A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 61648/00 prezentate de F Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 5 iunie 2000, după ce au deliberat, face următoarea decizie: Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: La 26 noiembrie 1998, reclamanții au fost arestați și reținuți de către polițiștii aflați în legătură cu secțiunea de combatere a terorismului din Izmir și le-a fost reproșat că au participat la o demonstrație organizată la 17 noiembrie 1998 pentru a protesta împotriva arestării lui Abdullah Öcalan. La 27 noiembrie 1998, polițiștii au emis procesul-verbal de depunere a mărturiei de către F. Kutal, în temeiul căruia acesta a recunoscut că a participat la demonstrația în litigiu, a scandat sloganuri de sprijin pentru PKK (Partea Lucrătorilor din Kurdistan) și pentru Abdulullah Öcalan și a lansat cocktailuri Molotov. De asemenea, a declarat că V. Ućrah era prezent și la fața locului și l-a ajutat să pregătească cocktail-urile Molotov. La 28 noiembrie 1998, polițiștii au întocmit procesul-verbal de depunere a mărturiei al lui V. Ućrah, conform căruia acesta a recunoscut că a participat la demonstrația incriminată, a scandat sloganuri de sprijin pentru PKK și Abdullah Öcalan și a contribuit la fabricarea de cocktailuri Molotov. În decembrie 1998, reclamanții au fost ascultați de procurorul republicii lângă curtea de securitate a statului Izmir, în fața căreia au negat faptele reproșate și au contestat conținutul depoziției lor de custodie. În aceeași zi, reclamanții au fost deferiți în fața judecătorului-sef lângă curtea de securitate a statului, care a ordonat arestarea lor provizorie. La 11 decembrie 1998, procurorul general al Republicii i-a acuzat pe reclamanți, precum și pe 18 alte persoane ale șefului de ajutor pentru organizația ilegală PKK. A solicitat condamnarea acestora în temeiul articolului 169 din Codul penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 28 ianuarie, 25 februarie și 11 mai 1999, Curtea de Securitate a statului a stat într-o cameră formată din trei judecători, printre care și un magistrat militar. În timpul acestor audieri, a efectuat audierea inculpaților și i-a auzit pe avocați în apărarea lor. La 18 iunie 1999, Marea Adunare Națională a Turciei a modificat art. 143 din Constituție și a exclus magistrații militari (de la sediu la Parchet) din componența cursurilor de securitate ale statului. La 22 iunie 1999 s-au adus modificări în același sens la Legea Curților de Securitate ale statului. La 17 august 1999, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei judecători civili, a recunoscut reclamanții vinovați de ajutor pentru organizarea ilegală a PKK, în temeiul articolului 169 din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713. Întrucât reclamanții erau minori în momentul faptelor, aceasta și-a redus pedeapsa cu o treime, în conformitate cu art. 55 alineatul (3) din Codul Penal, și i-a condamnat astfel la o pedeapsă de doi ani și șase luni de închisoare. Ulterior, reclamanții s-au ocupat de casare în scopul infirmării acestei hotărâri și au solicitat Curții de Casație să desfășoare o ședință. La 25 octombrie 1999, în avizul său privind recursul care nu ar fi fost comunicat reclamanților, procurorul general lângă Curtea de Casație a invitat-o pe aceasta din urmă să confirme hotărârea de primă instanță. La 27 martie 2000, Curtea de Casație a constatat că avocatul reclamanților nu s-a prezentat la ședință și nu a prezentat nicio scuză în această privință. Ulterior, aceasta a decis să se pronunțe cu privire la dosar și a confirmat decizia de primă instanță. La 17 aprilie 2000, textul hotărârii Curții de Casație a fost depus la dosarul cauzei în apropierea grefei Curții de Securitate a Statului și pus astfel la dispoziția părților. GRIFS invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (b) din Convenție, coroborat cu art. 14, sau citiți separat, reclamanții susțin că Curtea de Securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie o instanță independentă și imparțială care ar fi putut garanta un proces echitabil din cauza, pe de o parte, prezenței unui magistrat militar în cursul unei părți a procedurii și, pe de altă parte, a dependenței magistraților civili de Consiliul Superior al Magistraturii ( Hakimler ve Savcćlar Yüksek Kurulu Reclamanții denunță, de asemenea, utilizarea depozițiilor lor de arestare ca element de probă aflat în întreținere și susțin că nu au beneficiat de asistență din partea unui avocat în timpul custodiei lor. În această privință, aceștia consideră că au făcut obiectul unor norme procedurale privind drepturile la apărare mai puțin favorabile decât cele ale dreptului comun și, prin urmare, au fost discriminați. În plus, aceștia consideră că cerințele procesului echitabil nu au fost respectate în cursul procedurii în fața Curții de Casație din cauza lipsei de comunicare a avizului procurorului general. Invocând art. 7 din convenție, reclamanții susțin că au fost condamnați pentru fapte care nu intră sub incidența dispozițiilor legislației penale care au stat la baza condamnării lor. În sfârșit, pe baza articolului 34 din convenție, reclamanții consideră că lipsa de semnificație a hotărârii Curții de Casație constituie un obstacol în calea exercitării eficiente a dreptului lor la acțiune individuală în fața Curții. ÎN DREPT care invocă art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (b) din convenție, coroborat cu art. 14, sau citit separat, recurentele susțin că nu au beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale. În situația actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Recurenții consideră că faptele pentru care au fost urmăriți nu se încadrează în domeniul de aplicare al dispozițiilor legii care au stat la baza condamnării lor și susțin, de asemenea, că lipsa de semnificație a hotărârii Curții de Casație a constituit un obstacol în calea exercitării dreptului lor la o cale de atac individuală în sensul articolului 34 din convenție. În ceea ce privește presupusa necunoaștere a articolului 7 din convenție, Curtea arată că interpretarea dreptului relevant la care s-a pronunțat Curtea de Securitate a statului pentru a-i condamna pe reclamanți, astfel cum a confirmat Curtea de Casație, nu depășește ceea ce se putea prevedea în mod rezonabil în circumstanțele speței. În consecință, Curtea concluzionează că condamnarea reclamanților în temeiul articolului 169 din Codul penal nu a încălcat principiul "toulum crimen sine lege" (Feyyaz Yalmaz c. Turcia (dec.), nr 62319/00, 16 decembrie 2003). Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. În ceea ce privește lipsa de semnificație a hotărârii Curții de Casație, Curtea reamintește că dreptul turc nu prevede notificarea hotărârilor acestei Curți. Un reclamant nu poate fi informat cu privire la o hotărâre a Curții de Casație decât după revenirea acestei hotărâri în cadrul dosarului cauzei în apropierea instanței de primă instanță intervenită în cauză și astfel pus la dispoziția părților și/sau după notificarea unui act privind executarea pedepsei aplicate (a se vedea mutatis mutandis Seher Karataș c. Turcia, 33179/96, §§ 20-28, 9 iulie 2002 și Z.Y. c. Turcia (dec.), n 27532/95, 19 iunie 2001). În cazul de față, Curtea arată că, în pofida acordului Curții de Casație de a proceda, în conformitate cu cererea reclamanților, la organizarea unei ședințe pe fond al cauzei, avocații acestora nu s-au prezentat acolo. Astfel, Curtea de Casație a pronunțat la 27 martie 2000, fără a fi ținut o ședință ; hotărârea a fost vărsată în dosarul Curții de Securitate de Stat la 17 aprilie 2000 și pusă astfel la dispoziția reclamanților. Curtea constată că acestea din urmă erau asistate și reprezentate de un avocat în cursul procedurii în fața instanțelor naționale și că ei beneficiază încă de o astfel de asistență în cadrul procedurii în fața Curții. Or, reprezentantul lor este considerat a fi conștient de practica instanțelor interne, inclusiv de lipsa de semnificație a hotărârilor Curții de Casație. În plus, reclamanții nu au fost împiedicați să sesizeze Curtea și să sprijine efectiv cauza lor în fața acesteia, cu toate că nu a existat nicio semnificație a hotărârii în cauză (Güler c. Turcia (dec.), n 49391/99, 28 În consecință, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiilor reclamanților întemeiate pe lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului Izmir și pe lipsa de echitate a procedurii în fața instanțelor interne Declară Cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte
de la requête n
o
61648/00
présentée par Fırat KUTAL et Volkan UĞRAȘ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 14 juin 2005 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
E.
Fura-Sandström,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 5 juin 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Fırat Kutal et Volkan Uğraș, sont des ressortissants turcs, nés en 1982. Lors de l'introduction de la requête, ils étaient respectivement détenus dans les maisons d'arrêt de Muș et Buca. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le 26 novembre 1998, les requérants furent arrêtés et placés en garde à vue par des policiers rattachés à la section de lutte contre le terrorisme d'Izmir. Il leur était reproché d'avoir participé à une manifestation organisée le 17 novembre 1998 pour protester contre l'arrestation d'Abdullah Öcalan.
Le 27 novembre 1998, les policiers dressèrent le procès-verbal de déposition de F. Kutal, aux termes duquel celui-ci reconnut avoir participé à la manifestation litigieuse, avoir scandé des slogans de soutien en faveur du PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan) et d'Abdullah Öcalan et avoir lancé des cocktails Molotov. Il déclara en outre que V. Uğraș était également présent sur les lieux et l'avait aidé à préparer les cocktails Molotov.
Le 28 novembre 1998, les policiers dressèrent le procès-verbal de déposition de V. Uğraș, aux termes duquel celui-ci reconnut avoir participé à la manifestation incriminée, avoir scandé des slogans de soutien en faveur du PKK et d'Abdullah Öcalan et avoir contribué à la fabrication de cocktails Molotov.
Le 1
er
décembre 1998, les requérants furent entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir, devant lequel ils nièrent les faits reprochés et contestèrent le contenu de leur déposition de garde à vue.
Le même jour, les requérants furent déférés devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l'Etat, lequel ordonna leur détention provisoire.
Le 11 décembre 1998, le procureur de la République inculpa les requérants ainsi que dix-huit autres personnes du chef d'aide à l'organisation illégale PKK. Il requit leur condamnation en vertu de l'article
169 du code pénal et de l'article 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme.
Les 28 janvier, 25 février et 11 mai 1999, la cour de sûreté de l'Etat siégea en une chambre composée de trois juges, dont un magistrat militaire. Au cours de ces audiences, elle procéda à l'audition des accusés et entendit les avocats en leur défense. Les requérants nièrent les faits reprochés ainsi que le contenu des procès verbaux de garde à vue.
Le 18 juin 1999, la Grande Assemblée nationale de Turquie modifia l'article
143 de la Constitution et exclut les magistrats militaires (du siège comme du parquet) de la composition des cours de sûreté de l'Etat. Des modifications dans le même sens furent apportées le 22 juin 1999 à la loi sur les cours de sûreté de l'Etat.
Le 17 août 1999, la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois juges civils, reconnut les requérants coupables d'aide à l'organisation illégale PKK, en vertu de l'article 169 du code pénal et de l'article 5 de la loi n
o
3713.Les requérants étant mineurs au moment des faits, elle réduisit leur peine d'un tiers, en application de l'article 55 § 3 du code pénal, et les condamna ainsi à une peine de deux ans et six mois d'emprisonnement.
Par la suite, les requérants se pourvurent en cassation aux fins d'infirmation de cet arrêt et demandèrent à la Cour de cassation de tenir une audience.
Le 25 octobre 1999, dans son avis sur le pourvoi qui n'aurait pas été communiqué aux requérants, le procureur général près la Cour de cassation invita cette dernière à confirmer l'arrêt de première instance.
Le 27 mars 2000, la Cour de cassation constata que l'avocat des requérants ne s'était pas présenté à l'audience et n'avait présenté aucune excuse à cet égard. Par la suite, elle décida de statuer sur le dossier et confirma la décision de première instance.
Le 17 avril 2000, le texte de l'arrêt de la Cour de cassation fut versé au dossier de l'affaire près le greffe de la cour de sûreté de l'Etat et ainsi mis à la disposition des parties.
1.
Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention, combiné avec l'article
14, ou lu isolément, les requérants allèguent que la cour de sûreté de l'Etat qui les a jugés et condamnés ne constitue pas un tribunal indépendant et impartial qui eût pu leur garantir un procès équitable en raison, d'une part, de la présence d'un magistrat militaire pendant une partie de la procédure et, d'autre part, de la dépendance des magistrats civils à l'égard du Conseil supérieur de la magistrature (
Hakimler ve Savcılar Yüksek Kurulu
).
Les requérants dénoncent également l'utilisation de leur déposition de garde à vue comme élément de preuve à charge et allèguent ne pas avoir bénéficié de l'assistance d'un avocat pendant leur garde à vue. Ils estiment à cet égard avoir été soumis à des règles de procédure concernant les droits de la défense moins favorables que celles du droit commun et, ainsi, avoir été victimes d'une discrimination.
Ils estiment par ailleurs que les exigences du procès équitable n'ont pas été respectées durant la procédure devant la Cour de cassation en raison du défaut de communication de l'avis du procureur général.
2.
Invoquant l'article 7 de la Convention, les requérants soutiennent qu'ils ont été condamnés pour des faits qui n'entrent pas dans le champ des prescriptions de la législation pénale ayant servi de base à leur condamnation.
3.
Enfin, se fondant sur l'article 34 de la Convention, les requérants estiment que l'absence de signification de l'arrêt de la Cour de cassation constitue une entrave à l'exercice efficace de leur droit de recours individuel devant la Cour.
1.
Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention, combiné avec l'article
14, ou lu isolément, les requérants soutiennent ne pas avoir bénéficié d'un procès équitable devant un tribunal indépendant et impartial.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Les requérants estiment que les faits pour lesquels ils ont été poursuivis n'entraient pas dans le champ des prescriptions de la loi ayant servi de base à leur condamnation. Ils font également valoir que l'absence de signification de l'arrêt de la Cour de cassation a constitué une entrave à l'exercice de leur droit de recours individuel au sens de l'article 34 de la Convention.
En ce qui concerne la prétendue méconnaissance de l'article 7 de la Convention, la Cour relève que l'interprétation du droit pertinent à laquelle s'est livrée la cour de sûreté de l'Etat pour condamner les requérants, telle que confirmée par la Cour de cassation, n'allait pas au-delà de ce que l'on pouvait raisonnablement prévoir dans les circonstances de l'espèce. La Cour conclut en conséquence que la condamnation des requérants en vertu de l'article
169 du code pénal n'a pas méconnu le principe «
nullum crimen sine lege
» consacré à l'article 7 de la Convention (
Feyyaz Yılmaz c.
Turquie
(déc.), n
o
62319/00, 16 décembre 2003). Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l'article
35 §§
3 et 4 de la Convention.
Quant à l'absence de signification de l'arrêt de la Cour de cassation, la Cour rappelle que le droit turc ne prévoit pas la signification des arrêts de cette cour. Un requérant ne peut être informé d'un arrêt de la Cour de cassation qu'après le retour de cet arrêt au sein du dossier de l'affaire près la juridiction de première instance intervenue dans l'affaire et ainsi mis à la disposition des parties et/ou qu'après la notification d'un acte concernant l'exécution de la peine infligée (voir,
mutatis mutandis
,
Seher Karataș c.
Turquie
, n
o
33179/96, §§ 20-28, 9 juillet 2002, et
Z.Y. c. Turquie
(déc.), n
o
27532/95, 19 juin 2001).
En l'espèce, la Cour relève que malgré l'accord de la Cour de cassation de procéder, conformément à la demande des requérants, à la tenue d'une audience sur le fond de l'affaire, les avocats de ces derniers ne s'y sont pas présentés. La Cour de cassation a ainsi statué le 27 mars 2000, sans avoir tenu d'audience
; l'arrêt a été versé au dossier de la cour de sûreté de l'Etat le 17 avril 2000 et ainsi mis à la disposition des requérants. La Cour note que ces derniers étaient assistés et représentés par un avocat au cours de la procédure devant les juridictions nationales et qu'ils bénéficient toujours d'une telle assistance dans la procédure devant la Cour. Or, leur représentant est censé connaître la pratique des tribunaux internes, y compris l'absence de signification des arrêts de la Cour de cassation. En outre, les requérants n'ont pas été empêchés de ce fait de saisir la Cour et de soutenir effectivement leur cause devant elle, nonobstant l'absence de signification de l'arrêt en question (
Güler c. Turquie
(déc.), n
o
49391/99, 28
juin 2001). Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen des griefs des requérants tirés du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir et du défaut d'équité de la procédure devant les juridictions internes
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président