de drept turc, creată în 1832 sub Imperiul Otoman printr-un decret imperial. Statutul acesteia este în conformitate cu dispoziții Tratatului de la Lausanne referitoare la protecția fundațiilor antice asigurând servicii publice pentru minoritățile religioase. Este reprezentată în fața Curții de Doamnele D. Bakar și S. Davuthan, avocate la Istanbul.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.
Cererea nr. 50147/99
Printr-un act notarial din 15 octombrie 1943, reclamanta a dobândit prin donație proprietatea unui imobil, situat la Beyoğlu (Istanbul).
La 19 mai 1955, reclamanta și-a înscris titlul de proprietate în registrul funciar. S-a bazat pe un document emis de prefectura din Istanbul care îi recunoștea în mod explicit personalitatea juridică și dreptul de a dobândi bunuri imobile.
La 8 ianuarie 1992, Trezoreria a introdus o cerere în fața tribunalului de primă instanță din Beyoğlu ("tribunal de primă instanță") pentru anularea titlului de proprietate al reclamantei și reinscrierea sa în registrul funciar în numele proprietarului inițial. A susținut că bunul imobil în cauză nu era menționat în declarația fundației, depusă în 1936 și considerată ca actul de constituire al acestor stabilimente conform art. 7 (provizoriu) al legii nr. 2762. A susținut că statutul reclamantei nu îi conferea dreptul de a dobândi bunuri imobile.
Înaintea tribunalului de primă instanță, reclamanta a susținut că dobândise acest bun în conformitate cu dispoziții legii cu privire la dreptul persoanelor juridice de a dispune de bunuri imobile, promulgată în 1912 și încă în vigoare. S-a opus statutului atribuit declarațiilor din 1936 de Trezorerie. A susținut în special că acestea erau cerute de Stat în vederea determinării patrimoniilor și veniturilor fundațiilor și nu pot fi considerate ca un act de constituire. A observat, de altfel, că prefectura din Istanbul i-a recunoscut personalitatea juridică și capacitatea de a dobândi bunuri imobile. A contestat punerea în cauză a dreptului său dobândit și cu titlu subsidiară, a invocat prescripția dobândă. A expus în final că dispunea de un act de constituire care menționa în mod explicit dreptul de a dobândi bunuri imobile.
Printr-o sentință din 13 septembrie 1994, tribunalul de primă instanță din Beyoğlu ("tribunal de instanță") l-a desemnat pe Trezorier ca legatarul de cujus, donatoarea bunului litigios, cu motivul că aceasta decedase fără a lăsa descendenți.
La 8 noiembrie 1994, reclamanta a introdus un recurs în anulare împotriva acestei sentințe înaintea tribunalului de instanță. În susținerea cererii sale, a prezentat o sentință pronunțată la 7 februarie 1955 de tribunalul de primă instanță din Istanbul și desemnând Y.M., pretins frate al de cujus, ca moștenitor al acesteia.
La 10 septembrie 1996, tribunalul de instanță a respins cererea reclamantei cu motivul că nicio relație de rudenie nu fusese stabilită. Această sentință a fost confirmată printr-o sentință a Curții de Casație pronunțată la 3 februarie 1997.
Printr-o sentință din 24 februarie 1998, tribunalul de instanță a anulat titlul de proprietate al reclamantei și a ordonat reinscrierea sa în registrul funciar în numele fostei proprietare. S-a referit la jurisprudența camerelor civile reunite ale Curții de Casație stabilită la 8 mai 1974, conform căreia fundațiile care aparțineau minorităților religioase așa cum sunt definite de Tratatul de la Lausanne și care nu indicaseră în statutul lor capacitatea de a dobândi bunuri imobile, nu puteau nici le cumpăra nici să le accepte ca donatare. În acest caz, bunurile imobile ale acestor fundații erau limitate la cele figurând în statutul lor, devenit definit prin declarația bunurilor lor făcută în 1936. Tribunalul a constatat că reclamanta făcea parte din această categorie de fundație și că nu putea dobândi bunuri imobile.
Printr-o sentință din 20 octombrie 1998, Curtea de Casație a confirmat sentința de primă instanță.
La 25 ianuarie 1999, a respins cererea de rectificare a sentinței.
La 3 mai 2005, Guvernul a informat Curtea că, la 2 iulie 2004, bunul litigios a fost înscris în numele Trezoreriei.
2.
Cererea nr. 51207/99
Printr-un act notarial din 8 mai 1967, reclamanta a dobândit prin donație proprietatea unui imobil, situat la Kadıköy (Istanbul). Titlul acestui proprietate nu a fost înscris în registrul funciar.
La 31 martie 1992, Trezoreria a introdus o cerere înaintea tribunalului de primă instanță din Kadıköy ("tribunal de primă instanță") în scopul anulării donației făcute în favoarea reclamantei. În primul rând, a observat că în ciuda vârstei avansate a de cujus la momentul donației, niciun certificat medical nu fusese prezentat pentru a determina valabilitatea consimțământului lor. În al doilea rând, a susținut că bunul imobil în cauză nu era menționat în declarația fundației depusă în 1936, considerată ca actul de constituire al acestor stabilimente conform art. 7 (provizoriu) al legii nr. 2762. A susținut că statutul fundației nu îi conferea dreptul de a dobândi bunuri imobile.
Înaintea tribunalului de primă instanță, reclamanta a susținut că restricția jurisprudențială adusă dreptului său de a dobândi bunuri imobile, altele decât cele menționate în declarația depusă în 1936, era contrară art. 46 al codului civil care exclude orice restricție la drepturile civile ale persoanelor juridice. A susținut, de altfel, dreptul său la respectul bunurilor sale, așa cum era garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1. A expus în final că dispunea de un act de constituire care menționa în mod explicit dreptul de a dobândi bunuri imobile.
Printr-o sentință din 14 aprilie 1994, tribunalul de primă instanță a dat curs cererii Trezoreriei. A constatat că niciun certificat care să ateste că de cujus era în posesia pleină a facultăților lor mentale nu fusese prezentat. S-a referit, de altfel, la jurisprudența camerelor civile reunite ale Curții de Casație, stabilită la 8 mai 1974, conform căreia fundațiile care aparțineau minorităților religioase așa cum sunt definite de Tratatul de la Lausanne și care nu indicaseră în statutul lor capacitatea de a dobândi bunuri imobile, nu puteau nici le cumpăra nici să le accepte ca donatare. În acest caz, bunurile imobile ale acestor fundații erau limitate la cele figurând în statutul lor, devenit definit prin declarația bunurilor lor făcută în 1936. A constatat că reclamanta făcea parte din această categorie de fundație și că nu putea dobândi bunuri imobile.
Printr-o sentință din 25 octombrie 1994, Curtea de Casație a cassat această sentință pentru lipsă de examen de către tribunalul de primă instanță a calității de a actiona a Trezoreriei.
La o dată necomunicată, Trezoreria a prezentat sentința din 26 septembrie 1995 pronunțată de tribunalul de instanță din Kadıköy și desemnând pe aceasta ca legatarul de cujus.
La 7 noiembrie 1995, tribunalul de primă instanță a reiterat sentința inițială.
Printr-o sentință din 9 aprilie 1996, Curtea de Casație a cassat această sentință. A constatat că anumite documente prezentate de reclamant nu fusese introduse în dosar. A considerat că un expert trebuia să se pronunțe asupra autenticității acestor documente și asupra portului lor cu privire la capacitatea reclamantei de a dobândi bunuri imobile.
Raportul de expertiză stabilit la 5 mai 1997 la cererea tribunalului de primă instanță menționa că declarația făcută în 1936 de reclamant recunoștea acesteia capacitatea de a dobândi bunuri imobile prin cumpărare. A considerat că reclamanta putea, de altfel, să dobândească un bun imobil prin cale de moștenire.
La 30 octombrie 1997, tribunalul de primă instanță a reiterat sentința anterioară. Nu a reținut interpretarea făcută de expert și a observat că statutul reclamantei nu recunoștea în mod explicit și clar dreptul pentru aceasta de a face achiziția unui bun imobil prin cale de moștenire sau donație.
Printr-o sentință din 22 septembrie 1998, Curtea de Casație a confirmat sentința atacată.
La 25 februarie 1999, a respins cererea de rectificare a sentinței introdusă de reclamant.
Ca urmare a amendamentelor aduse legii nr. 2762 asupra fundațiilor de legea nr. 4771 la 9 august 2002, reclamanta a prezentat Direcției regionale a fundațiilor o listă a patruzeci și șapte bunuri imobile, inclusiv pe acelea care constituie obiectul prezentelor cereri, și a solicitat înscrierea lor în registru în numele său.
La 26 martie 2003, Consilul Direcției generale a fundațiilor a notificat reclamantei că bunul imobil care constituie obiectul cererii nr. 50147/99 era înscris în numele fundației. A respins, de altfel, cererea de înscrie privind bunul dobândit prin donație (petiția nr. 51207/99), cu motivul că acel bun era înscris în registrul funciar în numele unei alte persoane.
Reclamanta a sesizat Consilul de Stat cu o cerere de anulare a art. 1 provizoriu al regulamentului privind achiziția bunurilor imobile de către fundațiile comunităților din 24 ianuarie 2003. A solicitat, de altfel, anularea deciziei Consilului Direcției generale a fundațiilor și să se suspende executarea acesteia.
La 6 octombrie 2003, Consilul de Stat a respins pretenția reclamantei cu motivul că nimic nu impunea suspendarea executării deciziei.
Printr-o scrisoare din 27 februarie 2005, reclamanta a informat Curtea că, la 1 martie 2005, Hotărârea Trezoreriei ar proceda la vânzarea bunului litigios care constituie obiectul cererii nr. 50147/99.
În comentariile sale prezentate la 3 mai 2005, Guvernul a indicat că bunul fusese pus în vânzare prin licitație la 1 martie 2005 și că un cumpărător fusese găsit. La 22 martie 2005, ministerul finanțelor a informat comisia de licitații de refuzul acestuia de a autoriza vânzarea.
B.
Dreptul și practica interne relevante
Până în 1912, fundațiile (vakıf) nu eram recunoscute ca persoane juridice în sistemul juridic al Imperiului Otoman. Legea provizorie cu privire la dreptul persoanelor juridice de a dispune de bunuri imobile, promulgată la 16 februarie 1328 din Hejira (1912), a recunoscut personalitatea juridică fundațiilor și le-a acordat dreptul de a dobândi bunuri imobile. Aceste instituții aparținând comunităților creștine eram numite Osmanlı müessesatı hayriyesi (Instituțiile otomane de binefacere).
La 4 octombrie 1926, după proclamarea Republicii Turciei, codul civil a intrat în vigoare.
La 13 iunie 1935, legea nr. 2762 privind fundațiile a fost promulgată. Reglementează funcționarea vakıf fondată înainte de intrarea în vigoare a codului civil și le recunoștea personalitatea juridică. Statutul juridic al vakıf fondată după intrarea în vigoare a codului civil era reglementat de dispozițiile acestuia.
Legea nr. 2762 a instituit obligația pentru vakıf de a-și înscrie bunurile imobile în registrul funciar. Pentru aceasta, articolul tranzitoriu al acesteia a invitat aceste fundații să prezinte o declarație (beyanname) pentru a preciza statutul lor și bunurile imobile pe care le-au dobândit până la data declarației.
În jurisprudența stabilă la 8 mai 1974, camerele civile reunite ale Curții de Casație au decis că declarațiile făcute în 1936 trebuiau să fie considerate ca actele de constituire ale vakıf precizând statutul lor. În absența unei clauze explicite, aceste fundații nu puteau dobândi alte bunuri imobile decât pe cele figurând în declarația lor. Curtea de Casație a indicat că achiziția de către fundații de acest tip de bunuri imobile în suplimentul celor figurând în statutul lor putea constitui o amenințare la securitatea națională.
Art. 4 al legii nr. 4771 din 9 august 2002 prevede:
"A.
Alineatele de mai jos sunt adăugate la finele art. 1 al legii nr. 2762 din 5 iunie 1935 privind fundațiile.
Fundațiile comunităților, indiferent dacă dispun sau nu de statut, pot dobândi sau poseda bunuri imobile, cu autorizația Consilului Miniștrilor, pentru a face față nevoilor lor în domeniile religios, de binefacere, social, educativ, sanitar și cultural.
Dacă cererea este introdusă în termen de șase luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, bunurile imobile a căror posesie, sub orice formă, este stabilită prin registre fiscale, contracte de chirie și alte documente, sunt înscrise în registrul funciar în numele fundației pentru a face față nevoilor acestor fundații în domeniile religios, de binefacere, social, educativ, sanitar și cultural. Bunurile care au fost donate sau legate fundației sunt supuse dispoziții acestui articol.
"
În sfârșit, art. 3 al legii nr. 4778 din 2 ianuarie 2003 a adăugat un paragraf la art. 1 al legii nr. 2762 privind fundațiile. "Fundațiile comunităților" pot acum dobândi și dispune de bunuri imobile, și aceasta indiferent dacă dispun sau nu de statut (act de constituire). Trebuie totuși să solicite autorizația Direcției generale a fundațiilor. Principiile și procedurile cu privire la aplicarea acestui articol sunt organizate printr-un regulament adoptat de ministerul căruia i este atașată Hotărârea generală a fundațiilor.
Regulamentul privind achiziția bunurilor imobile de către fundațiile comunităților din 24 ianuarie 2003, posesia lor asupra acestor bunuri și înscrierea în registru a bunurilor în posesia lor în numele lor se citește după cum urmează în partea sa relevantă:
"(...)
Partea a doua
Achiziția de bunuri imobile de către fundațiile comunităților
Art. 4 – Fundațiile comunităților pot dobândi, cu autorizația Direcției generale a fundațiilor, bunuri imobile prin cumpărare, moștenire, donație sau alte mijloace pentru a face față nevoilor lor în domeniile religios, de binefacere, social, educativ și cultural.
Art. 5 – Cererile referitoare la achiziția de bunuri imobile de către fundațiile comunităților și alte posesii corespunzând unui drept real sunt adresate Direcției generale a fundațiilor căreia i este atașată fundația. (...)
Art. 6 – Cererile sunt adresate Direcției generale a fundațiilor, însoțite de avizul Direcției regionale a fundațiilor. Dacă este necesar, ministerul, instituțiile și stabilimentele publice interesate sunt consultate și avizurile lor însoțite de avizul Președinției Camerei competente sunt transmise Consilului fundațiilor. Cererea este examinată de Consilul fundațiilor, punctele incomplete sunt notificate fundației. Dacă dosarul nu este completat în termen de două luni de la notificare, [fundația] este considerată ca având renunțat la cererea sa. Ca urmare a prezentării documentelor și informațiilor cerute, decizia justificată a Consilului fundațiilor este notificată fundației în termen de două luni de la cerere sau de data la care dosarul a fost completat (...)
Partea a cincea
Înscrierea în registru a bunurilor imobile în posesia fundațiilor comunităților
Art. 1 provizoriu – Fundațiile comunităților solicită în scris înscrierea în numele lor a bunurilor imobile a căror posesie au luat-o înainte de 9 august 2002, în termen de șase luni de la data din urmă. (...)
"
Reclamanta susține că prin pronunțarea asupra anulării titlului ei de proprietate înscris în registrul funciar (petiția nr. 50147/99) și a titlului ei de moștenire (petiția nr. 51207/99), jurisdicțiile interne au violat dreptul ei la respectul bunurilor. Pretinde că legislația și interpretarea acesteia de către jurisdicțiile naționale se rezumă la incapacitatea de a dobândi bunuri imobile pentru fundații aparținând minorităților religioase non-musulmane în sensul Tratatului de la Lausanne. Consideră că această incapacitate constituie o discriminare în raport cu alte fundații. Invocă la aceste priviri art. 14 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 1.
Invocând art. 6 din Convenție, reclamanta se plânge că cauza sa nu a fost audiată echitabil de jurisdicțiile interne. Denunță la aceasta privire abordarea adoptată de Curtea de Casație în jurisprudența sa care rezultă din sentința din 8 mai 1974.
Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1 și art. 14 din Convenție, reclamanta susține că prin pronunțarea asupra anulării titlului ei de proprietate înscris în registrul funciar (petiția nr. 50147/99) și a titlului ei de moștenire (petiția nr. 51207/99), jurisdicțiile interne au violat dreptul ei la respectul bunurilor.
Reclamanta se plânge, de altfel, că cauza sa nu a fost audiată echitabil de jurisdicțiile interne. Invocă art. 6 § 1 din Convenție.
Aceste articole, în părțile lor relevante, sunt scrise după cum urmează:
Art. 1 al Protocolului nr. 1
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile precedente nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le considera necesare pentru a reglementeze folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general (...)
"
Art. 14
"Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în prezenta Convenție trebuie asigurată fără nicio discriminare, în special pe motive de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
"
Art. 6 § 1
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...), care va hoărî (...) asupra contestațiilor cu privire la drepturile și obligațiile de ordin civil (...)
"
A.
Excepții de inadmisibilitate
1.
Neepuizarea căilor de atac
Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de atac privind petiția nr. 50147/99.
Susține că, din iulie 2002, au fost aduse un anumit număr de modificări legislative la legea privind fundațiile. Se referă la aceasta privire la dispoziții relevante ale legilor nr. 4771 din 9 august 2002 și nr. 4778 din 2 ianuarie 2003, precum și la regulamentul privind achiziția bunurilor imobile de către fundațiile comunităților din 24 ianuarie 2003.
Subliniază că, ca urmare a intrării în vigoare a acestui regulament, 116 fundații ale comunităților au depus o cerere de înscrie privind 2 234 bunuri imobile și că Consilul a decis înscrierea a 434 din ele în numele fundațiilor demanderese.
Cu privire la reclamant, aceasta nu a reînnoit cererea sa ca urmare a deciziei Consilului Direcției fundațiilor și a sesizat Consilul de Stat cu o cerere de anulare a acestei decizii.
Guvernul concluzionează că numărul crescând al recursurilor entamă de fundații ale comunităților l-a condus să adopte o legislație mai respectuoasă a drepturilor fundațiilor de a dobândi și de a dispune de bunuri imobile. Observă că "căile de atac prevăzute de legile nr. 4771, 4778 și 4928, precum și regulamentul de aplicare a acestora se încadrează în logica constând în a permite organelor interne să remedieze neîndeplinirile cerințelor respectului dreptului de proprietate și vor avea drept consecință reducerea numărului de cereri pe care Curtea va fi chemată să le examineze".
Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Susține că, ca urmare a intrării în vigoare a legilor menționate de Guvern, în conformitate cu regulamentul lor de aplicare, a prezentat o listă a bunurilor imobile, inclusiv bunurile litigioase, Direcției fundațiilor pentru a obține înscrierea lor în registru în numele ei. Cererea privind bunul care constituie obiectul cererii nr. 50147/99 a fost respinsă cu motivul că era deja înscris în numele fundației.
Cererea privind bunul dobândit prin donație (petiția nr. 51207/99) a fost, de asemenea, respinsă cu motivul că era înscris în registrul funciar în numele terților, și anume al de cujus.
Conform reclamantei, legile și regulamentul lor de aplicare adoptate după 2002 nu ar cuprinde nicio dispoziție privind restituirea bunurilor imobile dobândite prin donație sau altfel, între 1936 și 1974, de fundații aparținând minorităților și de care au fost deposedați printr-o decizie judiciară.
Subliniază că exemplele date de Guvern ale bunurilor imobile, pentru care Hotărârea generală a fundațiilor a autorizat înscrierea în numele fundațiilor demanderese, sunt acelea ale bunurilor figurând în declarația din 1936, nefiind înscrise în registrul funciar în numele lor. Astfel, Hotărârea a respins cererile de înscrie se referind la bunuri dobândite după 1936.
Curtea consideră că această excepție ridică întrebări strâns legate de acelea puse de grievul pe care reclamanta l-a formulat pe teren al art. 1 al Protocolului nr. 1. Prin urmare, îl conectează la fond.
2.
Incompetență ratione temporis
Guvernul susține că Curtea este incompetentă ratione temporis cu privire la grievul reclamantei privind sentința Curții de Casație din 8 mai 1974.
Convine să se observe că titlul de proprietate al reclamantei a fost anulat ca urmare a unei acțiuni intentate de Trezorerie la 8 ianuarie 1992 și care s-a încheiat la 25 ianuarie 1999 printr-o sentință a Curții de Casație. Această procedură este bine după 28 ianuarie 1987, dată la care a intrat în vigoare declarația prin care Turcia a recunoscut dreptul de recurs individual.
În consecință, trebuie respinge excepția de inadmisibilitate ridicată de Guvern pentru incompetență ratione temporis.
B.
Fonduri
1.
Cererea nr. 50147/99
Referindu-se la decizia Consilului Direcției generale a fundațiilor din 26 martie 2003, Guvernul susține că grevurile reclamantei sunt în mod manifest nefondate.
Reclamanta observă că sentințele jurisdicțiilor interne au avut drept efect să o priveze arbitrar de bunurile sale. Legea privind fundațiile, în noua ei redacție după amendament, recunoaște capacitatea fundațiilor de a dobândi bunuri imobile, sub condiția unei autorizări date de Hotărârea generală a fundațiilor. Totuși, această autorizare nu este acordată decât în cazuri în care bunurile litigioase figurau deja în declarația lor din 1936.
2.
Cererea nr. 51207/99
Guvernul observă că reclamanta nu a solicitat înscrierea în registru a titlului de moștenire a sa la autoritățile administrative și judiciare. Concluzionează din aceasta că nu avea un "bun" în sensul primei fraze a art. 1 al Protocolului nr. 1. În consecință, garanțiile acestei prevederi nu se aplică în speța.
Reclamanta se opune argumentelor Guvernului. Se referă la sentința tribunalului de primă instanță din Kadıköy din 30 octombrie 1997, care a observat că statutul fundației nu îi recunoștea în mod explicit și clar dreptul de a face achiziția unui bun imobil prin cale de moștenire sau donație.
Curtea consideră, la lumina ansamblului argumentelor părților, că grevurile pun întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererilor, dar necesită o examinare pe fond; rezultă din aceasta că aceste griefuri nu pot fi declarate în mod manifest nefondate, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevat.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Hotărăsc
să unească cererile;
Hotărăsc
să unească pe fond întrebarea privind epuizarea căilor de atac interne;
Declară
cererile admisibile, cu toate considerații de fond rezervate.
J.-P. Costa
Grefieră
Președinte
des requêtes n
os
50147/99 et 51207/99
présentées par YEDİKULE SURP PİRGİÇ ERMENİ HASTANESİ VAKFI
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 14 juin 2005 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
V.
Butkevych
,
M
me
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu les requêtes susmentionnées introduites respectivement les 16
juillet et 20
août 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante,
Yedikule Surp Pırgiç Ermeni Hastanesi Vakfı
(Fondation de l'hôpital arménien Surp Pırgiç de Yedikule), est une fondation de droit turc, créée en 1832 sous l'Empire ottoman par décret impérial. Son statut est en conformité avec les dispositions du Traité de Lausanne concernant la protection des anciennes fondations assurant les services publics pour les minorités religieuses. Elle est représentée devant la Cour par M
es
D.
Bakar et S. Davuthan, avocats à Istanbul.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
Requête n
o
50147/99
Par un acte notarié du 15 octobre 1943, la requérante acquit par donation la propriété d'un immeuble, sis à Beyoğlu (Istanbul).
Le 19 mai 1955, la requérante inscrivit son titre de propriété sur le registre foncier. Elle s'appuya sur un document délivré par la préfecture d'Istanbul lui reconnaissant explicitement la personnalité morale et le droit d'acquérir des biens immobiliers.
Le 8 janvier 1992, le Trésor introduisit un recours devant le tribunal de grande instance de Beyoğlu («
tribunal de grande instance
») en annulation du titre de propriété de la requérante et sa réinscription sur le registre foncier au nom de la propriétaire initiale. Il fit valoir que le bien immobilier en question n'était pas mentionné dans la déclaration de la fondation, déposée en 1936 et considérée comme l'acte de fondation de ces établissements conformément à l'article 7 (provisoire) de la loi n
o
2762.Il soutint que le statut de la requérante ne lui conférait pas le droit d'acquérir des biens immobiliers.
Devant le tribunal de grande instance, la requérante fit valoir qu'elle avait acquis ce bien conformément aux dispositions de la loi sur le droit des personnes morales à disposer de biens immobiliers, promulguée en 1912 et toujours en vigueur. Elle s'opposa au statut attribué aux déclarations de 1936 par le Trésor. Elle soutint notamment que celles-ci étaient exigées par l'Etat aux fins de détermination des patrimoines et revenus des fondations et qu'elles ne sauraient être considérées comme un acte de fondation. Elle fit observer en outre que la préfecture d'Istanbul lui avait reconnu la personnalité morale et la capacité d'acquérir des biens immobiliers. Elle contesta la remise en cause de son droit acquis et à titre subsidiaire, fit valoir la prescription acquisitive. Elle exposa enfin qu'elle disposait d'un acte de fondation mentionnant expressément le droit d'acquérir des biens immobiliers.
Par un jugement du 13 septembre 1994, le tribunal de grande instance de Beyoğlu («
tribunal d'instance
») désigna le Trésor comme légataire de la
de cujus
, donatrice de l'immeuble litigieux, au motif que cette dernière était décédée sans laisser de descendants.
Le 8 novembre 1994, la requérante introduisit un recours en annulation contre ce jugement devant le tribunal d'instance. A l'appui de sa demande, elle produisit un jugement rendu le 7 février 1955 par le tribunal de grande instance d'Istanbul et désignant Y.M., prétendu frère de la
de cujus
, comme l'héritier de celle-ci.
Le 10 septembre 1996, le tribunal d'instance rejeta la demande de la requérante au motif qu'aucun lien de parenté n'avait été établi. Ce jugement fut confirmé par un arrêt de la Cour de cassation rendu le 3 février 1997.
Par un jugement du 24 février 1998, le tribunal d'instance annula le titre de propriété de la requérante et ordonna sa réinscription sur le registre foncier au nom de l'ancienne propriétaire. Il se référa à la jurisprudence des chambres civiles réunies de la Cour de cassation établie le 8
mai 1974, selon laquelle les fondations, qui appartenaient aux minorités religieuses telles que définies par le Traité de Lausanne et qui n'avaient pas indiqué dans leur statut leur capacité d'acquérir des biens immobiliers, ne pouvaient ni en acheter ni en accepter en tant que donataire. Dans ce cas, les biens immobiliers de ces fondations étaient limités à ceux figurant dans leur statut, devenu définitif par leur déclaration des biens faite en 1936. Le tribunal constata que la requérante faisait partie de cette catégorie de fondation et qu'elle ne pouvait acquérir de biens immobiliers.
Par un arrêt du 20 octobre 1998, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.
Le 25 janvier 1999, elle rejeta la demande en rectification de l'arrêt.
Le 3 mai 2005, le Gouvernement informa la Cour que, le 2 juillet 2004, le bien litigieux fut inscrit au nom du Trésor.
2.
Requête n
o
51207/99
Par un acte notarié du 8 mai 1967, la requérante acquit par donation la propriété d'un immeuble, sis à Kadıköy (Istanbul). Ce titre de propriété ne fut pas inscrit sur le registre foncier.
Le 31 mars 1992, le Trésor introduisit un recours devant le tribunal de grande instance de Kadıköy («
tribunal de grande instance
») aux fins d'annulation de la donation faite au profit de la requérante. Premièrement, il fit observer qu'en dépit de l'âge avancé des
de cujus
au moment de la donation, aucun certificat médical n'avait été produit en vue de déterminer la validité de leur consentement. Deuxièmement, il fit valoir que le bien immobilier en question n'était pas mentionné dans la déclaration de la fondation déposée en 1936, considérée comme l'acte de fondation de ces établissements conformément à l'article 7 (provisoire) de la loi n
o
2762.Il soutint que le statut de la fondation ne lui conférait pas le droit d'acquérir des biens immobiliers.
Devant le tribunal de grande instance, la requérante soutint que la restriction jurisprudentielle apportée à son droit d'acquérir des biens immobiliers, autres que ceux mentionnés dans la déclaration déposée en 1936, était contraire à l'article 46 du code civil qui écarte toute restriction aux droits civils des personnes morales. Elle fit valoir en outre son droit au respect de ses biens, tel que garanti par l'article 1 du Protocole n
o
1.Elle exposa enfin qu'elle disposait d'un acte de fondation mentionnant expressément le droit d'acquérir des biens immobiliers.
Par un jugement du 14 avril 1994, le tribunal de grande instance fit droit à la demande du Trésor. Il releva qu'aucune attestation certifiant que les
de cujus
étaient en pleine possession de leurs facultés mentales, n'avait été produite. Il se référa en outre à la jurisprudence des chambres civiles réunies de la Cour de cassation, établie le 8 mai 1974 selon laquelle les fondations, qui appartenaient aux minorités religieuses telles que définies par le Traité de Lausanne et qui n'avaient pas indiqué dans leur statut leur capacité d'acquérir des biens immobiliers, ne pouvaient ni en acheter ni en accepter en tant que donataire. Dans ce cas, les biens immobiliers de ces fondations étaient limités à ceux figurant dans leur statut, devenu définitif par leur déclaration des biens faite en 1936. Il constata que la requérante faisait partie de cette catégorie de fondation et qu'elle ne pouvait acquérir de biens immobiliers.
Par un arrêt du 25 octobre 1994, la Cour de cassation cassa ce jugement pour défaut d'examen par le tribunal de grande instance de la qualité à agir du Trésor.
A une date non communiquée, le Trésor produisit le jugement du 26
septembre 1995 rendu par le tribunal d'instance de Kadıköy et désignant celui-ci comme légataire des
de cujus
.
Le 7 novembre 1995, le tribunal de grande instance réitéra son jugement initial.
Par un arrêt du 9 avril 1996, la Cour de cassation cassa ce jugement. Elle releva que certains documents produits par la requérante n'avaient pas été versés au dossier. Elle considéra qu'un expert devait se prononcer sur l'authenticité de ces documents et leur portée quant à la capacité de la requérante d'acquérir des biens immobiliers.
Le rapport d'expertise établi le 5 mai 1997 à la demande du tribunal de grande instance mentionna que la déclaration faite en 1936 par la requérante reconnaissait à celle-ci la capacité d'acquérir des biens immobiliers par voie d'achat. Il considéra que la requérante pouvait également acquérir un bien immobilier par voie de succession.
Le 30 octobre 1997, le tribunal de grande instance réitéra son jugement précédent. Il ne retint pas l'interprétation faite par l'expert et releva que le statut de la requérante ne reconnaissait pas expressément et clairement le droit pour celle-ci de faire l'acquisition d'un bien immobilier par voie de succession ou donation.
Par un arrêt du 22 septembre 1998, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué.
Le 25 février 1999, elle rejeta la demande en rectification de l'arrêt introduite par la requérante.
A la suite des amendements apportés à la loi n
o
2762 sur les fondations par la loi n
o
4771 le 9 août 2002, la requérante présenta à la Direction régionale des fondations une liste de quarante-sept biens immobiliers, dont ceux faisant l'objet des présentes requêtes, et demanda leur inscription au registre à son nom.
Le 26 mars 2003, le Conseil de la Direction générale des fondations notifia à la requérante que le bien immobilier faisant l'objet de la requête n
o
50147/99 était inscrit au nom de la fondation. Elle rejeta en outre la demande d'inscription concernant le bien acquis par donation (requête n
o
51207/99), au motif que ledit bien était inscrit au registre foncier au nom d'une autre personne.
La requérante saisit le Conseil d'Etat d'une demande d'annulation de l'article
1 provisoire du règlement relatif à l'acquisition de biens immeubles par les fondations des communautés du 24 janvier 2003. Elle demanda en outre l'annulation de la décision du Conseil de la Direction générale des fondations et qu'il fût sursis à son exécution.
Le 6 octobre 2003, le Conseil d'Etat rejeta les prétentions de la requérante au motif que rien n'imposait de surseoir à l'exécution de la décision.
Par une lettre du 27 février 2005, la requérante informa la Cour que, le 1
er
mars 2005, la Direction du Trésor procéderait à la vente du bien litigieux objet de la requête n
o
50147/99.
Dans ses commentaires présentés le 3 mai 2005, le Gouvernement indiqua que ce bien avait été mis à la vente par adjudication le 1
er
mars 2005 et qu'un acheteur avait été trouvé. Le 22 mars 2005, le ministère des Finances informa la commission des adjudications de son refus d'autorisation de la vente.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Jusqu'en 1912, les fondations (
vakıf
) n'étaient pas reconnues en tant que personnes morales dans le système juridique de l'Empire ottoman. La loi provisoire sur le droit des personnes morales à disposer de biens immobiliers, promulguée le 16 février 1328 de l'Hégire (1912), reconnut la personnalité morale aux
vakıf
et leur accorda le droit d'acquérir des biens immobiliers. Ces institutions appartenant aux communautés chrétiennes étaient nommées
Osmanlı müessesatı hayriyesi
(Les institutions ottomanes de bienfaisance).
Le 4 octobre 1926, à la suite de la proclamation de la République de Turquie, le code civil entra en vigueur.
Le 13 juin 1935, la loi n
o
2762 sur les fondations fut promulguée. Elle régissait le fonctionnement des
vakıf
fondées avant l'entrée en vigueur du code civil et leur reconnaissait la personnalité morale. Le statut juridique des
vakıf
fondées postérieurement à l'entrée en vigueur du code civil était régi par les dispositions de ce dernier.
La loi n
o
2762 instaura l'obligation pour les
vakıf
d'inscrire leurs biens immobiliers au registre foncier. A cette fin, son article transitoire a invité ces fondations à présenter une déclaration (
beyanname
) afin de préciser leur statut et les biens immobiliers qu'ils avaient acquis jusqu'à la date de la déclaration.
Dans sa jurisprudence établie le 8 mai 1974, les chambres civiles réunies de la Cour de cassation décidèrent que les déclarations faites en 1936 devaient être considérées comme les actes de fondation des
vakıf
précisant leur statut. En l'absence d'une clause explicite, ces fondations ne pouvaient acquérir d'autres biens immobiliers que ceux figurant sur leur déclaration. La Cour de cassation indiqua que l'acquisition par les fondations de ce type de biens immobiliers en supplément à ceux figurant dans leur statut pouvait constituer une menace pour la sécurité nationale.
L'article 4 de la loi n
o
4771 du 9 août 2002 dispose
:
«
A.
Les alinéas ci-dessous sont ajoutés à la fin de l'article 1 de la loi n
o
2762 du 5
juin 1935 sur les fondations.
Les fondations des communautés, qu'elles disposent ou non d'un statut, peuvent acquérir ou posséder des biens immeubles, avec l'autorisation du Conseil des ministres, pour faire face à leurs besoins dans les domaines religieux, de bienfaisance, sociaux, éducatifs, sanitaires et culturels.
Si la demande est introduite dans les six mois à partir de l'entrée en vigueur de la présente loi, les biens immeubles dont la possession, sous quelque forme que ce soit, est établie par des registres fiscaux, des baux et d'autres documents, sont enregistrés au registre foncier au nom de la fondation pour faire face aux besoins de ces fondations dans les domaines religieux, de bienfaisance, sociaux, éducatifs, sanitaires et culturels. Les biens qui ont été donnés ou légués à la fondation sont soumis aux dispositions de cet article.
»
Enfin, l'article 3 de la loi n
o
4778 du 2 janvier 2003 ajouta un paragraphe à l'article
1 de la loi n
o
2762 sur les fondations. Les «
fondations des communautés
» peuvent désormais acquérir et disposer de biens immobiliers, et ceci qu'elles disposent ou non d'un statut (acte de fondation). Elles doivent toutefois demander l'autorisation de la Direction générale des fondations. Les principes et procédures quant à la mise en application de cet article sont organisés par un règlement adopté par le ministère auquel est rattachée la Direction générale des fondations.
Le règlement relatif à l'acquisition de biens immeubles par les fondations des communautés du 24 janvier 2003, leur possession sur ces biens et l'inscription au registre à leur nom des biens en leur possession se lit comme suit dans sa partie pertinente
:
«
(...)
Deuxième partie
L'acquisition de biens immeubles par les fondations des communautés
Article 4 – Les fondations des communautés peuvent acquérir, avec l'autorisation de la Direction générale des fondations, des biens meubles par achat, legs, donation ou autres moyens pour faire face à leurs besoins dans les domaines religieux, de bienfaisance, sociaux, éducatifs et culturels.
Article 5 – Les demandes relatives à l'acquisition de biens immeubles par les fondations des communautés et d'autres possessions correspondant à un droit réel sont faites à la Direction générale des fondations à laquelle est rattachée la fondation. (...)
Article 6 – Les demandes sont adressées à la Direction générale des fondations, accompagnées de l'avis de la Direction régionale des fondations. Si nécessaire, le ministère, les institutions et les établissements publics concernés sont consultés et leurs avis accompagnés de l'avis de la Présidence de la Chambre compétente sont transmis au Conseil des fondations. La demande est examinée par le Conseil des fondations, les points incomplets sont notifiés à la fondation. Si le dossier n'est pas complété dans les deux mois suivant la notification, [la fondation] est considérée comme ayant renoncé à sa demande. A la suite de la production des documents et informations requis, la décision motivée du Conseil des fondations est notifiée à la fondation dans les deux mois à partir de la demande ou de la date à laquelle le dossier a été complété (...)
Cinquième partie
L'inscription au registre des biens immeubles en possession des fondations des communautés
Article 1 provisoire – Les fondations des communautés demandent par écrit l'inscription à leur nom des biens immeubles dont ils ont pris possession avant le 9
août 2002, dans les six mois à partir de cette dernière date. (...)
»
La requérante soutient qu'en statuant sur l'annulation de son titre de propriété inscrit au registre foncier (requête n
o
50147/99) et de son titre de succession (requête n
o
51207/99), les juridictions internes ont violé son droit au respect de ses biens. Elle prétend que la législation et son interprétation par les juridictions nationales se résument en l'incapacité d'acquérir des biens immobiliers pour des fondations appartenant à des minorités religieuses non musulmanes au sens du Traité de Lausanne. Elle estime que cette incapacité constitue une discrimination par rapport aux autres fondations. Elle invoque à ces égards les articles 14 de la Convention et
1 du Protocole n
o
1.
Invoquant l'article 6 de la Convention, la requérante se plaint que sa cause n'a pas été entendue équitablement par les juridictions internes. Elle dénonce à cet égard l'approche adoptée par la Cour de cassation dans sa jurisprudence issue de l'arrêt du 8 mai 1974.
Invoquant les articles 1 du Protocole n
o
1 et 14 de la Convention, la requérante allègue qu'en statuant sur l'annulation de son titre de propriété inscrit au registre foncier (requête n
o
50147/99) et de son titre de succession (requête n
o
51207/99), les juridictions internes ont violé son droit au respect de ses biens.
La requérante se plaint en outre que sa cause n'a pas été entendue équitablement par les juridictions internes. Elle invoque l'article 6 § 1 de la Convention.
Ces articles, dans leurs parties pertinentes, sont ainsi libellés
:
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général (...)
»
Article 14
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Exceptions d'irrecevabilité
1.
Non-épuisement des voies de recours
Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours concernant la requête n
o
50147/99.
Il fait valoir que, depuis juillet 2002, un certain nombre de modifications législatives ont été apportées à la loi sur les fondations. Il se réfère à cet égard aux dispositions pertinentes en la matière des lois n
o
4771 du 9
août 2002 et n
o
4778 du 2 janvier 2003 ainsi que du règlement relatif à l'acquisition de biens immeubles par les fondations des communautés du 24
janvier 2003.
Il souligne qu'à la suite de l'entrée en vigueur dudit règlement, 116
fondations des communautés ont fait une demande d'inscription concernant 2
234 biens immobiliers et que le Conseil a décidé l'inscription de 434
d'entre eux au nom des fondations demanderesses.
Concernant la requérante, elle n'a pas renouvelé sa demande à la suite de la décision du Conseil de la Direction des fondations et a saisi le Conseil d'Etat d'une demande d'annulation de cette décision.
Le Gouvernement conclut que le nombre croissant des recours entamés par les fondations des communautés l'a conduit à adopter une législation plus respectueuse des droits des fondations à acquérir et à disposer de biens immobiliers. Il fait observer que «
les voies de recours prévues par les lois n
os
4771, 4778 et 4928, ainsi que le règlement d'application s'inscrivent dans la logique consistant à permettre aux organes internes de redresser les manquements à l'exigence du respect du droit de la propriété et auront pour conséquence de réduire le nombre de requêtes que la Cour sera appelée à examiner
».
La requérante conteste les arguments du Gouvernement. Elle fait valoir qu'à la suite de l'entrée en vigueur des lois mentionnées par le Gouvernement, conformément à leur règlement d'application, elle a présenté une liste des biens immobiliers, dont les biens litigieux, à la Direction des fondations afin d'en obtenir leur inscription au registre à son nom. La demande concernant le bien objet de la requête n
o
50147/99 a été rejetée au motif qu'il était déjà inscrit au nom de la fondation.
La demande concernant le bien acquis par donation (requête n
o
51207/99) fut également rejetée au motif qu'il était inscrit au registre au nom de tiers, à savoir les
de cujus.
Selon la requérante, les lois et le règlement d'application adoptés après 2002 ne comporteraient aucune disposition concernant la restitution des biens immobiliers acquis par voie de donation ou autre, entre 1936 et 1974, par les fondations appartenant aux minorités et dont elles ont été dépossédées par une décision judiciaire.
Elle souligne que les exemples donnés par le Gouvernement des biens immobiliers, dont la Direction générale des fondations a autorisé l'inscription au nom des fondations demanderesses, sont ceux des biens figurant dans la déclaration de 1936, n'ayant pas été inscrits au registre foncier à leur nom. Ainsi, la Direction a rejeté les demandes d'inscription se rapportant aux biens acquis après 1936.
La Cour estime que cette exception soulève des questions étroitement liées à celles posées par le grief que la requérante a formulé sur le terrain de l'article
1 du Protocole n
o
1.Partant elle la joint au fond.
2.
Incompétence
ratione temporis
Le Gouvernement soutient que la Cour est incompétente
ratione temporis
en ce qui concerne le grief de la requérante portant sur l'arrêt de la Cour de cassation du 8 mai 1974.
Il convient de relever que le titre de propriété de la requérante a été annulé à la suite d'une action intentée par le Trésor le 8 janvier 1992 et qui s'est achevée le 25 janvier 1999 par un arrêt de la Cour de cassation. Cette procédure se situe bien après le 28 janvier 1987, date à laquelle a pris effet la déclaration par laquelle la Turquie a reconnu le droit de recours individuel.
En conséquence, il y a lieu de rejeter l'exception d'irrecevabilité soulevée par le Gouvernement pour incompétence
ratione temporis
.
B.
Bien-fondé
1.
Requête n
o
50147/99
Se référant à la décision du Conseil de la Direction générale des fondations du 26 mars 2003, le Gouvernement soutient que les griefs de la requérante sont manifestement mal fondés.
La requérante fait observer que les jugements des tribunaux internes ont eu pour effet de la priver arbitrairement de ses biens. La loi sur les fondations, dans sa nouvelle rédaction après amendement, reconnaît la capacité des fondations d'acquérir des biens immobiliers, sous condition d'une autorisation donnée par la Direction générale des fondations. Toutefois, cette autorisation n'est accordée que dans des cas où les biens litigieux figuraient déjà dans leur déclaration de 1936.
2.
Requête n
o
51207/99
Le Gouvernement fait observer que la requérante n'a pas demandé l'inscription au registre de son titre de succession auprès des autorités administratives et judiciaires. Il en conclut qu'elle n'avait pas un «
bien
» au sens de la première phrase de l'article 1 du Protocole n
o
1.Par conséquent, les garanties de cette disposition ne trouvent pas à s'appliquer en l'espèce.
La requérante s'oppose aux arguments du Gouvernement. Elle se réfère au jugement du tribunal de grande instance de Kadıköy du 30 octobre 1997, qui avait relevé que le statut de la fondation ne lui reconnaissait pas expressément et clairement le droit de faire l'acquisition d'un bien immobilier par voie de succession ou donation.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que les griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen des requêtes, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Décide
de joindre les requêtes
;
Décide
de joindre au fond la question sur l'épuisement des voies de recours internes
;
Déclare
les requêtes recevables, tous moyens de fond réservés.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président