a cererii n. 22682/02
prezentată de Patrizia REGGIANI MARTINELLI
împotriva Italiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a treia), ședința din 16 iunie 2005 în cameră compusă din:
D-nii B.M. Zupančič, președinte,
Doamna M. Tsatsa-Nikolovska,
D-nii V. Zagrebelsky,
David Thór Björgvinsson,
judecători,
și d-l M. Villiger, grefier adjoint de secțiune,
Având în vedere cererea sus-numită introdusă la 28 mai 2002,
Având în vedere decizia de a trata în prioritate cererea în virtutea articolului 41 din regulamentul Curții,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamantă,
După ce s-a deliberat, pronunță următoarea decizie:
Reclamanta, doamna Patrizia Reggiani Martinelli, este cetățeancă italiană, născută în 1948, în prezent deținută în penitenciarul San Vittore din Milano. Este reprezentată în fața Curții de d-l D. Buongiorno, avocat la Milano. Guvernul pârât este reprezentat de agentul acestuia, d-l I. M. Braguglia și de coagentul acestuia, d-l F. Crisafulli.
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.Urmăririle judiciare împotriva reclamantei
La 31 ianuarie 1997, reclamanta, acuzată că a plănuit omuciderea fostului ei soț, a fost pusă în arest la domiciliu.
A fost apoi condamnată la o pedeapsă de douăzeci și șase ani de închisoare pentru crimă printr-o decizie care a căpătat autoritate de lucru judecat la 19 februarie 2001.
Din 2001, reclamanta a prezentat trei recursuri în revizuire. De fiecare dată, a susținut că starea sa de sănătate psihică, așa cum rezulta din expertizele medicolegal, a alterat capacitatea ei de a înțelege și de a decide la momentul faptelor litigioase.
Potrivit ultimelor informații furnizate de reclamantă, printr-o hotărâre din 17 decembrie 2004, curtea de apel din Veneția a respins cererea de revizuire a procesului.
2.Cererile reclamantei privind starea sa de sănătate
a) Prima cerere de asignare la domiciliu
Reclamanta suferise în 1992 ablația chirurgicală a unui tumor cerebral și fusese apoi supusă unei radioterapi importante timp de mai multe săptămâni. După operația chirurgicală, începuse să sufere de pierderi ocazionale de sensibilitate și vertijuri.
La 18 ianuarie 2002, reclamanta a solicitat tribunalului de aplicare a pedepselor (tribunale di sorveglianza) din Milano să fie asignată la domiciliu sau, în caz contrar, să fie spitalizată. A solicitat tribunalului, ca cale subsidiară, să ordone o expertiză cu privire la compatibilitatea detenției cu starea ei de sănătate.
Reclamanta a susținut că starea ei de sănătate s-a agravat în urma arestării sale. Într-un raport întocmit la 19 martie 1998 de un medic al Institutului Neurologic "Besta" din Milano, unde reclamanta fusese spitalizată pentru verificarea stării sale de sănătate, rezultă că simptomele legate de operația chirurgicală s-au agravat din martie 1997 și au fost tratate de medicii din închisoare cu o terapie anti-epilepsie.
De fapt, dosarul medical al penitenciarului indicase vertijuri frecvente, pierderi de cunoștință, cefaleee, tulburări de anxietate și insomnie.
Reclamanta încercrase, de asemenea, să se sinucidă la 7 noiembrie 2000.
La ședința din 8 mai 2002, reclamanta depuse o expertiză medicolegal privată datată 6 mai 2002. Aceasta indicase o recidivă a tumorului și concluziona că starea de sănătate a reclamantei era incompatibilă cu detenția.
Printr-o ordonanță din aceeași zi, depusă la dossier la 13 august 2002, tribunalul de aplicare a pedepselor a respins cererea reclamantei. După ce a luat cunoștință de ultimul raport medical al penitenciarului, datat 4 mai 2002, tribunalul a concluzionat că o recidivă a tumorului era de exclus. De altfel, consecințele terapiei radiologice, deși deranjante, nu comportaseră niciodată alterări fizice sau psihice de caracter permanent la reclamantă, ci doar episoade tranzitorii. Cât privește tentativa de suicid, tribunalul a observat că psihiatrul penitenciar, care intervenise imediat, justificaseși actul reclamantei prin tulburarea pe care o provocase transferul în noua celulă.
Tribunalul a respins, de asemenea, cererea reclamantei de a obține o expertiză medicolegal, deoarece dosarul medical al penitenciarului și expertizele private furnizaseră elemente suficiente pentru a exclude orice incompatibilitate între detenție și starea de sănătate a reclamantei.
Reclamanta a contestat ordonanța tribunalului de aplicare a pedepselor. Printr-o hotărâre din 11 februarie 2003, Curtea de Casație a respins recursul. A afirmat că afeții de care suferea reclamanta nu constituia un risc pentru viața sa și putea fi tratată în mod corespunzător de medicii din penitenciar.
b) A doua cerere de asignare la domiciliu
La 4 iulie 2002, medicul reclamantei a vizitat-o la penitenciar. A prescris o serie de examene de efectuat cât mai curând posibil, și anume o RMN (imagistică cu rezonanță magnetică) și o tomoscintigrafie, pentru a diagnostica cu precizie patologia de care suferea reclamanta.
La 15 iulie 2002, reclamanta a cerut judecătorului de aplicare a pedepselor (giudice di sorveglianza) să poată să sufere aceste examene. La 16 iulie 2002, magistratul a acceptat cererea și a ordonat ca reclamanta să fie admisă în aceeași zi la un centru de neurologie. Cu toate acestea, interesata a refuzat să meargă, deoarece o vizită medicală la penitenciar fusese deja programată la acea dată.
Printr-un raport medical din 3 august 2002, medicul penitenciarului a afirmat că examinele prescrise de medicul reclamantei – pe care aceasta le refuzase – nu erau necesare pentru salvgardarea sănătății reclamantei.
La 23 septembrie și 19 noiembrie 2002, reclamanta a cerut din nou judecătorului de supraveghere din Milano să efectueze examinele care fusese prescrise de medicul ei.
Magistratul a acceptat cererile și reclamanta a fost transferată la un centru neurologic specializat unde a suferit examinele solicitate la 28 noiembrie și 2 decembrie 2002.
Rezultatele examinelor indicaseră alterări importante ale țesuturilor și cortexului cerebral, în special la nivelul lobului frontal, care comporta de obicei un deficit al controlului emoțional al comportamentului, precum și al "funcțiilor executive". Experții au exclus, totuși, existența unei recidive a tumorului.
La o dată care nu a fost precizată, reclamanta a prezentat o a doua cerere de asignare la domiciliu în fața tribunalului de aplicare a pedepselor din motive de sănătate. Depuse în sprijinul cererii un raport medical întocmit la 9 decembrie 2002 de medicul ei pe baza rezultatelor ultimelor examene, afirmând că starea de sănătate a pacientei era incompatibilă cu detenția.
Printr-o ordonanță din 17 decembrie 2002, tribunalul a ordonat o expertiză din oficiu pentru a verifica compatibilitatea detenției cu starea de sănătate fizică și psihologică a reclamantei.
Experții numiți din oficiu depuseră raportul medical la 1 aprilie 2003. Privind numeroasele pierderi de cunoștință ale reclamantei, indicaseră că analize mai aprofundate la un centru specializat pentru tratarea epilepsiei erau de dorit pentru a aprecia starea sistemului nervos central al reclamantei și a stabili tratamentul cel mai adecvat. Cu privire la manifestările psihice conexe afeților cerebrale cum ar fi modificarea personalității, specialiștii indicaseră că tratamentul acestor patologii, în cadrul unui control medical constant, nu era de obicei incompatibil cu detenția. Cu toate acestea, afirmaseră că o hotărâre definitivă privind compatibilitatea cu detenția nu era posibilă în cazul de faț.
La 3 aprilie 2003, medicul penitenciarului depuse un raport medical concluzionând că starea de sănătate a reclamantei era satisfăcătoare. Adăugaseași nu avea cunoștință de rezultatele examinelor efectuate la 28 noiembrie și 2 decembrie 2002, deoarece reclamanta nu le comunicase.
Printr-o ordonanță din 10 aprilie 2003, tribunalul de aplicare a pedepselor a respins cererea de asignare la domiciliu a reclamantei. Tribunalul observaseași mai întâi că experții numiți din oficiu nu răspundaserași la întrebarea pusă de tribunal, și anume dacă starea de sănătate a reclamantei era compatibilă cu detenția. Afirmaseși apoi că condițiile reclamantei, așa cum rezulta din rapoartele medicale ale penitenciarului, nu se schimbaseră din ordonanța din 8 mai 2002 și rămâneau satisfăcătoare. De altfel, pierderi de cunoștință, deși numeroase, nu constituiseră niciodată un risc pentru viața reclamantei și fusese întotdeauna tratate imediat de personalul penitenciarului.
La 13 mai 2003, reclamanta a depus recurs în casație împotriva ordonanței tribunalului de aplicare a pedepselor. La o dată care nu a fost precizată, Curtea de Casație a respins recursul reclamantei.
c) A treia cerere de asignare la domiciliu
În mai 2003, reclamanta cerut o a treia oară să fie asignată la domiciliu din motive de sănătate. Tribunalul de aplicare a pedepselor a fixat prima ședință la 18 septembrie 2003.
La 30 mai 2003, reclamanta a cerut penitenciarului din Milano o actualizare a dosarului ei medical. A susținut că raportul întocmit de penitenciar la 3 aprilie 2003, pe care tribunalul de aplicare a pedepselor se bazaseași pentru ordonanța din 10 aprilie 2003, nu lua în considerare rezultatele examinelor medicale efectuate la 28 noiembrie și 2 decembrie 2002.
La 3 iulie 2003, autoritățile penitenciare au îndeplinit cererea reclamantei. Psihiatrul penitenciarului indicaseași în raportul su că în cursul ultimului an de detenție, reclamanta suferise din ce în ce mai frecvent de instabilitate afectivă, lipsă de coerență comportamentală, apatie, dificultăți de elocuțiune și schimbări rapide ale dispoziției. Specialistul concluzionaseași că acei simptomi, interpretați la lumina rezultatelor tomoscintigrafiei efectuate la 2 decembrie 2002, puteau corespunde unui "sindrom prefrontal", o patologie determinată de o leziune la lobi frontali ai creierului.
La 9 iulie 2003, avocatul reclamantei cerut tribunalului de aplicare a pedepselor să avanseze data ședinței din cauza unei agravări a stării de sănătate a reclamantei.
Tribunalul nu a acceptat cererea și ședința s-a ținut, așa cum fusese planificated, la 18 septembrie 2003. După ce a luat cunoștință de ultimul raport medical întocmit de medicii penitenciarului, tribunalul de aplicare a pedepselor a ordonat o nouă expertiză medicolegal pentru a verifica compatibilitatea dintre detenție și starea de sănătate a reclamantei.
În raportul depus la 29 martie 2004, expertul numit din oficiu afirmaseași absența la reclamantă a leziunilor lobilor frontali ai creierului care ar putea justifica existența unui sindrom prefrontal și susținea că din cauza inexistenței unui tratament pentru afeții reclamantei, nu se putea concluziona o incompatibilitate cu detenția. Cu toate acestea, indicaseași o agravare a condițiilor psihologice ale reclamantei în ultimul an și o reactivitate emoțională din ce în ce mai importantă a acesteia vis-à-vis de restricții legate de detenție. Expertul concluzionaseași că o suspensie temporară a pedepsei era de dorit pentru a permite un tratament psihosocial susceptibil de a împiedica agravarea ulteriară a suferinței reclamantei.
Printr-o ordonanță din 21 aprilie 2004, tribunalul de aplicare a pedepselor a respins cererea reclamantei și a afirmat compatibilitatea condițiilor acesteia cu detenția. Tribunalul afirmaseași că suferințele reclamantei, așa cum certificaseși de expertizele și rapoartele penitenciarului, nu derivau din o infirmitate gravă justificând suspensie a pedepsei. Susținea că crizele reclamantei, orice ipoteză de recidivă a tumorului și a sindromului prefrontal fiind exclusă, nu constituiau o amenințare pentru viața reclamantei și puteau fi tratate în mod corespunzător în mediul penitenciar.
Reclamanta a depus recurs în casație împotriva ordonanței. Rezultatul procedurii din fața Curții de Casație nu este cunoscut.
d) Cererea de suspensie a pedepsei
La 18 ianuarie 2005, reclamanta, afirmând agravarea stării ei de sănătate și susținând că o patologie cardiacă apăruse, a solicitat o suspensie a pedepsei sale de la judecătorul de aplicare a pedepselor din Milano.
Judecătorul a ordonat producerea unui raport medical privind condițiile psihofizice ale reclamantei. Un raport medical întocmit de medicii penitenciarului la 7 martie 2005 indicaseași o fragilitate psihică mare. Pe baza unui raport psihiatric din 16 septembrie 2004, medicul penitenciarului afirmaseași că dezechilibrul emoțional al reclamantei, datorit imposibilității de a-și folosi propriile mecanisme de apărare, ar putea constitui o premisă pentru acte inconsiderate dificil de controlat de personalul penitenciar, în ciuda măsurilor luate.
Ultima procedură inițiată de reclamantă rămâne în prezent în curs.
Conform articolului 146 § 1 nr. 3 din codul penal, executarea unei pedepse trebuie obligatoriu suspendată (differita) dacă trebuie executată împotriva unei persoane "suferinzi de o boală deosebit de gravă (...), atunci când persoana se află la o etapă a bolii atât de avansată încât nu mai răspunde, potrivit certificarilor medicale, la tratamentele și ingrijirile accesibile în penitenciar".
Conform articolului 147 § 1 din codul penal:
"Executarea unei pedepse poate fi suspendată:
(...)
2) atunci când o pedeapsă de privare de libertate trebuie executată împotriva unei persoane suferinzi de o infirmitate gravă. (...)
Suspensie a executării unei pedepse nu poate fi acordată sau, dacă acordată, trebuie revocată, dacă există un pericol concret de comitere de infracțiuni."
În părțile sale relevante, art. 47ter din legea nr. 354 din 26 iulie 1975, așa cum a fost modificat prin art. 4 din legea nr. 165 din 27 mai 1998, se cites după cum urmează:
"1. Pedeapsa închisorii pentru o perioadă nu mai mare de patru ani (...) [poate] fi executată la domiciliu [al condamnatului] sau la alt loc de locuință privată când se tratează:
(...)
c) a unei persoane al cărei stare de sănătate este deosebit de gravă și necesită contacte constante cu structurile ospitalului teritorial;
(...)
1ter. Atunci când s-ar putea acorda renvoyul obligatoriu sau facultativ al executării pedepsei conform articolelor 146 și 147 din codul penal, tribunalul de aplicare a pedepselor poate ordona detenția la domiciliu și atunci când pedeapsa depășește limita fixată la § 1 (...)"
Invocând art. 3 din Convenție, reclamanta se plânge de incompatibilitatea dintre starea ei de sănătate și detenție.
Reclamanta se plânge că condițiile detenției ei ar fi incompatibile cu starea ei de sănătate și ar constitui un tratament inuman și degradant. Invocă art. 3 din Convenție redactat după cum urmează:
"Nimeni nu poate fi supus torturii nici unor pedepse sau tratamente inhumane sau degradante."
Guvernul susține mai întâi că boala reclamantei se întoarce la 1992, adică cinci ani înainte de arestare și trei ani înainte de faptele delictuoase. Observă că circumstanța care ar constitui motivul asignării la domiciliu a reclamantei, și anume operația chirurgicală, cu o reușită perfectă, de ablație a tumorului, nu fusese un obstacol la comiterea infracțiunii de omucidere pentru care reclamanta fusese condamnată.
De altfel, condițiile detenției reclamantei nu depășesc nivelul suferinței inevitabile decurgând din detenție și nu ar trebui considerate contrare articolului 3 din Convenție. Reclamanta suferise, în tot cursul detenției, o urmărire medicală adaptată stării sale de sănătate și boala a fost întotdeauna tratată cu îngrijiri și medicamente adecvate, reclamanta bucurând-se de un bun suport psihologic și fiind transportată la centre clinice penitenciare specializate pentru a face mai bine față problemelor sale.
Guvernul oferă dovezi că condițiile de sănătate ale reclamantei nu s-au agravat după încarcerarea din 1997. De altfel, numeroasele expertizele medicale întocmite în cadrul procedurilor privind aplicarea pedepsei au concluzionat absența recidivei tumorului și autoritățile competente au întotdeauna afirmat compatibilitatea dintre detenție și starea de sănătate a reclamantei. De altfel, reclamanta s-a opus adesea administrării tratamentelor consiliate de medici.
Guvernul atrage apoi atenția Curții asupra normelor naționale privind suspensie a pedepsei și asignarea la domiciliu a condamnaților, și anume articolele 146 și 147 din codul penal și art. 47ter din legea nr. 354 din 26 iulie 1975, vizând stabilirea unui just echilibru între securitatea colectivității și dreptul persoanelor condamnate la condiții de detenție umane. Or, autoritățile judiciare competente au evaluat starea de sănătate a reclamantei la lumina acestor dispoziții și au luat deciziile în respectarea criteriului proporționalității și al justului echilibru.
Reclamanta se opune argumentelor Guvernului. Afirmă că starea ei de sănătate, așa cum certificaseași de rapoartele medicale, s-a agravat progresiv după arestare și susține că condițiile detenției au contribuit în mod decisiv la deteriorarea sănătății sale. Contestă afirmația Guvernului conform căreia ar fi beneficiat de o asistență psihologică adecvată și susține că, din contră, rapoartele întocmite de experți indicaseași în mai multe rânduri lipsa de asistență medicală și psihologică corespunzătoare de partea personalului penitenciar. De altfel, nu refuzaseși niciodată tratamentele prescrise de medicii care o îngrijeau.
Instituția în care este deținută din arestare, penitenciarul San Vittore, nu este echipată pentru a trata problemele sale de sănătate și un transfer la un centru medical specializat nu fusese niciodată programat, contrar afirmației Guvernului.
Reclamanta susține că operația chirurgicală de ablație a tumorului, departe de a fi o reușită perfectă, determinaseași apariția sindromului prefrontal, o patologie comportând importante repercusiuni anatomofuncționale. Reamintește apoi că expertiza din oficiu din 29 martie 2003 certificaseași, la fel ca numeroasele expertizele întocmite de medicii priviți, agravarea condițiilor sale de sănătate și afirmaseași oportunitarea unei suspensii temporare a pedepsei. Or, tribunalul de aplicare a pedepselor nu ținuse seama de concluziile experților și nici măcar Guvernul nu le face referință în observațiile sale.
Condițiile detenției căreia i-a fost supusă reclamanta de mai mult de opt ani sunt, potrivit ei, inhumane și degradante datorit importantelor suferinți psihofizice, cât și a sentimentelor de umilință și angoasă permanente pe care le comportă.
Curtea reamintește că potrivit jurisprudenței sale constante, pentru a cădea sub incidența articolului 3, un tratament trebuie să atingă un minimum de gravitate (McGlinchey și alții c. Regatul Unit, n. 50390/99, § 45, CEDH 2003-V). Aprecierea acestui minimum este relativă prin esență; depinde de ansamblul datelor cauzei și în special de natura și contextul tratamentului, de modalitățile executării sale, de durata, de efectele fizice sau psihice, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea, inter alia, Peers c. Grecia, n. 28524/95, § 67, CEDH 2001-III; Assenov și alții c. Bulgaria hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, p. 3288 § 94; Kudła c. Polonia [GC], n. 30210/96, § 91, CEDH 2000-XI). Este adevărat că art. 3 se referă la scopul tratamentului infligit și în particular la intenția de a umili sau de a degrada individul. Cu toate acestea, absența unui asemenea obiectiv nu ar trebui în mod necesar să conducă la o constatare de neîncălcare a articolului 3 (Peers, citat mai sus, § 74).
Prin urmare, în legătură cu persoane lipsite de libertate, art. 3 impune statului obligația pozitivă de a se asigura că orice deținut este deținut în condiții compatibile cu respectul pentru demnitatea umană, că modalitățile executării măsurii nu supun interesatul la o angoane sau o epruvă cu o intensitate care depășește nivelul inevitabil al suferinței inerente detenției și că, ținând cont de cerințele practice ale închisorii, sănătatea și bunăstarea deținutului sunt asigurate în mod corespunzător, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare (Kudła, citat mai sus, § 94).
În special, condițiile detenției unei persoane bolnave trebuie să garanteze protecția sănătății deținutului, ținând cont de contingențele ordinare și rezonabile ale închisorii. Dacă nu se poate deduce o obligație generală de a elibera sau de a transfera la un spital civil un deținut, chiar dacă suferă de o boală deosebit de greu de tratat (Mouisel c. Franța, n. 67623/01, § 40, CEDH 2002-IX), art. 3 impune, în orice caz, statului să protejeze integritatea fizică a persoanelor lipsite de libertate. Curtea nu ar trebui să excludă că, în condiții deosebit de grave, s-ar putea găsi în prezența unor situații în care o bună administrare a justiției penale necesită ca măsuri de natură umanitară să fie luate pentru a le remedial (Chartier c. Italia, n. 9044/80, raport al Comisiei din 8 decembrie 1982, Decizii și Rapoarte (DR) 33, p. 48, § 53).
Aplicând principiile sus-menționate, Curtea a concluzionat deja că menținerea în detenție pentru o perioadă prelungită a unei persoane cu vârsta avansată și, de altfel, bolnave, poate intra în domeniul protecției articolului 3 (Papon c. Franța (decizie), n. 64666/01, 7 iunie 2001). De altfel, a judecat că menținerea în detenție a unei persoane tetraplegice, în condiții neadaptate stării sale de sănătate, era constituitivă unui tratament degradant (Price c. Regatul Unit, n. 33394/96, § 30, CEDH 2001-VII). Aceasta fiind spus, Curtea trebuie să țină seama, în special, de trei elemente pentru a examina compatibilitatea unei stări de sănătate preocupantă cu menținerea în detenție a reclamantului: a) condiția deținutului, b) calitatea îngrijirilor dispensate și c) oportunitatea de a menține detenția ținând cont de starea de sănătate a reclamantului (Mouisel, citat mai sus, §§ 40-42).
În cazul de faț, Curtea constată că patologia de care suferea reclamanta, comportând suferinți atât fizice cât și psihologice, este consecința unei operații chirurgicale care avusese loc înainte de intrarea în penitenciar. Cu toate acestea, pare că starea de sănătate a reclamantei la punerea în detenție nu era preocupantă, suferințele deteriororând-se progresiv doar de la martie 1997.
De altfel, dacă starea de sănătate a reclamantei nu poate fi imputată închisorii, nu se poate afirma că agravarea suferinței în detenție să fie imputabilă autorităților penitenciare. De fapt, evoluția bolii reclamantei fusese monitorizată cu atenție de-a lungul anilor de echipa medicală a penitenciarului. Rezultă din dosar că medicii interveniseră în crizele reclamantei luând, dacă necesar, decizia spitalizării în centre medicale specializate pentru a verifica condițiile de sănătate și a dispensa tratamentul medical cel mai adecvat.
Cu privire la oportunitatea de a menține în detenție reclamanta în ciuda agravării progresive a stării sale de sănătate, Curtea constată că, deși concluziile experților nu sunt perfect concordante, nicio apreciere a incompatibilității cu detenția nu a fost niciodată exprimată. Autoritățile judiciare interne au respins cererile de suspensie a pedepsei prezentate de reclamantă prin decizii motivate și după ce au luat în considerare părerile experților. De altfel, cea de-a doua cerere de suspensie a pedepsei introdusă de reclamantă, privind agravarea stării sale de sănătate, este în prezent sub examinare tribunalului de aplicare a pedepselor.
Curtea a considerat, cu privire la oportunitatea de a menține o persoană în detenție, că nu poate substitui punctul de vedere cu cel al autorităților judiciare interne (Sakkopoulos c. Grecia, n. 61828/00, 15 ianuarie 2004, § 44), cu atât mai mult atunci când, așa cum e cazul aici, autoritățile naționale au satisfăcut, în general, obligația lor de a proteja integritatea fizică a reclamantei, în special prin administrarea îngrijirilor medicale adecvate (ibidem). Rezultă din dosar că tratarea bolii reclamantei în detenție fusese de aceeași calitate ca cea care ar fi putut fi produsă afară (a se vedea, a contrario, Farbthus c. Letonia, n. 4672/02, §§ 55-61, 2 decembrie 2004, unde Curtea a concluzionat existența unui "tratament degradant" din cauza menținerii în detenție a unei persoane foarte bătrâne, paraplegice și suferinzi de un număr mare de boli incurabile, ținând seama de lipsa totală de autonomie și a asistența neadecvată dispensată în penitenciar).
În aceste condiții, după ce s-a livrat la o apreciere globală a faptelor relevante pe baza dovezilor prezentate, Curtea estimează că nici situația de sănătate a reclamantei nici angoan aXuța nu ating în prezent un nivel de gravitate suficient pentru a determina o încălcare a articolului 3 din Convenție (Kudła citat mai sus, § 99).
Rezultă că cererea este în mod evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Mark Villiger
Boštjan M. Zupančič
Grefier adjoint
Președinte
de la requête n
o
22682/02
présentée par Patrizia REGGIANI MARTINELLI
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 16 juin 2005 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
MM.
V.
Zagrebelsky
,
E.
Myjer,
David Thór
Björgvinsson,
juges
,
et de M. M.
Villiger,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 mai 2002,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l'article 41 du règlement de la Cour,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Patrizia Reggiani Martinelli, est une ressortissante italienne, née en 1948, actuellement détenue dans la prison San Vittore à Milan. Elle est représentée devant la Cour par M
e
I.
M.
Braguglia, et par son coagent, M.
F.
Crisafulli.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
Les poursuites judiciaires contre la requérante
Le 31 janvier 1997, la requérante, accusée d'avoir commandité l'homicide de son ex-époux, fut placée en détention provisoire.
Elle fut par la suite condamnée à une peine de vingt-six ans d'emprisonnement pour meurtre par une décision qui acquit l'autorité de la chose jugée le 19 février 2001.
A partir de 2001, la requérante présenta trois recours en révision. A chaque fois, elle fit valoir que son état de santé psychique, tel qu'il ressortait des examens médicolégaux, avait altéré sa capacité de comprendre et de décider au moment des faits litigieux.
Selon les dernières informations fournies par la requérante, par un arrêt du 17 décembre 2004, la cour d'appel de Venise rejeta la demande de révision du procès.
2.
Les demandes de la requérante concernant son état de santé
a)
La première demande tendant à être assignée à domicile
La requérante avait subi en 1992 l'ablation chirurgicale d'une tumeur au cerveau et avait par la suite été soumise à une importante radiothérapie pendant plusieurs semaines. Après l'opération chirurgicale, elle avait commencé à souffrir de pertes occasionnelles de sensibilité et de vertiges.
Le 18 janvier 2002, la requérante demanda au tribunal d'application des peines (
tribunale di sorveglianza
) de Milan à être assignée à domicile ou, à défaut, à être hospitalisée. Elle demanda au tribunal, à titre subsidiaire, d'ordonner une expertise au sujet de la compatibilité de la détention avec son état de santé.
La requérante soutint que son état de santé s'était aggravé à la suite de son arrestation. Dans un rapport établi le 19 mars 1998 par un médecin de l'Institut neurologique «
Besta
» de Milan, où la requérante avait été hospitalisée pour vérifier son état de santé, il ressort que les symptômes liés à l'opération chirurgicale s'étaient aggravés à partir de mars 1997 et avaient été traités par les médecins de la prison par une thérapie anti-épilepsie.
En fait, le dossier médical de la prison faisait état de fréquents vertiges, pertes de conscience, céphalées, troubles d'anxiété et insomnie.
La requérante avait en outre tenté de se suicider le 7 novembre 2000.
A l'audience du 8 mai 2002, la requérante déposa une expertise médicolégale privée datée du 6 mai 2002. Celle-ci faisait état d'une récidive de la tumeur et concluait que l'état de santé de la requérante était incompatible avec la détention.
Par une ordonnance du même jour, déposée au greffe le 13 août 2002, le tribunal d'application des peines rejeta la demande de la requérante. Après avoir pris connaissance du dernier rapport médical de la prison, daté du 4
mai 2002, le tribunal conclut qu'une récidive de la tumeur était à exclure. En outre, les conséquences de la thérapie radiologique, bien que gênantes, n'avaient jamais comporté d'altérations physiques ou psychiques à caractère permanent chez la requérante, mais n'avaient donné lieu qu'à des épisodes transitoires. Quant à la tentative de suicide, le tribunal observa que le médecin psychiatre de la prison, qui était intervenu immédiatement, avait justifié l'acte de la requérante par le bouleversement qu'avait provoqué son transfert dans une nouvelle cellule.
Le tribunal rejeta également la demande de la requérante visant à obtenir une expertise médicolégale, car le dossier médical de la prison et les expertises privées fournissaient des éléments suffisant permettant d'exclure toute incompatibilité entre la détention et l'état de santé de la requérante.
La requérante se pourvut en cassation contre l'ordonnance du tribunal d'application des peines. Par un arrêt du 11 février 2003, la Cour de cassation la débouta de son pourvoi. Elle affirma que les affections dont souffrait la requérante ne constituaient pas un risque pour sa vie et pouvaient être traitées de façon adéquate par les médecins de la prison.
b)
La deuxième demande tendant à être assignée à domicile
Le 4 juillet 2002, le médecin de la requérante visita cette dernière en prison. Il prescrivit une série d'examens à effectuer aussitôt que possible, à savoir une IRM (imagerie par résonance magnétique) et une tomoscintigraphie, afin de diagnostiquer avec précision la pathologie dont souffrait la requérante.
Le 15 juillet 2002, la requérante demanda au juge d'application des peines (
giudice di sorveglianza
) de pouvoir subir ces examens. Le 16
juillet
2002, le magistrat fit droit à cette demande et ordonna que la requérante fût admise le même jour dans un centre de neurologie. Cependant, l'intéressée refusa de s'y rendre, car une visite médicale en prison avait déjà été prévue à cette date.
Par un rapport médical du 3 août 2002, le médecin de la prison affirma que les examens prescrits par le médecin de la requérante – par ailleurs refusés par celle-ci – n'étaient pas nécessaires pour la sauvegarde de la santé de la requérante.
Les 23 septembre et 19 novembre 2002, la requérante demanda à nouveau au juge de surveillance de Milan à effectuer les examens qui avaient été prescrits par son médecin.
Le magistrat fit droit aux demandes et la requérante fut transférée dans un centre neurologique spécialisé où elle subit les examens demandés les 28
novembre et 2 décembre 2002.
Les résultats des examens firent état d'importantes altérations des tissus et du cortex cérébraux, notamment au niveau du lobe frontal, comportant habituellement un déficit du contrôle émotionnel du comportement ainsi que des «
fonctions exécutives
». Les experts exclurent cependant l'existence d'une récidive de la tumeur.
A une date qui n'a pas été précisée, la requérante présenta devant le tribunal d'application des peines une deuxième demande d'assignation à domicile pour raisons de santé. Elle déposa à l'appui de sa demande un rapport médical établi, le 9 décembre 2002, par son médecin sur la base des résultats des derniers examens, affirmant que l'état de santé de la patiente était incompatible avec sa détention.
Par une ordonnance du 17 décembre 2002, le tribunal ordonna une expertise d'office visant à vérifier la compatibilité de la détention avec l'état de santé physique et psychologique de la requérante.
Les experts nommés d'office déposèrent leur rapport médical le 1
er
avril
2003.Concernant les nombreuses pertes de conscience de la requérante, ils indiquèrent que des analyses plus approfondies dans un centre spécialisé pour le traitement de l'épilepsie étaient souhaitables afin d'apprécier l'état du système nerveux central de la requérante et d'établir le traitement le plus adéquat. Quant aux manifestations psychiques connexes aux affections cérébrales telles que la modification de la personnalité, les spécialistes indiquèrent que le traitement de ces pathologies, dans le cadre d'un contrôle médical constant, n'était généralement pas incompatible avec la détention. Cependant, ils affirmèrent qu'un jugement définitif concernant la compatibilité avec la détention n'était pas possible en l'espèce.
Le 3 avril 2003, le médecin de la prison déposa un rapport médical concluant que l'état de santé de la requérante était satisfaisant. Il ajouta ne pas avoir connaissance des résultats des examens effectués les 28
novembre et 2 décembre 2002, car la requérante ne les lui avait pas communiqués.
Par une ordonnance du 10 avril 2003, le tribunal d'application des peines rejeta la demande d'assignation à domicile de la requérante. Le tribunal observa en premier lieu que les experts commis d'office n'avaient pas répondu à la question posée par le tribunal, à savoir si l'état de santé de la requérante était compatible avec la détention. Il affirma ensuite que les conditions de la requérante, telles que ressortant des rapports médicaux de la prison, n'avaient pas changé depuis l'ordonnance du 8 mai 2002 et demeuraient satisfaisantes. Par ailleurs, les pertes de conscience, bien que nombreuses, n'avaient jamais constitué un risque pour la vie de la requérante et avaient toujours été traités immédiatement par le personnel de la prison.
Le 13 mai 2003, la requérante introduisit un pourvoi en cassation contre l'ordonnance du tribunal d'application des peines. A une date qui n'a pas été précisée, la Cour de cassation débouta la requérante de son pourvoi.
c)
La troisième demande tendant à être assignée à domicile
En mai 2003, la requérante demanda une troisième fois à être assignée à domicile pour raisons de santé. Le tribunal d'application des peines fixa la première audience au 18 septembre 2003.
Le 30 mai 2003, la requérante demanda à la prison de Milan une mise à jour de son dossier médical. Elle fit valoir que le rapport établi par la prison le 3 avril 2003, sur lequel le tribunal d'application des peines avait appuyé son ordonnance du 10 avril 2003, ne prenait pas en compte les résultats des examens médicaux effectués les 28 novembre et 2 décembre 2002.
Le 3 juillet 2003, les autorités pénitentiaires donnèrent suite à la demande de la requérante. Le psychiatre de la prison indiqua dans son rapport que pendant la dernière année de détention, la requérante avait souffert de plus en plus fréquemment d'instabilité affective, d'un manque de cohérence comportementale, d'apathie, de difficultés d'élocution et de changements rapides d'humeur. Le spécialiste conclut que lesdits symptômes, interprétés à la lumière des résultats de la tomoscintigraphie accomplie le 2 décembre 2002, pouvaient correspondre à un «
syndrome préfrontal
», une pathologie déterminée par une lésion dans le ou les lobes frontaux du cerveau.
Le 9 juillet 2003, l'avocat de la requérante demanda au tribunal d'application des peines d'avancer la date de l'audience en raison d'une aggravation de l'état de santé de la requérante.
Le tribunal ne fit pas droit à cette demande et l'audience se tint, comme prévu, le 18 septembre 2003. Après avoir pris connaissance du dernier rapport médical établi par les médecins de la prison, le tribunal d'application des peines ordonna une nouvelle expertise médicolégale visant à vérifier la compatibilité entre la détention et l'état de santé de la requérante.
Dans son rapport, déposé le 29 mars 2004, l'expert nommé d'office affirma
l'absence chez la requérante de lésions des lobes frontaux du cerveau
pouvant justifier l'existence d'un syndrome préfrontal, et soutint qu'en raison de l'inexistence d'un traitement pour les affections de la requérante, on ne pouvait pas conclure à une incompatibilité avec la détention. Cependant, il fit état d'une aggravation des conditions psychologiques de la requérante dans la dernière année et d'une réactivité émotionnelle de plus en plus importante de celle-ci vis-à-vis des restrictions liées à la détention. L'expert conclut qu'une suspension temporaire de la peine était souhaitable
afin de permettre un traitement psychosocial susceptible d'empêcher l'aggravation ultérieure
des souffrances de la requérante.
Par une ordonnance du 21 avril 2004, le tribunal d'application des peines rejeta la demande de la requérante et affirma la compatibilité des conditions de celle-ci avec la détention. Le tribunal affirma que les souffrances de la requérante, telles que certifiées par les expertises et les rapports de la prison, ne relevaient pas d'une grave infirmité justifiant la suspension de la peine. Il soutint que les crises de la requérante, toute hypothèse de récidive de la tumeur et de syndrome préfrontal étant exclue, ne constituaient pas une menace pour la vie de la requérante et pouvaient être traitées de manière adéquate en milieu carcéral.
La requérante se pourvut en cassation contre l'ordonnance. L'issue de la procédure devant la Cour de cassation n'est pas connue.
d)
La demande de suspension de la peine
Le 18 janvier 2005, la requérante, affirmant l'aggravation de son état de santé et faisant valoir qu'une pathologie cardiaque était survenue, sollicita une suspension de sa peine auprès du juge d'application des peines de Milan.
Le juge ordonna la production d'un rapport médical concernant les conditions psycho-physiques de la requérante. Un rapport médical établi par les médecins de la prison le 7 mars 2005 fit état d'une grande fragilité
psychique. S'appuyant sur un rapport psychiatrique du 16 septembre 2004, le médecin de la prison affirma que le déséquilibre émotionnel de la requérante, dû à l'impossibilité d'utiliser ses propres mécanismes de défense, pourrait constituer un préalable à des actes inconsidérés difficilement contrôlables par le personnel pénitentiaire, malgré les mesures prises.
La dernière procédure entamée par la requérante demeure aujourd'hui pendante.
B.
Le droit interne pertinent
Selon l'article 146 § 1 n
o
3 du code pénal, l'exécution d'une peine doit être obligatoirement suspendue (
differita
) si elle doit être exécutée à l'encontre d'une personne «
atteinte d'une maladie particulièrement grave (...), lorsque la personne se trouve dans un stade de la maladie tellement avancé qu'elle ne répond plus, selon les certifications médicales, aux traitements et aux soins accessibles en prison
».
Selon l'article 147 § 1 du code pénal
:
«
L'exécution d'une peine peut être suspendue
:
(...)
2)
lorsqu'une peine de privation de liberté doit être exécutée à l'encontre d'une personne atteinte d'une grave infirmité. (...)
La suspension de l'exécution d'une peine ne peut être octroyée ou, si octroyée, doit être révoquée, s'il existe un danger concret de commission de délits
. »
Dans ses parties pertinentes, l'article 47
ter
de la loi n
o
354 du 26
juillet
1975, tel que modifié par l'article 4 de la loi n
o
165 du 27
mai
1998, se lit ainsi
:
«
1.
La peine de l'emprisonnement pour une période non supérieure à quatre ans (...) [peut] être purgée dans la demeure [du condamné] ou dans un autre lieu d'habitation privée lorsqu'il s'agit
:
(...)
c)
d'une personne dont l'état de santé est particulièrement grave, et requiert des contacts constants avec les structures hospitalières territoriales
;
(...)
1
ter
.
Lorsque l'on pourrait octroyer le renvoi obligatoire ou facultatif de l'exécution de la peine aux termes des articles 146 et 147 du code pénal, le tribunal d'application des peines peut ordonner la détention domiciliaire aussi lorsque la peine est supérieure à la limite fixée au § 1 (...)
»
GRIEF
Invoquant l'article 3 de la Convention, la requérante se plaint de l'incompatibilité entre son état de santé et la détention.
La requérante se plaint de ce que les conditions de sa détention seraient incompatibles avec son état de santé et constitueraient un traitement inhumain et dégradant. Elle invoque l'article 3 de la Convention ainsi libellé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Le Gouvernement fait valoir tout d'abord que la maladie de la requérante remonte à 1992, soit cinq ans avant son arrestation et trois ans avant les faits délictueux. Il fait observer que la circonstance qui constituerait la raison du placement à domicile de la requérante, à savoir l'opération chirurgicale, d'ailleurs parfaitement réussie, d'ablation de la tumeur, n'a pas été un obstacle à la commission du délit d'homicide pour lequel la requérante a été condamnée.
En outre, les conditions de détention de la requérante n'excèdent pas le niveau de souffrance inévitable découlant de la détention et ne sauraient être considérées contraires à l'article 3 de la Convention. La requérante a fait l'objet, pendant toute sa détention, d'un suivi médical adapté à son état de santé et sa maladie a toujours été traitée par des soins et des médicaments appropriés, la requérante jouissant d'un bon soutien psychologique et ayant été transportée dans des centres cliniques pénitentiaires spécialisés afin de mieux faire face à ses problèmes.
Le Gouvernement en veut pour preuve que les conditions de santé de la requérante ne se sont pas aggravées après son incarcération en 1997. D'ailleurs, les nombreuses expertises médicales établies dans le cadre des procédures relatives à l'application de la peine ont conclu à l'absence de récidive de la tumeur, et les autorités compétentes ont toujours affirmé la compatibilité entre la détention et l'état de santé de la requérante. En outre, la requérante s'est souvent opposée à l'administration des traitements conseillés par les médecins.
Le Gouvernement attire ensuite l'attention de la Cour sur les normes nationales en matière de suspension de la peine et de placement à domicile des personnes condamnées, à savoir les articles 146 et 147 du code pénal et l'article 47
ter
de la loi n
o
354 du 26
juillet
1975, visant à aménager un juste équilibre entre la sécurité de la collectivité et le droit des personnes condamnées à des conditions de détention humaines. Or, les juridictions compétentes ont évalué l'état de santé de la requérante à la lumière de ces dispositions et ont pris leurs décisions dans le respect du critère de la proportionnalité et du juste équilibre.
La requérante s'oppose aux arguments du Gouvernement. Elle affirme que son état de santé, tel que certifié par les rapports médicaux, s'est progressivement aggravé après son arrestation et soutient que les conditions de sa détention ont contribué de manière décisive à la détérioration de sa santé. Elle conteste l'affirmation du Gouvernement selon laquelle elle aurait bénéficié d'une assistance psychologique adéquate, et soutient que, bien au contraire, les rapports établis par les experts ont fait état à plusieurs reprises du défaut d'assistance médicale et psychologique appropriée de la part du personnel pénitentiaire. D'ailleurs, elle n'a jamais refusé les traitements qui lui ont été prescrits par les médecins soignants.
L'établissement où elle est détenue depuis son arrestation, la prison de San Vittore,
n'est pas équipé pour la prise en charge de ses problèmes de santé et un transfèrement dans un centre médical spécialisé n'a jamais été programmé, contrairement à ce que le Gouvernement affirme.
La requérante fait valoir que l'opération chirurgicale d'ablation de la tumeur, loin d'être parfaitement réussie, a engendré l'apparition du syndrome préfrontal, une pathologie comportant d'importantes répercussions anatomo-fonctionnelles. Elle rappelle ensuite que l'expertise d'office du 29 mars 2003 avait certifié, tout comme les nombreuses expertises établies par les médecins privés, l'aggravation de ses conditions de santé et avait affirmé l'opportunité d'une suspension temporaire de la peine. Or, le tribunal d'application des peines ne tint pas compte des conclusions des experts et le Gouvernement n'y fait même pas référence dans ses observations.
Les conditions de détention auxquelles la requérante est soumise depuis plus de huit ans sont, selon elle, inhumaines et dégradantes en raison des importantes souffrances psycho-physiques ainsi que des sentiments d'humiliation et d'angoisse permanents qu'elles comportent.
La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante, pour tomber sous le coup de l'article 3, un traitement doit atteindre un minimum de gravité (
McGlinchey et autres c. Royaume-Uni
, n
o
50390/99, § 45, CEDH 2003-V). L'appréciation de ce minimum est relative par essence
; elle dépend de l'ensemble des données de la cause et notamment de la nature et du contexte du traitement, de ses modalités d'exécution, de sa durée, de ses effets physiques ou mentaux, ainsi que, parfois, du sexe, de l'âge et de l'état de santé de la victime (voir, parmi autres,
Peers c. Grèce
, n
o
;
Assenov et autres c.
Bulgarie
arrêt du 28 octobre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-VIII, p. 3288 § 94
;
Kudla c. Pologne
[GC], n
o
30210/96,
§
91, CEDH 2000-XI). Il est vrai que l'article 3 a égard au but du traitement infligé et en particulier, à l'intention d'humilier ou d'abaisser l'individu. Néanmoins, l'absence d'un tel objectif ne saurait forcément conduire à un constat de non-violation de l'article 3 (
Peers,
précité, § 74).
Par conséquent, s'agissant de personnes privées de liberté, l'article 3 impose à l'Etat l'obligation positive de s'assurer que tout prisonnier est détenu dans des conditions compatibles avec le respect de la dignité humaine, que les modalités d'exécution de la mesure ne soumettent pas l'intéressé à une détresse ou une épreuve d'une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention et que, eu égard aux exigences pratiques de l'emprisonnement, la santé et le bien-être du prisonnier sont assurés de manière adéquate, notamment par l'administration des soins médicaux requis (
Kudla
, précité, §
94).
Tout particulièrement, les conditions de détention d'une personne malade doivent garantir la protection de la santé du prisonnier, eu égard aux contingences ordinaires et raisonnables de l'emprisonnement. Si l'on ne peut en déduire une obligation générale de remettre en liberté ou bien de transférer dans un hôpital civil un détenu, même si ce dernier souffre d'une maladie particulièrement difficile à soigner (
Mouisel
c. France
, n
o
67623/01, § 40, CEDH 2002-IX), l'article 3 impose en tout cas à l'Etat de protéger l'intégrité physique des personnes privées de liberté. La Cour ne saurait exclure que, dans des conditions particulièrement graves, l'on puisse se trouver en présence de situations où une bonne administration de la justice pénale exige que des mesures de nature humanitaire soient prises pour y parer (
Chartier c. Italie
, n
o
9044/80, rapport de la Commission du 8
décembre 1982, Décisions et Rapports (DR)
33, p. 48, § 53).
En appliquant les principes susmentionnés, la Cour a déjà conclu que le maintien en détention pour une période prolongée d'une personne d'un âge avancé, et de surcroît malade, peut entrer dans le champ de protection de l'article 3 (
Papon c. France
(déc.), n
o
64666/01, 7 juin 2001). De plus, elle a jugé que maintenir en détention une personne tétraplégique, dans des conditions inadaptées à son état de santé, était constitutif d'un traitement dégradant (
Price c. Royaume-Uni
, n
o
2001-VII). Cela étant, la Cour doit tenir compte, notamment, de trois éléments afin d'examiner la compatibilité d'un état de santé préoccupant avec le maintien en détention du requérant
: a) la condition du détenu, b) la qualité des soins dispensés et c) l'opportunité de maintenir la détention au vu de l'état de santé du requérant (
Mouisel,
précité, §§ 40-42).
En l'espèce, la Cour constate que la pathologie dont la requérante est atteinte, entraînant des souffrances à la fois physiques et psychologiques, est la conséquence d'une opération chirurgicale ayant eu lieu avant son entrée en prison. Néanmoins, il apparaît que l'état de santé de la requérante lors de sa mise en détention n'était pas préoccupant, ses souffrances s'étant progressivement accentuées seulement à partir de mars 1997.
Par ailleurs, si l'état de santé de la requérante ne peut pas être imputé à son emprisonnement, on ne saurait affirmer que l'aggravation des souffrances pendant la détention soit imputable aux autorités pénitentiaires. En effet,
l'évolution de la maladie de la requérante a été surveillée attentivement tout au long des années par l'équipe médicale de la prison. Il ressort du dossier que les médecins sont intervenus lors des crises de la requérante en décidant, si nécessaire, son hospitalisation dans des centres médicaux spécialisés afin de vérifier ses conditions de santé et de dispenser le traitement médical le plus adéquat.
Quant à l'opportunité de maintenir en détention la requérante en dépit de l'aggravation progressive de son état de santé, la Cour constate que, bien que les conclusions des experts ne soient pas parfaitement concordantes, un avis d'incompatibilité avec la détention n'a jamais été exprimé. Les juridictions internes ont rejeté les demandes de suspension de la peine présentées par la requérante par des décisions motivées et après avoir pris en compte les avis des experts. Par ailleurs, la dernière demande de suspension de la peine introduite par la requérante, portant sur l'aggravation de son état de santé, est actuellement à l'examen du tribunal d'application des peines.
La Cour a considéré, quant à l'opportunité de maintenir une personne en détention, qu'elle ne peut pas substituer son point de vue à celui des juridictions internes (
Sakkopoulos c. Grèce
, n
o
61828/00, 15 janvier 2004, §
44), d'autant plus quand, comme c'est le cas ici, les autorités nationales ont satisfait, en général, à leur obligation de protéger l'intégrité physique de la requérante, notamment par l'administration de soins médicaux appropriés (
ibidem
). Il ressort du dossier que la prise en charge de la maladie de la requérante en détention a été de la même qualité que celle qui aurait pu être prodiguée à l'extérieur (voir,
a contrario
,
Farbthus c.
Lettonie
, n
o
4672/02, §§ 55-61, 2 décembre 2004, où la Cour a conclu à l'existence d'un «
traitement dégradant
» du fait du maintien en détention d'une personne très âgée, paraplégique et atteinte d'un grand nombre de maladies incurables, compte tenu du total manque d'autonomie et de l'assistance non adéquate dispensée en prison).
Dans ces conditions, après s'être livrée à une appréciation globale des faits pertinents sur la base des preuves produites devant elle, la Cour estime que ni la situation de santé de la requérante ni la détresse qu'elle allègue, n'atteignent en l'état un niveau de gravité suffisant pour entraîner une violation de l'article 3 de la Convention (
Kudła
précité, § 99).
Il s'ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Mark
Villiger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier adjoint
Président