SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 623/02 prezentate de Heinz Alwin KUNZ împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 21 iunie 2005 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dl Wildhaber Bonello Pellonpääää Traja Borrego, Mijović, judecători O'Boyle, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 7 decembrie 2001, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINIȚIE Reclamantul, dl Heinz Alwin Kunz, este un resortisant elvețian, născut în 1934 și rezident în Urdorf (Zurich). Este reprezentat în fața Curții de către dl Max P. Oesch, avocat în Zurich. Guvernul pârât este reprezentat de dl Philippe Boillat, director adjunct al Oficiului Federal pentru Justiție. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 6 septembrie 1995, deschiderea falimentului societății ECT Production SA, Urdorf, a fost pronunțată, iar lichidarea sa a fost suspendată, din lipsă de active, la 23 octombrie 1995. Prin cererea de despăgubire din 20 septembrie 1996, Institutul de Asigurări Sociale din Cantonul Zurich ( Sozialversicherungsanstalt des Kantons Zürich , denumit în continuare Institutul 874 EUR) ca despăgubiri; institutul a invocat o încălcare a obligațiilor reclamantului de a deconta periodic contul contribuțiilor reținute pe salarii și de a plăti contribuțiile datorate de angajator; prin urmare, în temeiul articolului 52 din Legea federală din 1946 privind asigurarea de viață și supraviețuitorii ( Bundesschaft über die Alters- und Hinterlassen inversucherung ), de a repara prejudiciul rezultat, cauzat în mod intenționat sau din neglijență gravă. Într-un scris din 7 octombrie 1996, reclamantul a contestat faptul că nu și-a îndeplinit în mod intenționat sau din neglijență gravă obligațiile care îi revin în temeiul legii în cauză și a furnizat dovezi în acest sens, inclusiv o supraîncărcare a activității datorate de director și membru al consiliului de administrație al ECT Production SA , o plângere penală pentru fraudă depusă împotriva acestuia din urmă, existența unui acord încheiat cu institutul în vederea unei soluționări a contribuțiilor întârziate, precum și plata unor sume importante din resursele proprii, în special pentru plata salariilor. La 7 noiembrie 1996, institutul a depus o plângere la Tribunalul de Asigurări Sociale din Cantonul Zurich (Sozialversicherungsgericht des Kantons Zürich), confirmând cererea sa de despăgubire pentru suma menționată anterior. Prin răspunsul său din 24 decembrie 1996, reclamantul a solicitat respingerea plângerii și a oferit din nou dovezi. În urma renunțării de către institut la dreptul său de replică, Tribunalul cantonal al asigurărilor sociale a declarat, printr-o decizie din 20 mai 1997, schimbul de scrisori închise. La 9 martie 1999, Tribunalul cantonal al asigurărilor sociale a acceptat plângerea și a solicitat reclamantului plata a 50 492 CHF (32 379 EUR) cu titlu de despăgubiri. În raport cu ofertele de probă, Tribunalul cantonal al asigurărilor recunoaște, desigur, eforturile reclamantului de a evita falimentul societății ECT Production SA, precum și circumstanțele dificile în care aceasta se afla la momentul intrării în funcție a reclamantului. Cu toate acestea, el a constatat o încălcare evidentă a funcțiilor care îi revin în calitate de membru al consiliului de administrație, fiind conștient de situația financiară a societății și de întârzierea contribuțiilor, în special că reclamantul nu și-a îndeplinit în mod constant obligațiile de supraveghere și control și a omis să ia măsurile necesare. Prin urmare, comportamentul său trebuia să fie considerat o neglijență gravă. La 22 aprilie 1999, reclamantul sesizează Tribunalul Federal al Asigurărilor (Eidgenössisches Versicherungsgericht) cu privire la o acțiune de drept administrativ (Verwaltungsgerichtsbeschwerde) ) împotriva deciziei Tribunalului Cantonal de Asigurări Sociale, care solicita respingerea plângerii. În plus, acesta a invocat prescrierea acesteia și a oferit noi dovezi în sprijinul argumentelor sale. Prin hotărârea din 31 mai 2001, notificată reclamantului la 14 iunie 2001, Tribunalul Federal al Asigurărilor a respins acțiunea în întregime. În ceea ce privește motivul întemeiat pe aprecierea greșită a probelor de către Tribunalul cantonal al asigurărilor sociale, s-a considerat că circumstanțele cauzei erau suficient de bine stabilite și că Tribunalul cantonal a evaluat toate faptele relevante și a motivat în mod corespunzător decizia sa. Prin urmare, nu i se poate reproșa că a limitat excesiv alegerea probelor acceptate, iar instanța a respins cererea reclamantului de a primi noi dovezi, considerând că acestea ar fi trebuit deja invocate în fața instanței inferioare. În comparație cu motivul întemeiat pe prescripție, Tribunalul Federal de Asigurări a precizat că cererea de despăgubire din 20 septembrie 1996 respectase termenul legal prevăzut și că, prin urmare, excepția de prescripție ridicată în timpul procedurii nu era întemeiată. În plus, Tribunalul Federal al Asigurărilor a precizat că obligația de a repara prejudiciul în temeiul articolului 52 alineatul (1) din Legea federală privind asigurările de limită de vârstă și de urmaș rămânea chiar și pentru cotizațiile inexigibile. Dreptul și practica internă relevantă Articolele 97-115 din Legea federală privind organizarea judiciară se referă la recursul la drept administrativ ( Verwaltungsgerichtsbeschwerde ) în fața Tribunalului Federal. art. 97 din această lege este redactat după cum urmează Tribunalul Federal cunoaște în ultimă instanță acțiuni de drept administrativ împotriva deciziilor în sensul articolului 5 din Legea federală din 20 decembrie 1968 privind procedura administrativă. În cazul în care o autoritate, fără drept, refuză să se pronunțe sau întârzie să se pronunțe, tăcerea sa este asimilată unei hotărâri. art. 106 din acord este formulat astfel (...) O parte poate recurge în orice moment în cazul în care, fără drept, o autoritate refuză să se pronunțe sau întârzie să se pronunțe. Articolele 122- 135 din Legea federală privind organizarea judiciară au ca obiect Tribunalul Federal al Asigurărilor. art. 128 din această lege prevede, după cum urmează, Tribunalul Federal al Asigurărilor cunoaște în ultimă instanță acțiuni de drept administrativ împotriva deciziilor în sensul articolelor 97 (...), în materie de asigurări sociale. În temeiul acestei legi, articolele 103- 114 se aplică procedurii acțiunii de drept administrativ (...). Confirmând o jurisprudență bine stabilită și constantă, Tribunalul Federal al Asigurărilor s-a declarat competent, în două hotărâri din 19 decembrie 1977 (ATF 103 V 190) și 4 martie 1982 (108 V 13), pentru a ordona instanței inferioare, în cazul de față, fondul de compensare federală în materie de asigurări de limită de vârstă și de invaliditate pentru persoanele cu reședința în străinătate, să se pronunțe în termen scurt. Într-o hotărâre din 31 mai 1999, Tribunalul Federal de Asigurări a precizat, în raport cu o situație similară celei la care se referă prezenta cauză, că acțiunea de drept administrativ era deschisă în orice moment în temeiul articolului 97 alineatul (2), coroborat cu art. 106 alineatul (2) din Legea federală de organizare judiciară, pentru a accelera procedura în curs în fața Tribunalului Cantonal de Asigurări Sociale (ATF 125 V 373, considerentul 1 litera (b). În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu ar fi fost ascultată într-un termen rezonabil și, în al doilea rând, susține că instanțele elvețiene și-au apreciat în mod greșit ofertele de probă. În cele din urmă, reclamantul susține o aplicare eronată a dreptului intern, în măsura în care autoritățile competente nu au ajuns la concluzia că cererea de despăgubire a Institutului de Asigurări Sociale al cantonului Zurich este necesară. Reclamantul susține că durata procedurii în fața instanțelor interne a fost excesivă în lumina articolului 6 alineatul (1) din convenție, astfel încât orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul pârât consideră că reclamantul ar fi putut, în orice moment, în timpul procedurii cantonale, să se plângă în mod oficial de negare a justiției sau de întârzierea în desfășurarea justiției în fața instanței superioare. În cazul de față, acesta ar fi putut utiliza calea de atac pe care i-o oferea art. 97 din legea federală de organizare judiciară, și anume cea a acțiunii de drept administrativ la Tribunalul Federal de Asigurări. Cu toate acestea, guvernul remarcă faptul că, la 22 aprilie 1999, reclamantul a introdus o acțiune de drept administrativ împotriva deciziei Tribunalului Cantonal de Asigurări, dar fără a se plânge, nici în mod expres, nici în esență, de încălcarea principiului celității procedurii garantate prin art. 6 din convenție. În cadrul acestei proceduri, Tribunalul Federal al Asigurărilor ar fi putut constata, după caz, că procedura în litigiu a durat prea mult. În ceea ce privește întrebarea dacă procedura în fața Tribunalului Federal de Asigurări și durata procedurii interne adoptate în ansamblul său ar fi putut face obiectul unei acțiuni efective în dreptul elvețian, guvernul răspunde prin negativ, dat fiind că Tribunalul Federal al Asigurărilor constituie instanța internă de ultimă instanță. Reclamantul nu contestă cu adevărat faptul că ar fi putut sesiza Tribunalul Federal al Asigurărilor în cursul procedurii cantonale pentru a o accelera. În schimb, acesta pune la îndoială eficacitatea unei astfel de acțiuni, întrucât, într-o astfel de ipoteză, procedura cantonală este suspendată în cursul procedurii în fața Tribunalului Federal al Asigurărilor privind durata excesivă a procedurii. Acest lucru ar fi avut ca efect prelungirea și mai mult a procedurii cantonale. În al doilea rând, reclamantul contestă argumentul invocat de guvernul pârât potrivit căruia acesta nu ar fi invocat, nici măcar în esență, motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii cantonale în acțiunea sa de drept administrativ din 22 aprilie 1999. În acest sens, acesta susține că, în măsura în care s-a referit în mod explicit, în cadrul acestei căi de atac, la principiul celerității procedurii ca mijloc de interpretare în evaluarea termenului de prescripție, acesta a invocat, cel puțin, mențiunea referitoare la presupusa durată excesivă în fața Tribunalului Cantonal de Asigurări Sociale. În ceea ce privește durata procedurii în fața Tribunalului Federal al Asigurărilor, reclamantul subliniază că a făcut tot ce se putea aștepta de la acesta pentru a accelera procedura în fața acestei instanțe și precizează că nu există, la acest nivel, o formă de avertisment sau de somație pentru a avansa procedura și că o cerere scrisă ar fi fost oricum ineficientă. Curtea reamintește jurisprudența sa relevantă potrivit căreia este de datoria guvernului excipant al neobosirii să convingă Curtea că o acțiune era efectivă și disponibilă la momentul faptelor, atât în teorie, cât și în practică ; adică a fost accesibil și susceptibil să ofere reclamantului despăgubiri pentru obiecțiunile sale și a avut perspective rezonabile de succes (a se vedea, printre altele, țetin și altele c. Turcia 40153/98 și 4016/98, § 37, CEDO 2003-III, care face trimitere la cauza V.c. Regatul Unit [GC], n 24888/94, § 57, CEDO 1999-IX). În sensul prezentei cauze, Curtea constată mai întâi că dintr-o interpretare textuală a dispozițiilor interne relevante, și anume articolele 97 alineatul (2) și 106 alineatul (2) din Legea federală de organizare judiciară, coroborată cu art. 132 din legea respectivă, rezultă că o acțiune de drept administrativ în cadrul Tribunalului Federal sau al Tribunalului Federal de Asigurări este în orice moment deschisă în cazul în care o autoritate refuză să se pronunțe sau întârzie să se pronunțe (a se vedea mai sus, sub partea de mai sus) Dreptul și practica internă relevante . Această posibilitate de a accelera o procedură pendinte în fața unei instanțe inferioare a fost efectiv pusă în aplicare de mai multe ori de către Tribunalul Federal al Asigurărilor în alte cauze (a se vedea mai sus, sub partea Curtea a admis în mod expres că, în dreptul elvețian, Tribunalul Federal sau, în cazul de față, Tribunalul Federal al Asigurărilor este competent să ia măsuri concrete în vederea accelerării unei proceduri pendinte în fața instanțelor cantonale ( Hasani c. Elveția (dec), n 416499/98, 27 aprilie 1999; Boxer Asbestos SA c. Elveția (dec), n 20874/92, 9 martie 2000, Hartman c. Republica Cehă 53341/99, § 67, CEDO 2003 VIII. Această acțiune trebuie considerată ca fiind o acțiune efectivă, în măsura în care permite intervenția mai devreme a hotărârii instanței în cauză (a se vedea mutatis mutandis Mifsud c. Franța (dec.) [GC], n 57220/00, § 17, CEDH 2002 VIII). Or, Curtea constată că reclamantul nu a utilizat această cale de drept care i-a fost deschisă în cursul procedurii în fața Tribunalului Cantal de Asigurări Sociale; rezultă că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în raport cu motivul întemeiat pe durata procedurii cantonale. În ceea ce privește durata procedurii în fața Tribunalului Federal de Asigurări, Curtea ia notă de faptul că guvernul admite că nu există, în dreptul elvețian, o cale formală de a se plânge de durata procedurii în fața Înaltei Jurisdicții Elvețiane (a se vedea, în această privință, Zimmermann și Steiner c. Elveția, Hotărârea din 13 iulie 1983, seria A n 66, Müller c. Elveția, nr. 41202/98, §33, 5 noiembrie 2002). Prin urmare, Curtea este obligată să verifice dacă durata procedurii în fața acestei instanțe cadru cu cerințele elaborate de jurisprudența sa. Într-o cauză comparabilă, Curtea a judecat o durată de procedură de 17 luni în fața unei singure instanțe compatibile cu Convenția ( Holzinger c. Austria (n, n 23459/94, § 24, CEDO 2001). ; a se vedea, de asemenea, trei cauze referitoare la proceduri în despăgubire, în care durata de mai mult de trei ani pentru o singură instanță a fost considerată compatibilă cu art. 6 alineatul (1) din Convenția Gemignani c. Italia, nr 47772/99, § 7-12, 6 decembrie 2001 Piccolo c. Italia, n 45891/99, § 6 - 13, 7 noiembrie 2000 P.G.V. c. Italia, n 45889/99, § 5 - 12, 7 noiembrie 2000). Comisia observă că, în speță, procedura în fața Tribunalului Federal al Asigurărilor a început la 22 aprilie 1999, data la care reclamantul sesizează Tribunalul Federal al Asigurărilor cu privire la acțiunea sa de drept administrativ. Procedura s-a încheiat la 14 iunie 2001, cu notificarea hotărârii acestei instanțe către solicitant și, prin urmare, a durat aproape doi ani și două luni. În lumina jurisprudenței sale menționate anterior, Curtea consideră că această perioadă de timp nu poate, în sine, să ducă la încălcarea principiului celității procedurii, garantat prin art. 6 alineatul (1) din Convenție. În consecință, acest motiv trebuie respins, ca fiind în mod evident nefondat, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și (4) din Convenție. Reclamantul susține, de asemenea, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din convenție, că instanțele elvețiene și-au apreciat în mod greșit ofertele de probă. În această privință, Curtea amintește că, în timp ce art. 6 din convenție garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care, prin urmare, intră în prim-planul dreptului intern și al instanțelor naționale. Sarcina sa este de a verifica dacă procedura examinată în ansamblu a avut un caracter echitabil (a se vedea, de exemplu, Hotărârea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). În cazul de față, hotărârea Tribunalului Cantonal de Asigurări Sociale, în special, a avut loc în urma unei proceduri contradictorii în cursul căreia reclamantul a putut contesta motivele dezvoltate de partea pârâtă și a prezentat dovezile și argumentele pe care le-a considerat relevante pentru apărarea cauzei sale. Tribunalul Federal al Asigurărilor, în hotărârea sa din 31 mai 2001, a constatat că, în speță, Tribunalul cantonal al asigurărilor sociale a efectuat o evaluare a tuturor faptelor relevante și și-a motivat în mod corespunzător decizia și că nu i se poate reproșa că a limitat excesiv alegerea probelor admise. Pe de altă parte, acesta a respins oferta de noi dovezi pe motiv că ar fi trebuit făcută în fața instanței inferioare și, prin urmare, se pare că instanțele au apreciat credibilitatea diferitelor mijloace de probă prezentate în lumina circumstanțelor cauzei și și-au motivat în mod corespunzător deciziile în această privință. Nu reiese că acestea au tras concluzii arbitrare din faptele care le-au fost prezentate. Prin urmare, Curtea consideră că, în ansamblul său, procedura în litigiu a avut un caracter echitabil. Prin urmare, acest motiv trebuie respins, ca fiind în mod vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 alineatul (3) și a articolului 4 din convenție. Reclamantul susține, de asemenea, o aplicare eronată a dreptului intern, susținând că autoritățile ar fi trebuit să declare inadmisibilă cererea de despăgubire a Institutului din 20 septembrie 1996. În această privință, Curtea amintește că nu este competentă să cunoască erori de fapt sau de drept săvârșite de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (hotărârea García Ruiz c. Spania, citată anterior, § 28). Or, Tribunalul Federal al Asigurărilor a precizat că cererea de despăgubire din 20 septembrie 1996 respectase termenul legal prevăzut și că, prin urmare, excepția de prescripție invocată în timpul procedurii era nefondată. În plus, această instanță a precizat că obligația de a repara prejudiciul în temeiul articolului 52 alineatul (1) din Legea federală privind asigurarea În consecință, Curtea constată că Tribunalul Federal al Asigurărilor a dat suficiente motive pentru a-și susține argumentele și că nu există niciun element arbitrar în decizia sa și că acest motiv trebuie respins, ca fiind în mod evident nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție Declară cererea inadmisibilă. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Modululer Președinte
de la requête n
o
623/02
présentée par Heinz Alwin KUNZ
contre la Suisse
La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 21 juin 2005 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
L.
Wildhaber
,
G.
Bonello
,
M.
Pellonpää
,
K.
Traja
,
J.
Borrego Borrego,
M
me
L.
Mijović,
juges
,
et
de
M.
M.
O'Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 7 décembre 2001,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l'article 29 § 3 de la Convention et d'examiner conjointement la recevabilité et le fond de l'affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Heinz Alwin Kunz, est un ressortissant suisse, né en 1934 et résidant à Urdorf (Zurich). Il est représenté devant la Cour par M
e
Max P. Oesch, avocat à Zurich. Le gouvernement défendeur est représenté par M. Philippe Boillat, Sous-directeur de l'Office fédéral de la justice.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 6 septembre 1995, l'ouverture de la faillite de la société
ECT Production SA
, Urdorf, fut prononcée, et sa liquidation fut suspendue, faute d'actifs, le 23 octobre 1995.
Par une demande en réparation du 20 septembre 1996, l'Institut des assurances sociales du canton de Zurich (
Sozialversicherungsanstalt des Kantons Zürich
, ci-après
«
l'Institut
») imposa au requérant, en sa qualité de conseiller d'administration de la société, le paiement de 59
061 CHF (environ 37
874 EUR) à titre de dommages et intérêts. L'Institut fit valoir un manquement du requérant à ses obligations de régler périodiquement le compte des cotisations retenues sur les salaires et de verser les cotisations dues par l'employeur. Dès lors, le requérant était tenu, en vertu de l'article 52 de la loi fédérale de 1946 sur l'assurance-vieillesse et survivants (
Bundesgesetz über die Alters- und Hinterlassenenversicherung
), de réparer le dommage en résultant, causé intentionnellement ou par négligence grave.
Dans un écrit du 7 octobre 1996, le requérant contesta avoir manqué de manière intentionnelle ou par négligence grave à ses devoirs en vertu de la loi en cause et offrit des preuves dans ce sens, notamment une surcharge de travail due au départ du directeur et membre du conseil d'administration de
ECT Production SA
, une plainte pénale pour escroquerie déposée contre ce dernier, l'existence d'une convention conclue avec l'Institut en vue d'un règlement des cotisations en retard, ainsi que le fait d'avoir versé des sommes importantes provenant de ses propres ressources, en particulier pour le paiement des salaires.
Le 7 novembre 1996, l'Institut porta plainte devant le Tribunal des assurances sociales du canton de Zurich (
Sozialversicherungsgericht des Kantons Zürich
), confirmant sa demande en réparation portant sur le montant précité.
Par sa réponse du 24 décembre 1996, le requérant demanda le rejet de la plainte et offrit à nouveau des preuves.
Après la renonciation par l'Institut à son droit de réplique, le Tribunal cantonal des assurances sociales déclara, par une décision du 20 mai 1997, l'échange d'écritures clos.
Le 9 mars 1999, le Tribunal cantonal des assurances sociales admit la plainte et imposa au requérant le paiement de 50
379 EUR) à titre des dommages et intérêts. Par rapport aux offres de preuve, le Tribunal cantonal des assurances reconnut, certes, les efforts du requérant afin d'éviter la faillite de la société
ECT Production SA
ainsi que les circonstances difficiles dans lesquelles celle-ci se trouvait au moment de l'entrée en fonction du requérant. Néanmoins, il constata un manquement manifeste de la part de ce dernier aux fonctions ressortissant à son mandat de membre du conseil d'administration. Ayant été au courant de la situation financière de la société et du retard des cotisations, le requérant avait notamment manqué, de manière constante, à ses obligations de surveillance et de contrôle et omis de prendre les mesures nécessaires. Dès lors, son comportement devait être qualifié de négligence grave.
Le 22 avril 1999, le requérant saisit le Tribunal fédéral des assurances (
Eidgenössisches Versicherungsgericht
) d'un recours de droit administratif
(Verwaltungsgerichtsbeschwerde
) contre la décision du Tribunal cantonal des assurances sociales, demandant le rejet de la plainte. De surcroît, il fit valoir la prescription de celle-ci et proposa de nouvelles preuves à l'appui de ses arguments.
Par un arrêt du 31 mai 2001, notifié au requérant le 14 juin 2001, le Tribunal fédéral des assurances rejeta le recours dans son intégralité. Quant au grief tiré de la mauvaise appréciation des preuves par le Tribunal cantonal des assurances sociales, il estima que les circonstances de l'affaire étaient suffisamment établies et releva plus particulièrement que le Tribunal cantonal avait procédé à une appréciation de l'ensemble des faits pertinents et dûment motivé sa décision. Dès lors, on ne saurait lui reprocher d'avoir excessivement limité le choix des preuves admises.
Par ailleurs, le tribunal repoussa la demande du requérant d'accueillir de nouvelles preuves, estimant que celles-ci auraient dû être invoquées déjà devant l'instance inférieure.
Par rapport au grief tiré de la prescription, le Tribunal fédéral des assurances précisa que la demande en réparation du 20 septembre 1996 avait respecté le délai légal prévu et que, dès lors, l'exception de prescription soulevée durant la procédure n'était pas fondée. De plus, le Tribunal fédéral des assurances précisa que l'obligation de réparer le dommage en vertu de l'article 52 § 1 de la loi fédérale sur l'assurance
‑
vieillesse et survivants subsistait même pour les cotisations inexigibles.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Les articles 97 à 115 de la loi fédérale d'organisation judiciaire ont trait au recours de droit administratif (
Verwaltungsgerichtsbeschwerde
) devant le Tribunal fédéral.
L'article 97 («
Principe
») de cette loi est rédigé comme suit
:
«
1.
Le Tribunal fédéral connaît en dernière
instance des recours de droit administratif contre les décisions au sens de l'article 5 de la loi fédérale du 20
décembre 1968 sur la procédure administrative.
2.
Lorsqu'une autorité, sans droit, refuse de statuer ou tarde à se prononcer, son silence est assimilé à une décision.
»
Son article 106 («
Délai de recours
») est libellé ainsi
:
«
1.
(...)
2.
Une partie peut recourir en tout temps lorsque, sans droit, une autorité refuse de statuer ou tarde à se prononcer.
»
Les articles 122 à 135 de la loi fédérale d'organisation judiciaire ont pour objet le Tribunal fédéral des assurances.
L'article 128 («
Compétence
») de cette loi dispose comme suit
:
«
Le Tribunal fédéral des assurances connaît en dernière instance des recours de droit administratif contre des décisions au sens des articles 97 (...), en matière d'assurances sociales.
»
L'article 132 («
Procédure
») de ladite loi prévoit que
:
«
Les articles 103 à 114 sont applicables à la procédure du recours de droit administratif (...).
»
Confirmant une jurisprudence bien établie et constante, le Tribunal fédéral des assurances s'est déclaré compétent, dans deux arrêts des 19
décembre 1977 (ATF 103 V 190) et 4 mars 1982 (108 V 13), pour ordonner à l'instance inférieure, en l'espèce la caisse de compensation fédérale en matière d'assurance vieillesse et invalidité pour les personnes résidant à l'étranger, de statuer à bref délai.
Dans un arrêt du 31 mai 1999, le Tribunal fédéral des assurances a précisé, par rapport à une situation analogue à celle sur laquelle la présente affaire porte, que le recours de droit administratif était ouvert à tout moment en vertu de l'article 97 § 2, en combinaison avec l'article 106 § 2 de la loi fédérale d'organisation judiciaire, afin de faire accélérer la procédure en cours devant le Tribunal cantonal des assurances sociales (ATF 125 V 373, considérant 1, b).
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n'aurait pas été entendue dans un délai raisonnable.
2.
Ensuite, il allègue que les juridictions suisses ont mal apprécié ses offres de preuve.
3.
Enfin, le requérant fait valoir une application erronée du droit interne, dans la mesure où les autorités compétentes n'ont pas conclu à la prescription de la demande en réparation de l'Institut des assurances sociales du canton de Zurich.
1.
Le requérant fait valoir que la durée de la procédure devant les instances internes était excessive à la lumière de l'article 6 § 1 de la Convention, libellé ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
Le gouvernement défendeur estime que le requérant aurait pu, à tout moment, durant la procédure cantonale, se plaindre formellement d'un déni de justice ou d'un retard dans la marche de la justice auprès de l'instance hiérarchique supérieure. En l'espèce, il aurait pu utiliser la voie de recours que lui offrait l'article 97 de la loi fédérale d'organisation judiciaire, à savoir celle du recours de droit administratif auprès du Tribunal fédéral des assurances.
Or, le Gouvernement note que, certes, le requérant a, le 22 avril 1999, interjeté un recours de droit administratif contre la décision du Tribunal cantonal des assurances, mais sans pourtant se plaindre, ni expressément, ni en substance, de la violation du principe de célérité de la procédure garantie par l'article 6 de la Convention. Dans le cadre de cette procédure, le Tribunal fédéral des assurances aurait pu constater, le cas échéant, que la procédure litigieuse avait duré trop longtemps.
En ce qui concerne la question de savoir si la procédure devant le Tribunal fédéral des assurances et la durée de la procédure interne prise dans son ensemble auraient pu faire l'objet d'un recours effectif en droit suisse, le Gouvernement répond par la négative, étant donné que le Tribunal fédéral des assurances constitue la juridiction interne de dernière instance.
Le requérant ne conteste pas véritablement qu'il aurait pu saisir le Tribunal fédéral des assurances pendant la procédure cantonale afin d'accélérer celle-ci. En revanche, il met en doute l'effectivité d'un tel recours, étant donné que la procédure cantonale est, dans une telle hypothèse, suspendue pendant la procédure devant le Tribunal fédéral des assurances portant sur la durée excessive de la procédure. Ceci aurait eu pour effet de prolonger encore davantage la procédure cantonale.
Ensuite, le requérant conteste l'argument invoqué par le gouvernement défendeur selon lequel il n'aurait pas, même en substance, soulevé le grief tiré de la durée excessive de la procédure cantonale dans son recours de droit administratif du 22 avril 1999. A ce titre, il prétend que dans la mesure où il s'est référé explicitement, dans le cadre de ce recours, au principe de la célérité de la procédure en tant que moyen d'interprétation dans l'appréciation du délai de prescription, il a pour le moins au substance soulevé l'allégation portant sur la durée prétendument excessive devant le Tribunal cantonal des assurances sociales.
Par rapport à la durée de procédure devant le Tribunal fédéral des assurances, le requérant souligne qu'il a fait tout ce qui pouvait être attendu de lui afin d'accélérer la procédure devant cette juridiction. Il précise qu'il n'existe pas, à ce niveau, une forme d'avertissement ou de sommation pour faire avancer la procédure et qu'une demande par écrit aurait de toute façon été inefficace.
La Cour rappelle sa jurisprudence pertinente selon laquelle il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de convaincre la Cour qu'un recours était effectif et disponible à l'époque des faits, tant en théorie qu'en pratique
; c'est-à-dire qu'il était accessible et susceptible d'offrir au requérant la réparation de ses griefs et présentait des perspectives raisonnables de succès (voir, entre autres,
Çetin et autres c.
Turquie
,
n
os
40153/98 et 40160/98, §
37, CEDH 2003-III, qui fait référence à l'affaire
[GC], n
o
24888/94, §
Se tournant vers les circonstances de la présente affaire, la Cour constate d'abord qu'il ressort d'une interprétation textuelle des dispositions internes pertinentes, à savoir les articles 97 § 2 et 106 § 2 de la loi fédérale d'organisation judiciaire, en combinaison avec l'article 132 de ladite loi, qu'un recours de droit administratif au Tribunal fédéral ou au Tribunal fédéral des assurances est en tout temps ouvert lorsqu'une autorité refuse de statuer ou tarde à se prononcer (voir ci-dessus, sous la partie «
Le droit et la pratique internes pertinents
»).
Cette possibilité de faire accélérer une procédure pendante devant une instance inférieure fut effectivement mise en œuvre à plusieurs reprises par le Tribunal fédéral des assurances dans d'autres causes (voir, ci-dessus, sous la partie «
Le droit et pratique internes pertinents
»).
La Cour a d'ailleurs expressément admis qu'en droit suisse, le Tribunal fédéral ou, en l'espèce, le Tribunal fédéral des assurances, est compétent pour prendre des mesures concrètes en vue de faire accélérer une procédure pendante devant les instances cantonales (
Hasani c. Suisse
(déc), n
o
41649/98, 27 avril 1999 ;
Boxer Asbestos SA c. Suisse
(dec), n
o
20874/92, 9 mars 2000,
Hartman c.
République tchèque
,
n
o
‑
VIII). Ce recours doit être considéré comme «
effectif
», dans la mesure où il permet de faire intervenir plus tôt la décision de la juridiction concernée (voir,
mutatis mutandis
,
Mifsud c. France
(déc.) [GC], n
o
‑
Or, la Cour note que le requérant n'a pas utilisé cette voie de droit qui lui était ouverte au cours de la procédure devant le Tribunal cantonal des assurances sociales. Il s'ensuit que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes par rapport au grief tiré de la durée de la procédure cantonale.
Pour ce qui est de la durée de la procédure devant le Tribunal fédéral des assurances, la Cour prend note du fait que le Gouvernement admet qu'il n'existe pas, en droit suisse, une voie formelle pour se plaindre de la durée de la procédure devant la haute juridiction suisse (voir, à ce sujet,
Zimmermann et Steiner c. Suisse
, arrêt du 13 juillet 1983, série A n
o
66,
§
26
;
Müller c. Suisse
, n
o
41202/98, §33, 5 novembre 2002).
La Cour est donc amenée à rechercher si la durée de la procédure devant cette juridiction cadre avec les exigences élaborées par sa jurisprudence. Dans une affaire comparable, la Cour a jugé une durée de procédure de dix-sept mois devant une seule instance compatible avec la Convention (
Holzinger c. Autriche (n
o
1)
, n
o
‑
I
; voir également, trois affaires ayant trait à des procédures en dommages et intérêts, dans lesquelles la durée de plus de trois ans pour une seule instance a été jugé compatible avec l'article 6 § 1 de la Convention
:
Gemignani c. Italie
, n
o
47772/99, §§ 7-12, 6 décembre 2001
;
Piccolo c. Italie
, n
o
45891/99, §§ 6 - 13, 7 novembre 2000
;
P.G.V. c. Italie
, n
o
45889/99, §§
5 - 12, 7 novembre 2000). Elle note qu'en l'espèce, la procédure devant le Tribunal fédéral des assurances débuta le 22 avril 1999, date à laquelle le requérant saisit le Tribunal fédéral des assurances de son recours de droit administratif. La procédure se termina le 14 juin 2001, avec la notification de l'arrêt de cette juridiction au requérant. Elle dura donc près de deux ans et deux mois. A la lumière de sa jurisprudence précitée, la Cour estime que ce laps de temps ne peut, en soi, emporter violation du principe de célérité de la procédure, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté, comme étant manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant prétend également, sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, que les tribunaux suisses ont mal apprécié ses offres de preuve.
A cet égard, la Cour rappelle que si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne règlemente pas pour autant l'admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales. Sa tâche consiste à rechercher si la procédure examinée dans son ensemble a revêtu un caractère équitable (voir, par exemple, l'arrêt
García Ruiz c.
Espagne
[GC], n
o
30544/96, §
‑
I).
En l'espèce, l'arrêt du Tribunal cantonal des assurances sociales, notamment, est intervenu à l'issue d'une procédure contradictoire au cours de laquelle le requérant a pu contester les moyens développés par la partie adverse et présenter les preuves et arguments qu'il jugeait pertinents pour la défense de sa cause. Le Tribunal fédéral des assurances, dans son arrêt du 31 mai 2001, a constaté qu'en l'espèce, le Tribunal cantonal des assurances sociales avait procédé à une appréciation de l'ensemble des faits pertinents et avait dûment motivé sa décision et qu'on ne saurait lui reprocher d'avoir excessivement limité le choix des preuves admises. Par ailleurs, il a repoussé l'offre de nouvelles preuves au motif qu'elle aurait dû être faite devant l'instance inférieure.
Il apparaît donc que les juridictions ont apprécié la crédibilité des divers moyens de preuve présentés à la lumière des circonstances de l'affaire et ont dûment motivé leurs décisions à cet égard. Il ne ressort pas qu'elles aient tiré des conclusions arbitraires des faits qui leur étaient soumis. En conséquence, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté, comme étant manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant fait aussi valoir une application erronée du droit interne. Il prétend, en effet, que les autorités auraient dû déclarer irrecevable la demande en réparation de l'Institut du 20 septembre 1996.
A ce sujet, la Cour rappelle qu'elle n'est pas compétente pour connaître des erreurs de fait ou de droit commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (arrêt
García Ruiz c.
Espagne
, précité, § 28).
Or, le Tribunal fédéral des assurances précisa que la demande en réparation du 20 septembre 1996 avait respecté le délai légal prévu et que, dès lors, l'exception de prescription soulevée durant la procédure était infondée. De plus, cette juridiction précisa que l'obligation de réparer le dommage en vertu de l'article 52 § 1 de la loi fédérale sur l'assurance
‑
vieillesse et survivants subsistait même pour les cotisations inexigibles.
Ainsi, la Cour note que le Tribunal fédéral des assurances a donné suffisamment de raisons à l'appui de ses arguments et qu'aucun élément arbitraire ne ressort de sa décision.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté, comme étant manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Décide
de mettre fin à l'application de l'article 29 § 3 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O'Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président