CHAU c. FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 39144/02 prezentate de Laurent Chau împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 iunie 2005 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Cabral Barreto Türmen Butkevych Jočienė, Popović, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 octombrie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Laurent Chau, este un resortisant francez, născut în 1950 și rezident în St. Maurice de Beynost. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 21 noiembrie 1997, reclamantul a fost convocat de judecător în cauzele familiale ale Tribunalului de Mare Instanță din Bourg-en-Breise într-o încercare de conciliere, în urma cererii de divorț din cauza erorii prezentate de soția sa la 20 noiembrie 1997. La 10 decembrie 1997, judecătorul în cauzele familiale ale Tribunalului de Mare Instanță din Bourg-en-Breise a dat un ordin de refuz Prin această ordonanță, judecătorul i-a autorizat pe soți să locuiască separat, a ordonat o anchetă socială și le-a atribuit în comun celor doi părinți exercitarea autorității părintești față de cei doi copii minori proveniți din căsătorie. S-a prevăzut ca F. (fiii lor) să locuiască de obicei la tatăl său și C. (fiica lor) la mama sa, fiecare dintre părinții care beneficiază de dreptul de a vizita și de a găzdui se exercită astfel încât copiii să fie reuniți în fiecare săptămână și în toate vacanțele școlare. La 9 februarie 1998, reclamantul obține asistență juridică totală. La 26 iunie 1998, raportul anchetei sociale a fost depus la judecătorul care se ocupă de litigiu, care a stabilit că reclamantul, la o dată nespecificată, ar fi retras copilul F de la autoritatea mamei sale, impunându-i o serie de modificări ale școlilor într-un timp scurt și principii de educație foarte rigide. La 9 octombrie 1998, mama copiilor, invocând în sprijinul acestor cereri raportul de anchetă socială depus la 26 iunie 1998, l-a invitat pe reclamant să se prezinte în fața judecătorului cu privire la punerea în funcțiune în scopul stabilirii reședinței obișnuite a celor doi copii acasă și al reglementării în mediul neutru a dreptului său de vizită, solicitând totodată o expertiză medico-psihologică. La 2 decembrie 1998, camera de familie a Tribunalului de Mare Instanță din Bourg-en-Bresse a emis o ordonanță care exprima avizul conform căruia raportul de anchetă socială era un element nou în lumina căruia măsurile provizorii, ordonate la 10 decembrie 1997, trebuiau să fie reexaminate. i-a fost teamă de tatăl său și de motivele acestuia, această ordonanță a stabilit reședința obișnuită a celor doi copii la mama lor și a precizat că dreptul de vizită al tatălui trebuia să se exercite în mediu neutru. În plus, a fost ordonată o expertiză medico-psihologică a fiecărui părinte și a copiilor. La 14 decembrie 1998, reclamantul a solicitat această ordonanță. Prin hotărârea din 8 februarie 2000, Curtea de Apel de la Lyon a confirmat în toate dispozițiile ordonanța din 2 decembrie 1998. La 17 aprilie 2000 nu s-a formulat niciun recurs împotriva acestei hotărâri. La 17 aprilie 2000, raportul expertizei medico-psihologice a părinților și a copiilor a fost depus în fața judecătorului sesizat. Prin hotărârea din 17 februarie 2003, judecătorul în cauzele familiale ale Tribunalului de Mare Instanță din Bourg-en-Breise pronunțat divorțul reclamantului și al soției sale. Reședința principală a copiilor a fost stabilită la mama lor. Dreptul de a vizita și de a găzdui tatăl a fost organizat astfel încât, în mod progresiv, copiii săi să-l viziteze într-un weekend din două și jumătate din vacanța școlară. GRIFS invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul consideră că ancheta socială al cărei raport a fost depus la 26 iunie 1998 constituie un instrument de arbitrare El se plânge că nici tribunalul de mari instanțe, nici instanța de apel nu ar fi luat în considerare obiecțiile sale cu privire la acest subiect și, prin urmare, susține o lipsă de imparțialitate a instanței de mare instanță și a Curții de Apel. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în ansamblul său. Invocând art. 6 alineatul (3) litera (c) din convenție, reclamantul se plânge că avocatul său ar fi fost plătit cu întârziere de către biroul de asistență judiciară și consideră că acest lucru l-a împiedicat să își schimbe avocatul și, astfel, să aibă asistența unui pârât ales de acesta. în măsura în care cei cărora le-a adresat ulterior nu au vrut să-l apere până când reprezentantul său actual nu a fost plătit de biroul de asistență judiciară. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul consideră că durata procedurii este cauza deteriorării legăturilor emoționale pe care le întreține cu copiii săi și se plânge și de faptul că mama copiilor săi îl exclude de facto din educația copiilor săi. Invocând art. 12 din Convenție, reclamantul se plânge că durata procedurii o va împiedica să înființeze o nouă familie în cadrul unei noi uniuni. ÎN DREPT, reclamantul invocă mai multe încălcări ale articolului 6 alineatul (1) din convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) În primul rând, recurentul se plânge de o pretinsă lipsă de imparțialitate a instanțelor interne care au fost obligate să se pronunțe cu privire la custodia copiilor săi. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În cazul de față, Curtea arată de la bun început că reclamantul nu a formulat recurs în recurs împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel din Lyon la 8 februarie 2000, în timp ce această cale de atac i-ar fi permis să prezinte acest motiv în fața celei mai înalte instanțe judiciare interne. De asemenea, reclamantul nu a luat în considerare apelul Tribunalului de Mare Instanță din Bourg-en-Breise din 17 februarie 2003 și, prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din convenție. Curtea reamintește din nou că nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice motiv întemeiat pe durata unei proceduri judiciare introduse în fața sa după 20 septembrie 1999 fără a fi prezentat în prealabil instanțelor interne în cadrul unei acțiuni întemeiate pe art. 781-1 din Codul Organizației Judiciare este, în principiu, inadmisibil, indiferent de stadiul procedurii interne (Mifsud c. Franța [GC] (dec.), n 57220/00, CEDO 2002-VIII). În speță, reclamantul a sesizat Curtea la 22 octombrie 2002 fără a fi exercitat în prealabil această acțiune. În consecință, acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. Reclamantul invocă apoi o încălcare a art. 6 alin. (3) lit. (c) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției impun acest lucru (...) Reclamantul consideră că nu a putut fi apărat de avocatul ales de acesta. Curtea arată că niciuna dintre procedurile din speță nu se referă la dreptul întemeiat Prin urmare, al treilea paragraf al articolului 6, care se referă la drepturile persoanelor acuzate, nu se aplică în cazul de față. Prin urmare, acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie respins în temeiul articolului Reclamantul invocă o încălcare a articolului 8 din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...). O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților altora. Reclamantul consideră că durata procedurii ar fi dus la degradarea legăturilor care o unesc cu copiii săi, presupunând chiar că acest motiv constituie un motiv diferit de cel întemeiat pe durata procedurii, Curtea arată de la bun început că impactul duratei procedurii de divorț asupra relației pe care reclamantul o întreține cu copiii săi nu este demonstrat în niciun fel. Curtea subliniază în acest sens că reclamantul nu aduce niciun element care să susțină acest motiv, care se bazează numai pe simpla afirmație a reclamantului. În plus, în cazul în care relația dintre reclamant și copiii săi ar fi putut suferi eventual din cauza situației în litigiu, cererea stabilește că relațiile dintre reclamant și fostul său reclamant Curtea constată, în sfârșit, că reclamantul a fost întotdeauna în măsură să își exercite dreptul de vizită și că, prin urmare, legătura tată-copiilor nu a fost ruptă. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a stabilit că durata procedurii ar fi putut constitui o interferență în viața sa de familie. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Reclamantul invocă o încălcare a articolului 12 din convenție, care se citește după cum urmează, începând cu vârsta nubilă, bărbatul și femeia au dreptul să se căsătorească și să întemeieze o familie în conformitate cu legislația națională care reglementează exercitarea acestui drept. Recurentul consideră că durata procedurii de divorț l-a împiedicat să se recăsătorească. Curtea arată de la început că reclamantul nu a stabilit în nici o măsură posibilitatea de a se recăsători și de a întemeia o nouă familie (a se vedea, de exemplu, Bolignari c. Italia, nr 37175/97, Decizia Comisiei din 22 aprilie 1998 și, de asemenea, mutatis mutandis Berlin c. Luxemburg 44778/98, § 61 și următoarele. 15 iulie 2003. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a menționat în mod clar circumstanțele care stabilesc calitatea sa de victimă în această privință. Prin urmare, acest motiv este incompatibil rațional personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie respins în temeiul articolului 35 din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă Dolle A.B. Baka Premier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

39144/02

présentée par Laurent CHAU

contre la France

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 14 juin 2005 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

V.

Butkevych

,

M

me

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 22 octobre 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Laurent Chau, est un ressortissant français, né en 1950 et résidant à St Maurice de Beynost.

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 21 novembre 1997, le requérant fut convoqué par le juge aux affaires familiales du tribunal de grande instance de Bourg-en-Bresse à une tentative de conciliation, faisant suite à la requête en divorce pour faute présentée par son épouse le 20 novembre 1997.

Le 10 décembre 1997, le juge aux affaires familiales du tribunal de grande instance de Bourg-en-Bresse rendit une ordonnance de non

‑

conciliation. Par cette ordonnance, le juge autorisa les époux à résider séparément, ordonna une enquête sociale et enfin attribua en commun aux deux parents l'exercice de l'autorité parentale à l'égard des deux enfants mineurs issus du mariage. Il fut prévu que F. (leur fils) réside habituellement chez son père et C. (leur fille) chez sa mère, chacun des parents bénéficiant d'un droit de visite et d'hébergement s'exerçant de façon à ce que les enfants soient réunis toutes les fins de semaine et toutes les vacances scolaires.

Le 9 février 1998, le requérant obtint l'aide juridictionnelle totale.

Le 26 juin 1998, le rapport de l'enquête sociale fut déposé auprès du juge en charge du litige. Ce rapport établit que le requérant, à une date non précisée, aurait soustrait l'enfant F. à l'autorité de sa mère, lui imposant plusieurs changements d'établissements scolaires en peu de temps et des principes d'éducation très rigides.

Le 9 octobre 1998, la mère des enfants, invoquant à l'appui de ces demandes le rapport d'enquête sociale déposé le 26 juin 1998, invita le requérant à comparaître devant le juge de la mise en état aux fins de voir fixer la résidence habituelle des deux enfants chez elle et de voir réglementer en milieu neutre son droit de visite. Elle sollicita également une expertise médico-psychologique.

Le 2 décembre 1998, la chambre de la famille du tribunal de grande instance de Bourg-en-Bresse rendit une ordonnance exprimant l'avis que le rapport d'enquête sociale était un élément nouveau à la lumière duquel les mesures provisoires, ordonnées le 10 décembre 1997, devaient être réexaminées. Estimant qu'il devait être déduit de l'enquête sociale que l'enfant F. avait peur de son père et des réactions de celui-ci, cette ordonnance fixa la résidence habituelle des deux enfants chez leur mère et précisa que le droit de visite du père devait s'exercer en milieu neutre. Il fut en outre ordonné une expertise médico-psychologique de chaque parent et des enfants.

Le 14 décembre 1998, le requérant interjeta appel de cette ordonnance.

Par arrêt du 8 février 2000, la cour d'appel de Lyon confirma en toutes ses dispositions l'ordonnance du 2 décembre 1998.

Aucun pourvoi ne fut formé contre cet arrêt.

Le 17 avril 2000, le rapport de l'expertise médico-psychologique des parents et des enfants fut déposé devant le juge saisi.

Par jugement du 17 février 2003, le juge aux affaires familiales du tribunal de grande instance de Bourg-en-Bresse prononça le divorce du requérant et de son épouse. La résidence principale des enfants fut fixée chez leur mère. Le droit de visite et d'hébergement du père fut organisé de manière à ce que, de manière progressive, ses enfants lui rendent visite un week-end sur deux et la moitié des vacances scolaires.

GRIEFS

1.

Invoquant l'article 6

instrument d'arbitraire

» et échappe à tout contrôle. Il se plaint de ce que ni le tribunal de grande instance ni la cour d'appel n'auraient tenu compte de ses griefs à ce sujet. Il allègue dès lors un défaut d'impartialité du tribunal de grande instance et de la cour d'appel.

2.

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure dans son ensemble.

3.

Invoquant l'article 6 § 3 c) de la Convention, le requérant se plaint de ce que son avocat aurait été payé tardivement par le bureau d'aide juridictionnelle. Il considère que cela l'a empêché de changer d'avocat

‑

et ainsi d'avoir l'assistance d'un défendeur de son choix

‑

dans la mesure où ceux à qui il s'est adressé par la suite n'ont pas voulu le défendre tant que son représentant actuel n'était pas payé par le bureau d'aide juridictionnelle.

4.

Invoquant l'article 8 de la Convention, le requérant estime que la durée de la procédure est à l'origine de la détérioration des liens affectifs qu'il entretient avec ses enfants. Il se plaint également de ce que la mère de ses enfants l'exclurait

de facto

de l'éducation de ces derniers.

5.

Invoquant l'article 12 de la Convention, le requérant se plaint de ce que la durée de la procédure l'empêcherait de fonder une nouvelle famille dans le cadre d'une nouvelle union.

EN DROIT

1.

Le requérant allègue plusieurs violations de l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le requérant se plaint tout d'abord d'un défaut allégué d'impartialité des juridictions internes ayant été amenées à statuer sur la garde de ses enfants.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes. En l'espèce, la Cour relève d'emblée que le requérant n'a pas formé de pourvoi en cassation contre l'arrêt rendu par la cour d'appel de Lyon le 8 février 2000, alors que cette voie de recours lui aurait permis de faire valoir ce grief devant la plus haute juridiction judiciaire interne. Le requérant n'a pas non plus interjeté appel du jugement rendu par le tribunal de grande instance de Bourg-en-Bresse le 17 février 2003.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

2.

Le requérant se plaint ensuite de la durée de la procédure de divorce.

La Cour rappelle à nouveau qu'elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes. Tout grief tiré de la durée d'une procédure judiciaire introduit devant elle après le 20 septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d'un recours fondé sur l'article

L.

781-1 du code de l'organisation judiciaire, est en principe irrecevable, quel que soit l'état de la procédure au plan interne (

Mifsud c.

France

[GC] (déc.), n

o

57220/00, CEDH 2002-VIII). En l'espèce, le requérant a saisi la Cour le 22 octobre 2002 sans avoir préalablement exercé ce recours.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

3.

Le requérant allègue ensuite une violation de l'article 6 § 3 c) de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit

:

«

Tout accusé a droit notamment à

(...)

se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent

(...)

»

Le requérant estime ne pas avoir pu être défendu par le défenseur de son choix.

La Cour relève qu'aucune des procédures de l'espèce ne porte sur le «

bien- fondé

» d'une «

accusation en matière pénale

». Il s'ensuit que le troisième paragraphe de l'article 6, qui concerne les droits des personnes accusées, ne trouve pas à s'appliquer en l'espèce.

Il s'ensuit que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35

§

3 et doit être rejeté en application de l'article

35

§

4.

4.

Le requérant allègue une violation de l'article 8 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...).

2.

Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.

»

Le requérant estime que la durée de la procédure aurait conduit à la dégradation des liens qui l'unissent à ses enfants.

A supposer même que ce grief constitue un grief différent de celui tiré de la durée de la procédure, la Cour relève d'emblée que l'impact de la durée de la procédure de divorce sur la relation qu'entretient le requérant avec ses enfants n'est aucunement démontré. La Cour souligne à ce titre que le requérant n'apporte aucun élément susceptible d'étayer ce grief, lequel ne repose que sur la simple affirmation du requérant. En outre, si la relation entre le requérant et ses enfants a éventuellement pu souffrir de la situation litigieuse, la requête établit que les relations entre le requérant et son ex

‑

épouse en sont davantage la cause que la durée de la procédure elle-même. La Cour constate enfin que le requérant a toujours été en mesure d'exercer son droit de visite et que dès lors le lien père-enfants n'a jamais été rompu. Partant, la Cour estime que le requérant n'a pas établi que la durée de la procédure ait pu constituer une ingérence dans sa vie familiale.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

5.

Le requérant allègue une violation de l'article 12 de la Convention qui se lit comme suit

:

«

A partir de l'âge nubile, l'homme et la femme ont le droit de se marier et de fonder une famille selon les lois nationales régissant l'exercice de ce droit.

»

Le requérant estime que la durée de la procédure de divorce l'a empêché de se remarier.

La Cour relève d'emblée que le requérant n'établit en aucune mesure avoir eu la possibilité de se remarier et de fonder une nouvelle famille (voir par exemple

Bolignari c. Italie

, n

o

37175/97, décision de la Commission du 22 avril 1998 et également,

mutatis mutandis

,

Berlin c. Luxembourg

,

n

o

44978/98, §§ 61 et suiv., 15 juillet 2003). Partant, la Cour estime que le requérant n'a manifestement pas fait état de circonstances établissant sa qualité de victime sur ce point.

Il s'ensuit que ce grief est incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35

§

3 et doit être rejeté en application de l'article 35

§

4.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président