cererilor nr. 708/02 și 1095/02
prezentate de Rudolf FEHR și Christoph LAUTERBURG
contra Elveției
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a patru), ședință din 21 iunie 2005 într-o cameră compusă din:
Sir Nicolas Bratza,
președinte,
Ddd. L. Wildhaber,
Dna. L. Mijović,
judecători,
și de d. M. O'Boyle,
grefier de secție,
Având în vedere cererile sus-menționate depuse la 7 și 14 decembrie 2001,
Având în vedere decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 al Convenției și de a examina într-o manieră comună admisibilitatea și fondul cauzei,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Primul reclamant, d. Rudolf Fehr, este o cetățean elvețian rezidând la Winkel (Bülach). Ea este reprezentată în fața Curții de Dna. Max P. Oesch, avocat la Zurich. Al doilea reclamant, d. Christoph Lauterburg, de asemenea, cetățean elvețian și rezidând la Buchberg (Zurich), este reprezentat în fața Curții de d. Guido Brusa, avocat la Zurich. Guvernul pârât este reprezentat de d. Philippe Boillat, Subdirector al Oficiului Federal de Justiție.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 3 mai 1996, s-a pronunțat deschiderea falimentului societății Lettershop Fehr AG, Eglisau și închiderea acesteia a fost declarată la 7 martie 1997.
Printr-o cerere de reparație din 29 aprilie 1997, Institutul asigurărilor sociale al cantonului Zürich (Sozialversicherungsanstalt des Kantons Zürich, denumit mai jos "Institutul") a cerut reclamanților, în calitatea lor de consilieri ai administrației al societății, plata a 517 427 CHF (aproximativ 331 493 EUR) ca despăgubiri. Institutul a susținut o încălcare a obligațiilor reclamanților de a achita periodic contul cotizațiilor reținute din salarii și de a versa cotizațiile datorate de angajator. Era vorba în speță de cotizații datorate în virtutea asigurării vârstei și supraviețuitorilor, asigurării de șomaj, precum și a sistemului de indemnizații pentru pierderea de câștig în favoarea persoanelor care servesc în armată. Potrivit Institutului, reclamanții erau obligați, în virtutea articolului 52 al legii federale din 1946 privind asigurarea vârstei și supraviețuitorilor (Bundesgesetz über die Alters-und Hinterlassenenversicherung), să repare solidar cu ceilalți membri ai consilului de administrație al Lettershop Fehr AG dauna rezultând din aceasta, cauzată intenționat sau din neglijență gravă.
Într-o scrisoare din 30 mai 1997, reclamanții contestară să fi încălcat în mod intenționat sau din neglijență gravă obligațiile conform legii.
La 27 iunie 1997, Institutul a depus plângere în fața Tribunalului asigurărilor sociale al cantonului Zurich (Sozialversicherungsgericht des Kanton Zürich), confirmând cererea de reparație la suma corectată de 475 466 CHF (aproximativ 304 610 EUR).
Într-o contreplicǎ din 19 februarie 1998, Institutul reducă suma cererii la 407 546 CHF (aproximativ 261 097 EUR).
La 27 septembrie 1999, Tribunalul cantonal al asigurărilor sociale admite parțial plângerea și condamnă reclamanții la plata a 407 286 CHF (aproximativ 260 930 EUR) ca despăgubiri. În cunoștință de situația financiară precară a societății, reclamanții, care nu întreprinseseri nimic pentru a o remedia și care continuaseră să plătească salarii fără a versa cotizațiile corespunzătoare Institutului, evident încălcaseră obligațiile rezultând pentru ei din mandatele de consilieri ai administrației. De aceea, trebuia calificat comportamentul culpabil al reclamanților ca neglijență gravă în sensul articolului 52 § 1 al legii federale sus-menționate. Din aceasta, reclamanții trebuiau să-și asume responsabilitatea pentru dauna cauzată Institutului în urma suspensiei cotizațiilor datorate conform legii.
La 26 și 29 octombrie 1999, reclamanții sesizară Tribunalul Federal al Asigurărilor (Eidgenössisches Versicherungsgericht) cu un recurs de drept administrativ (Verwaltungsgerichtsbeschwerde) împotriva deciziei Tribunalului cantonal al asigurărilor sociale.
De-I Inițial, reclamanții se plânseră de durata pretins excesivă a procedurii în fața Tribunalului cantonal al asigurărilor sociale.
Apoi, oferiră dovezi pentru a arăta că nu încălcaseră intenționat sau din neglijență gravă obligațiile lor în virtutea mandatelor lor de membri ai consilului de administrație al societății Lettershop Fehr AG. Printre aceste dovezi figuraseră, de exemplu, documentele depuse la administrația falimentului, diferitele convenții încheiate cu Institutul și proiectele de sănare în vederea reglementării cotizațiilor restante, precum și denunțarea bruscă a unui credit de către o bancă.
Reclamanții ridicară, de asemenea, excepția prescripției cererii de reparație a Institutului.
Pe lângă aceasta, al doilea reclamant invocă o încălcare a dreptului la o instanță "stabilită de lege" în sensul articolului 6 al Convenției. Bazează contestația, pe de o parte, pe incompetența Institutului să ceară reparație pentru cotizații datorate în virtutea asigurării de șomaj și a legii federale privind sistemul indemnizațiilor pentru pierderea de câștig în favoarea persoanelor care servesc în armată. Pe de altă parte, pretindea că Tribunalul cantonal al asigurărilor sociale era incompetent ratione loci pentru a se pronunța asupra cererii de reparație.
Printr-o hotărâre din 31 mai 2001, notificată reclamanților la 14 iunie 2001, Tribunalul Federal al Asigurărilor respinge ambele recururi.
Referitor la durata procedurii în fața Tribunalului cantonal al asigurărilor sociale, Tribunalul Federal constată că instanța inferioară avîndu-se pronunțat asupra fondului recursurilor, reclamanții nu mai aveau calitate de victimă pentru lipsă de interes legal protejat.
Apoi, în ceea ce privește contestația privind respingerea ofertelor de probă, Tribunalul Federal al Asigurărilor califică luarea în considerare a altor dovezi ca inoportună, deoarece circumstanțele cauzei eram suficient stabilite. El reamintit că în speța, Tribunalul cantonal procedase la o apreciere a ansamblului faptelor relevante și motivase corespunzător decizia. Din aceasta, nu i se putea reproșa că limitase excesiv alegerea dovezilor admise. În plus, dovezile invocate de reclamanți nu erau susceptibile de a-i elibera pe reclamanți de responsabilitate, deoarece, pe de o parte, aceștia nu respectaseră în orice caz termenii convențiilor încheiate și, pe de altă parte, suspensia creditelor de către bancă, dacă eventual cauzase deschiderea falimentului, nu era în orice caz determinantă pentru întârzieerea plăților acumulate.
Referitor la excepția trăgând din prescripția acțiunii, Tribunalul Federal al Asigurărilor precizează că cererea de reparație, depusă la 29 aprilie 1997, respectase termenul legal prevăzut și că, din aceasta, excepția nu putea fi primită. Precizează că obligația de a repara dauna în virtutea articolului 52 § 1 al Legii federale privind asigurarea vârstei și supraviețuitorilor subsista chiar și pentru cotizații inexigibile.
Cu privire la contestația celui de-al doilea reclamant conform căreia nu ar fi fost judecat de o instanță stabilită de lege, Tribunalul Federal al Asigurărilor răspunde, bazindu-se pe dispozițiile relevante ale legilor federale aplicabile în speță, că Institutul era competent să ceară cotizații în virtutea asigurării de șomaj și a legii federale privind sistemul indemnizațiilor pentru pierderea de câștig în favoarea persoanelor care servesc în armată. În final, respinge contestația trăgând din incompetența ratione loci a Tribunalului cantonal al asigurărilor sociale, estimând în special că singurul criteriu relevant pentru a determina competența acestei jurisdicții era sediul principal al societății urmărite, nu domiciliul organelor acesteia.
B.
Dreptul și practica internă pertinentă
Articolele 97 la 115 ale legii federale de organizare judiciară se referă la recursul de drept administrativ (Verwaltungsgerichtsbeschwerde) la Tribunalul Federal.
art. 97 ("Principiu") al acestei legi este redactat după cum urmează:
"1. Tribunalul Federal cunoaște în ultima instanță de recursurile de drept administrativ împotriva deciziilor în sensul articolului 5 al legii federale din 20 decembrie 1968 privind procedura administrativă.
2.Atunci când o autoritate, fără drept, refuză să se pronunțe sau întârzie să se pronunțe, tăcerea ei este asimilată unei decizii."
art. 106 ("Termenul recursului") este redactat după cum urmează:
"1. (...)
2.O parte poate recurge în orice timp când, fără drept, o autoritate refuză să se pronunțe sau întârzie să se pronunțe."
Articolele 122 la 135 ale legii federale de organizare judiciară au pentru obiect Tribunalul Federal al Asigurărilor.
art. 128 ("Competență") al acestei legi dispune după cum urmează:
"Tribunalul Federal al Asigurărilor cunoaște în ultima instanță de recursurile de drept administrativ împotriva deciziilor în sensul articolelor 97 (...), în materie de asigurări sociale."
art. 132 ("Procedură") al aceleiași legi prevede că:
"Articolele 103 la 114 sunt aplicabile procedurii recursului de drept administrativ (...)."
Confirmând jurisprudență bine stabilită și consistentă, Tribunalul Federal al Asigurărilor s-a declarat competent, în două hotărâri din 19 decembrie 1977 (ATF 103 V 190) și 4 martie 1982 (108 V 13), pentru a ordona instanței inferioare, în speța căsuța de compensare federală în materie de asigurare vârstă și invaliditate pentru persoanele rezidând în străinătate, de a se pronunța în termen scurt.
Într-o hotărâre din 31 mai 1999, Tribunalul Federal al Asigurărilor a precizat, în raport cu o situație similară cu aceea care face obiectul prezentei cauze, că recursul de drept administrativ era deschis în orice timp în virtutea articolului 97 § 2, în combinație cu art. 106 § 2 al legii federale de organizare judiciară, pentru a grăbi procedura în curs în fața Tribunalului cantonal al asigurărilor sociale (ATF 125 V 373, considerație 1, b).
1.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanții se plâng că cauza lor nu ar fi fost ascultată într-un termen rezonabil.
2.
Apoi, susțin că instanțele elvețiene nu au dat curs ofertelor lor de probă.
3.
Reclamanții fac, de asemenea, valere o aplicare eronată a dreptului intern, în măsura în care autoritățile competente nu au concluzionat la prescripția cererii de reparație a Institutului.
În același timp, al doilea reclamant invocă o încălcare a dreptului la o instanță "stabilită de lege", în măsura în care instanțele naționale nu au concluzionat la incompetența Institutului pentru a cere reparație pentru cotizații datorate în virtutea asigurării de șomaj și a legii federale privind sistemul indemnizațiilor pentru pierderea de câștig în favoarea persoanelor care servesc în armată. În plus, al doilea reclamant este de opinie că Tribunalul Federal al Asigurărilor ar fi trebuit să declare Tribunalul cantonal al asigurărilor sociale incompetent ratione loci pentru a se pronunța asupra cererii de reparație.
4.
În final, al doilea reclamant se preface victimă a unei încălcări a dreptului la respectul vieții private în sensul articolului 8, al libertății de asociere în virtutea articolului 11, precum și a interzicerii discriminării în sensul articolului 14 al Convenției.
Curtea consideră mai întâi că trebuie, în aplicarea articolului 42 § 1 al Regulamentului Curții, să se unească cererile înregistrate sub nr. 708/02 și 1095/02, având în vedere că faptele care se află la baza celor două cauze sunt în esență aceleași și că procedurile conduse de cei doi reclamanți în fața instanțelor interne au fost tratate de acestea într-o manieră comună.
1.
Reclamanții susțin că durata procedurii în fața instanțelor interne era excesivă la lumina articolului 6 § 1 al Convenției, redactat după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)".
Guvernul pârât observă că reclamanții nu s-au plâns de lungimea procedurii în cursul litigiului cantonului, deși ar fi fost posibil, în orice timp, pe baza articolului 97 § 2 al legii federale de organizare judiciară, să sesizeze Tribunalul Federal cu un recurs de drept administrativ pentru a contesta durata pretins prea lungă a procedurii cantonale. El adaugă că în recursurile lor de drept administrativ din 26 și 29 octombrie 1999 împotriva hotărârii pe fond, pronunțate de Tribunalul cantonal al asigurărilor, că reclamanții au ridicat, pentru prima dată, contestația trăgând din durata procedurii la nivel cantonal.
Cu privire la procedura din ultima instanță în fața Tribunalului Federal al Asigurărilor, Guvernul admite că nu există, din natura acestei proceduri, nici un mijloc de drept formal permițând să se invoce întârzierea în cursul justiției. În schimb, reclamanții ar fi putut să se adreseze, prin mijloace informale, Tribunalului Federal al Asigurărilor pentru a cunoaște starea procedurii. Ținând seama că reclamanții, după închiderea schimbului de scrisori, nu s-au întrebat niciodată de starea procedurii, nu au suficient, după opinia Guvernului, invocat contestația trăgând din durata pretins excesivă în fața Tribunalului Federal al Asigurărilor.
Reclamanții nu contestă cu adevărat că ar fi putut sesiza Tribunalul Federal al Asigurărilor în cursul procedurii cantonale pentru a grăbi pe aceasta. În schimb, pun la îndoială efectivitatea unui asemenea recurs, ținând seama că procedura cantonală este, în o asemenea ipoteză, suspendată în cursul procedurii în fața Tribunalului Federal al Asigurărilor privind durata excesivă de procedură. Aceasta ar fi avut efectul de a prelungi și mai mult procedura cantonală.
Referitor la durata procedurii în fața Tribunalului Federal al Asigurărilor, reclamanții pretind că s-au informat, sistematic și regulat, de starea procedurii în fața acestei jurisdicții. Precizează că nu există, la acest nivel, o formă de avertisment sau somare pentru a avansa procedura și că o cerere în scris în acest scop ar fi oricum fost ineficace.
Curtea reamintește jurisprudența sa pertinentă conform căreia revine Guvernului care invocă neepuizarea să convingă Curtea că un recurs era efectiv și disponibil la momentul faptelor, atât în teorie cât și în practică; adică era accesibil și susceptibil de a oferi reclamantului reparația contestațiilor și prezenta perspective rezonabile de succes (vezi, printre altele, Çetin și alții c. Turcia, nr. 40153/98 și 40160/98, § 37, CEDO 2003-III, care se referă la cauza V. c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 24888/94, § 57, CEDO 1999-IX).
Întoarcindu-se la circumstanțele prezentei specii, Curtea constată mai întâi că reiese dintr-o interpretare textuală a dispozițiilor interne pertinente, și anume articolele 97 § 2 și 106 § 2 ale legii federale de organizare judiciară, în combinație cu art. 132 al aceleiași legi, că un recurs de drept administrativ la Tribunalul Federal sau Tribunalul Federal al Asigurărilor este în orice timp deschis când o autoritate refuză să se pronunțe sau întârzie să se pronunțe (vezi mai sus, sub partea "Dreptul și practica internă pertinentă").
Această posibilitate de a grăbi o procedură în suspensie în fața unei instanțe inferioare a fost efectiv pusă în practică de mai multe ori de Tribunalul Federal al Asigurărilor (vezi, mai sus, sub partea "Dreptul și practica internă pertinentă").
Curtea admitea, de altfel, în mod explicit că în dreptul elvețian, înalta instanță, și anume Tribunalul Federal sau, în speța, Tribunalul Federal al Asigurărilor, este competentă să ia măsuri concrete pentru a grăbi o procedură în suspensie în fața instanțelor cantonale (Hasani c. Elveția (decizie), nr. 41649/98, 27 aprilie 1999; Boxer Asbestos SA c. Elveția (decizie), nr. 20874/92, 9 martie 2000, confirmată de cauza Hartman c. Republica Cehă, nr. 53341/99, § 67, CEDO 2003-VIII).
Acest recurs trebuie considerat ca "efectiv", în măsura în care permite să intervină mai devreme decizia jurisdicției în cauză (vezi, mutatis mutandis, Mifsud c. Franța (decizie) [Marea Cameră], nr. 57220/00, § 17, CEDO 2002-VIII).
Curtea constată că reclamanții nu au utilizat această cale de drept care le era deschisă când cauza era în suspensie în fața Tribunalului cantonal al asigurărilor sociale. Ei nu au invocat contestația trăgând din durata procedurii în fața Tribunalului cantonal al asigurărilor sociale decât în recursurile lor de drept administrativ din 26 și 29 octombrie 1999 adresate Tribunalului Federal al Asigurărilor, adică după încheirea procedurii cantonale.
Rezultă că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne referitor la contestația trăgând din durata procedurii cantonale.
Privind durata procedurii în fața Tribunalului Federal al Asigurărilor, Curtea iau notă de faptul că guvernul pârât admite că nu există, în dreptul elvețian, o cale formală pentru a se plânge de durata procedurii în fața înaltei instanțe elvețiene (vezi, în acest sens, Zimmermann și Steiner c. Elveția, hotărâre din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 26; Müller c. Elveția, nr. 41202/98, § 33, 5 noiembrie 2002).
Curtea este deci determinată să caute dacă durata procedurii în fața acestei jurisdicții se încadrează în cerințele elaborate de jurisprudența sa. Într-o cauză comparabilă, Curtea hotărâse o durată de procedură de șaptesprezece luni în fața unei singure instanțe compatibilă cu Convenția (Holzinger c. Austria (nr. 1), nr. 23459/94, § 24, CEDO 2001-I). Ea observă că în speța, procedura în fața Tribunalului Federal al Asigurărilor a început pentru primul reclamant la 26 octombrie 1999 și pentru al doilea la 29 al acelui luni, zile la care reclamanții sesizară Tribunalul Federal al Asigurărilor cu recursurile lor de drept administrativ. Procedura s-a încheiat la 14 iunie 2001, cu notificarea hotărârii acestei jurisdicții reclamanților. Ea durează deci puțin peste un an și șapte luni și jumătate. La lumina jurisprudenței sale sus-citată, Curtea estimează că acest laps de timp nu poate, în sine, duce la încălcarea principiului rapidității procedurii, garantat de art. 6 § 1 al Convenției.
Rezultă că această contestație trebuie respinsă, ca fiind manifest neîtemeiată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
2.
Reclamanții susțin, de asemenea, sub aspectul articolului 6 § 1 al Convenției, că tribunalele elvețiene nu au dat curs ofertelor lor de probă.
În acest sens, Curtea reamintește că dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la proces echitabil, ea nu reglementează cu toate acestea admisibilitatea dovezilor sau aprecierea lor, materie care revine deci în primul rând dreptului intern și instanțelor naționale. Sarcina ei constă în a cauta dacă procedura examinată în ansamblu s-a caracterizat prin echitate (vezi, de exemplu, hotărârea García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).
În speța, hotărârea Tribunalului cantonal al asigurărilor sociale, în special, intervine la încheierea unei proceduri contradictorii în cursul căreia reclamanții puteau contesta mijloacele dezvoltate de partea adversă și să prezinte argumentele pe care le considerau relevante pentru apărarea cauzei.
Tribunalul Federal al Asigurărilor, în hotărârea din 31 mai 2001, califică luarea în considerare a altor dovezi ca inoportună, deoarece circumstanțele cauzei eram suficient stabilite. În plus, această jurisdicție a estimat că dovezile invocate de reclamanți nu erau în orice caz susceptibile de a-i elibera pe reclamanți de responsabilitate, ținând seama că, pe de o parte, aceștia nu respectaseră termenii convențiilor încheiate și, pe de altă parte, suspensiunea creditelor de către bancă, dacă eventual cauzase deschiderea falimentului, nu fusese determinantă pentru întârzierea plăților acumulate.
Ținând seama de precedentul, apare că instanțele apreciaseră credibilitatea diferitelor mijloace de probă prezentate la lumina circumstanțelor cauzei și motivaseră corespunzător deciziile lor în acest sens. Nu apare că să fi tras concluzii arbitrare din faptele care le fuseser supuse. Prin urmare, Curtea estimează că, considerată în ansamblu, procedura litigioas s-a caracterizat prin echitate.
Rezultă că această contestație trebuie respinsă, ca fiind manifest neîtemeiată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
3.
Reclamanții fac, de asemenea, valere o aplicare eronată a dreptului intern. În acest sens, susțin că instanțele interne ar fi trebuit să concluzioneze la prescripția cererii de reparație a Institutului.
Al doilea reclamant susține, de asemenea, sub aspectul dreptului la o instanță "stabilită de lege", că Institutul nu era competent să depună plângere pentru cotizații datorate în virtutea asigurării de șomaj și a legii federale privind sistemul indemnizațiilor pentru pierderea de câștig în favoarea persoanelor care servesc în armată. În plus, susține că Tribunalul cantonal al asigurărilor sociale nu era competent ratione loci pentru a se pronunța asupra cererii de reparație a Institutului.
Curtea reamintește că nu este competentă să cunoască de erorile de fapt sau de drept comise de o instanță internă, decât dacă și în măsura în care ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile salvgardade de Convenție (hotărârea García Ruiz c. Spania, sus-citată, § 28).
În speța, Tribunalul Federal al Asigurărilor precizează că cererea de reparație din 29 aprilie 1997 respectase termenul legal prevăzut și că, din aceasta, excepția de prescripție ridicată în cursul procedurii nu putea fi primită. Precizează că obligația de a repara dauna în virtutea articolului 52 § 1 al Legii federale privind asigurarea vârstei și supraviețuitorilor subsista chiar și pentru cotizații inexigibile.
Referitor la susținerea celui de-al doilea reclamant privind incompetența Institutului să ceară reparație nu doar pentru cotizații relative la asigurarea vârstei și supraviețuitorilor, ci și pentru acelea datorate în virtutea asigurării de șomaj și a legii federale privind sistemul indemnizațiilor pentru pierderea de câștig în favoarea persoanelor care servesc în armată, înalta instanță elvețiană în materie estimă că această competență decurgea direct din dispozițiile relevante ale legilor federale aplicabile.
Referitor, în sfârșit, la susținerea privind incompetența ratione loci a Tribunalului cantonal al asigurărilor sociale, Tribunalul Federal al Asigurărilor precizează, în special, că singurul criteriu relevant în speța era acela al locului unde se găsea sediul principal al societății în cauză.
Prin urmare, Curtea observă că instanțele elvețiene motivaseră suficient deciziile și niciun element arbitrar nu reiese din deciziile lor.
Rezultă că această contestație trebuie respinsă, ca fiind manifest neîtemeiată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
4.
În final, al doilea reclamant se plânge de o încălcare a dreptului la respectul vieții sale private în sensul articolului 8, a libertății de asociere în virtutea articolului 11, precum și a interzicerii discriminării prevăzute de art. 14 al Convenției.
Curtea constată că reclamantul nu invocase în nici un fel, chiar în esență, aceste contestații în fața instanțelor interne și, din aceasta, că acestea trebuie respinse pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 ale Convenției.
Din aceste motive, Curtea, unanim,
Hotărăsc
să unească cererile;
Hotărăsc
să pună capăt aplicării articolului 29 § 3 al Convenției;
Declară
cererile inadmisibile.
Michael O'Boyle
Nicolas Bratza
Grefier
Președinte
des requêtes n
os
708/02 et 1095/02
présentées par Rudolf FEHR et Christoph LAUTERBURG
contre la Suisse
La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 21 juin 2005 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
L.
Wildhaber
,
G.
Bonello
,
M.
Pellonpää
,
K.
Traja
,
J.
Borrego Borrego,
M
me
L.
Mijović,
juges
,
et de M. M.
O'Boyle,
greffier de section
,
Vu les requêtes susmentionnées introduites le 7 et le 14 décembre 2001,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l'article 29 § 3 de la Convention et d'examiner conjointement la recevabilité et le fond de l'affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le premier requérant, M. Rudolf Fehr, est un ressortissant suisse résidant à Winkel (Bülach). Il est représenté devant la Cour par M
e
Max P. Oesch, avocat à Zurich. Le deuxième requérant, M. Christoph Lauterburg, également ressortissant suisse et résidant à Buchberg (Zurich), est représenté devant la Cour par M
e
Guido Brusa, avocat à Zurich. Le gouvernement défendeur est représenté par M. Philippe Boillat, Sous
‑
directeur de l'Office fédéral de la justice.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 3 mai 1996, l'ouverture de la faillite de la société
Lettershop Fehr AG
, Eglisau fut prononcée et sa clôture déclarée le 7 mars 1997.
Par une demande en réparation du 29 avril 1997, l'Institut des assurances sociales du canton de Zürich (
Sozialversicherungsanstalt des Kantons Zürich
, ci-après
: «
l'Institut
») réclama aux requérants, en leur qualité de conseillers d'administration de la société, le paiement de 517
427 CHF (environ 331
493 EUR) à titre de dommages et intérêts. L'Institut fit valoir un manquement des requérants à leurs obligations de régler périodiquement le compte des cotisations retenues sur les salaires et de verser les cotisations dues par l'employeur. Il s'agissait en l'espèce des cotisations dues en vertu de l'assurance-vieillesse et survivants, l'assurance-chômage ainsi que du régime des allocations pour perte de gain en faveur des personnes servant dans l'armée. Selon l'Institut, les requérants étaient tenus, en vertu de l'article 52 de la loi fédérale de 1946 sur l'assurance-vieillesse et survivants (
Bundesgesetz über die Alters-und Hinterlassenenversicherung
), de réparer solidairement avec les autres membres du conseil d'administration de
Lettershop Fehr AG
le dommage en résultant, causé intentionnellement ou par négligence grave.
Dans un écrit du 30 mai 1997, les requérants contestèrent avoir manqué de manière intentionnelle ou par négligence grave à leurs devoirs en vertu de la loi.
Le 27 juin 1997, l'Institut porta plainte devant le Tribunal des assurances sociales du canton de Zurich (
Sozialversicherungsgericht des Kanton Zürich
), confirmant sa demande en réparation portant sur le montant corrigé de 475
466 CHF (environ 304
Dans une réplique du 19 février 1998, l'Institut réduisit le montant de sa demande à 407
546 CHF (environ 261
Le 27 septembre 1999, le Tribunal cantonal des assurances sociales admit partiellement la plainte et condamna les requérants au paiement de 407
286 CHF (environ 260
930 EUR) à titre de dommages et intérêts. Au courant de la situation financière précaire de la société, les requérants, qui n'avaient rien entrepris pour y remédier et qui avaient continué à payer des salaires sans verser les cotisations correspondantes à l'Institut, avaient manifestement manqué aux devoirs résultant pour eux de leurs mandats de conseillers d'administration. Dès lors, on devait qualifier le comportement fautif des requérants de négligence grave au sens de l'article 52 § 1 de la loi fédérale susmentionnée. Par conséquent, les requérants devaient assumer la responsabilité pour le dommage causé à l'Institut à la suite de la suspension des cotisations dues en vertu de la loi.
Les 26 et 29 octobre 1999, les requérants saisirent le Tribunal fédéral des assurances (
Eidgenössisches Versicherungsgericht
) d'un recours de droit administratif (
Verwaltungsgerichtsbeschwerde
) contre la décision du Tribunal cantonal des assurances sociales.
D'abord, les requérants se plaignirent de la durée prétendument excessive de la procédure devant le Tribunal cantonal des assurances sociales.
Ensuite, ils offrirent des preuves afin d'exposer qu'ils n'avaient pas intentionnellement ou par négligence grave manqué à leurs obligations en vertu de leurs mandats de membres du conseil d'administration de la société
Lettershop Fehr AG
. Figuraient parmi ces preuves, par exemple, les pièces déposées auprès de l'administration de la faillite, différentes conventions conclues avec l'Institut et des projets d'assainissement en vue d'un règlement des cotisations en retard, ainsi que la dénonciation soudaine d'un crédit par une banque.
Les requérants soulevèrent également l'exception de la prescription de la demande en réparation de l'Institut.
De plus, le deuxième requérant fit valoir une atteinte au droit à un tribunal «
établi par la loi
» au sens de l'article 6 de la Convention. Il basait son grief, d'une part, sur l'incompétence de l'Institut pour demander réparation pour les cotisations dues en vertu de l'assurance chômage et de la loi fédérale sur le régime des allocations pour perte de gain en faveur des personnes servant dans l'armée. D'autre part, il prétendait que le Tribunal cantonal des assurances sociales était incompétent
ratione loci
pour trancher la demande en réparation.
Par un arrêt du 31 mai 2001, notifié aux requérants le 14 juin 2001, le Tribunal fédéral des assurances rejeta les deux recours.
Par rapport à la durée de la procédure devant le Tribunal cantonal des assurances sociales, le Tribunal fédéral constata que l'instance inférieure ayant statué sur le fond des recours, les requérants n'avaient plus qualité de victime pour défaut d'intérêt juridiquement protégé.
Ensuite, quant au grief concernant le rejet des offres de preuve, le Tribunal fédéral des assurances qualifia la prise en compte d'autres preuves d'inopportune, car les circonstances de l'affaire étaient suffisamment établies. Il rappela qu'en l'espèce, le Tribunal cantonal avait procédé à une appréciation de l'ensemble des faits pertinents et avait dûment motivé sa décision. Dès lors, on ne saurait lui reprocher d'avoir excessivement limité le choix des preuves admises. De plus, les preuves invoquées par les requérants n'étaient pas susceptibles de libérer les requérants de leur responsabilité puisque, d'une part, ces derniers n'avaient de toute façon pas respecté les termes des conventions conclues et, d'autre part, la suspension des crédits de la part de la banque, si elle avait éventuellement causé l'ouverture de la faillite, n'était en tout cas pas déterminante pour le retard des paiements accumulés.
Quant à l'exception tirée de la prescription de l'action, le Tribunal fédéral des assurances précisa que la demande en réparation, soumise le 29
avril 1997, avait respecté le délai légal prévu et que, dès lors, l'exception ne pouvait être accueillie. Il précisa que l'obligation de réparer le dommage en vertu de l'article 52 § 1 de la Loi fédérale sur l'assurance-vieillesse et survivants subsistait même pour les cotisations inexigibles.
Sur le grief du second requérant selon lequel il n'aurait pas été jugé par un tribunal établi par la loi, le Tribunal fédéral des assurances répondit, se basant sur les dispositions pertinentes des lois fédérales applicables en l'espèce, que l'Institut était compétent pour réclamer les cotisations en vertu de l'assurance chômage et de la loi fédérale sur le régime des allocations pour perte de gain en faveur des personnes servant dans l'armée. Il rejeta enfin le grief tiré de l'incompétence
ratione loci
du Tribunal cantonal des assurances sociales, estimant notamment que le seul critère pertinent pour déterminer la compétence de cette juridiction était le siège principal de la société poursuivie, et non le domicile de ses organes.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Les articles 97 à 115 de la loi fédérale d'organisation judiciaire ont trait au recours de droit administratif (
Verwaltungsgerichtsbeschwerde
) auprès du Tribunal fédéral.
L'article 97 («
Principe
») de cette loi est rédigé comme suit
:
« 1.
Le Tribunal fédéral connaît en dernière
instance des recours de droit administratif contre les décisions au sens de l'article 5 de la loi fédérale du 20
décembre 1968 sur la procédure administrative.
2.
Lorsqu'une autorité, sans droit, refuse de statuer ou tarde à se prononcer, son silence est assimilé à une décision.
»
Son article 106 («
Délai de recours
») est libellé ainsi
:
«
1.
(...)
2.
Une partie peut recourir en tout temps lorsque, sans droit, une autorité refuse de statuer ou tarde à se prononcer.
»
Les articles 122 à 135 de la loi fédérale d'organisation judiciaire ont pour objet le Tribunal fédéral des assurances.
L'article 128 («
Compétence
») de cette loi dispose comme suit
:
«
Le Tribunal fédéral des assurances connaît en dernière instance des recours de droit administratif contre des décisions au sens des articles 97 (...), en matière d'assurances sociales.
»
L'article 132 («
Procédure
») de ladite loi prévoit que
:
«
Les articles 103 à 114 sont applicables à la procédure du recours de droit administratif (...).
»
Confirmant une jurisprudence bien établie et constante, le Tribunal fédéral des assurances s'est déclaré compétent, dans deux arrêts des 19
décembre 1977 (ATF 103 V 190) et 4 mars 1982 (108 V 13), pour ordonner à l'instance inférieure, en l'espèce la caisse de compensation fédérale en matière d'assurance vieillesse et invalidité pour les personnes résidant à l'étranger, de statuer à bref délai.
Dans un arrêt du 31 mai 1999, le Tribunal fédéral des assurances a précisé, par rapport à une situation analogue à celle sur laquelle porte la présente affaire, que le recours de droit administratif était ouvert à tout moment en vertu de l'article 97 § 2, en combinaison avec l'article 106 § 2 de la loi fédérale d'organisation judiciaire, afin de faire accélérer la procédure en cours devant le Tribunal cantonal des assurances sociales (ATF 125 V 373, considérant 1, b).
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que leur cause n'aurait pas été entendue dans un délai raisonnable.
2.
Ensuite, ils allèguent que les juridictions suisses n'ont pas donné suite à leurs offres de preuve.
3.
Les requérants font également valoir une application erronée du droit interne, dans la mesure où les autorités compétentes n'ont pas conclu à la prescription de la demande en réparation de l'Institut.
En même temps, le deuxième requérant invoque une atteinte au droit à un tribunal «
établi par la loi
», dans la mesure où les juridictions nationales n'ont pas conclu à l'incompétence de l'Institut pour demander réparation pour les cotisations dues en vertu de l'assurance chômage et de la loi fédérale sur le régime des allocations pour perte de gain en faveur des personnes servant dans l'armée. De surcroît, le deuxième requérant est d'avis que le Tribunal fédéral des assurances aurait dû déclarer le Tribunal cantonal des assurances sociales incompétent
ratione loci
pour statuer sur la demande en réparation.
4.
Enfin, le deuxième requérant se prétend victime d'une violation du droit au respect de la vie privée au sens de l'article 8, de la liberté d'association en vertu de l'article 11, ainsi que de l'interdiction de discrimination au sens de l'article 14 de la Convention.
La Cour considère d'abord qu'il y a lieu, en application de l'article
42 §
1 du Règlement de la Cour, de joindre les requêtes enregistrées sous les n
os
708/02 et 1095/02, étant donné que les faits qui se trouvent à la base des deux affaires sont essentiellement les mêmes et que les procédures menées par les deux requérants devant les instances internes ont été traitées par celles-ci de manière conjointe.
1.
Les requérants font valoir que la durée de la procédure devant les instances internes était excessive à la lumière de l'article 6 § 1 de la Convention, libellé ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
Le gouvernement défendeur relève que les requérants ne se sont pas plaints de la longueur de la procédure pendant la litispendance cantonale, alors qu'il aurait été possible, en tout temps, sur la base de l'article 97 § 2 de la loi fédérale d'organisation judiciaire, de saisir le Tribunal fédéral d'un recours de droit administratif pour contester la durée prétendument trop longue de la procédure cantonale. Il ajoute que c'est dans leurs recours de droit administratif du 26 et du 29 octobre 1999 contre le jugement au fond, rendu par le Tribunal cantonal des assurances, que les requérants ont, pour la première fois, soulevé le grief tiré de la durée de la procédure au niveau cantonal.
En ce qui concerne la procédure de dernière instance devant le Tribunal fédéral des assurances, le Gouvernement admet qu'il n'existe pas, de par la nature même de cette procédure, de moyen de droit formel permettant d'invoquer le retard dans la marche de la justice. En revanche, les requérants auraient pu s'adresser, par des moyens informels, au Tribunal fédéral des assurances pour connaître l'état de la procédure. Etant donné que les requérants, après la clôture de l'échange d'écritures, ne se sont jamais enquis de l'état de la procédure, ils n'ont pas suffisamment, aux yeux du Gouvernement, fait valoir le grief tiré de la durée prétendument excessive devant le Tribunal fédéral des assurances.
Les requérants ne contestent pas véritablement qu'ils auraient pu saisir le Tribunal fédéral des assurances pendant la procédure cantonale afin d'accélérer celle-ci. En revanche, ils mettent en doute l'effectivité d'un tel recours, étant donné que la procédure cantonale est, dans une telle hypothèse, suspendue pendant la procédure devant le Tribunal fédéral des assurances portant sur la durée excessive de procédure. Ceci aurait eu pour effet de prolonger encore davantage la procédure cantonale.
Par rapport à la durée de procédure devant le Tribunal fédéral des assurances, les requérants prétendent qu'ils se sont informés, de manière systématique et régulière, de l'état de la procédure devant cette juridiction. Ils précisent qu'il n'existe pas, à ce niveau, une forme d'avertissement ou de sommation pour faire avancer la procédure et qu'une demande par écrit à ce titre aurait de toute façon été inefficace.
La Cour rappelle sa jurisprudence pertinente selon laquelle il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de convaincre la Cour qu'un recours était effectif et disponible à l'époque des faits, tant en théorie qu'en pratique
; c'est-à-dire qu'il était accessible et susceptible d'offrir au requérant la réparation de ses griefs et présentait des perspectives raisonnables de succès (voir, entre autres,
Çetin et autres c.
Turquie
,
n
os
40153/98 et 40160/98, § 37, CEDH 2003-III, qui fait référence à l'affaire
[GC], n
o
Se tournant vers les circonstances de la présente espèce, la Cour constate d'abord qu'il ressort d'une interprétation textuelle des dispositions internes pertinentes, à savoir les articles 97 § 2 et 106 § 2 de la loi fédérale d'organisation judiciaire, en combinaison avec l'article 132 de ladite loi, qu'un recours de droit administratif au Tribunal fédéral ou au Tribunal fédéral des assurances est en tout temps ouvert lorsqu'une autorité refuse de statuer ou tarde à se prononcer (voir ci-dessus, sous la partie «
Le droit et pratique internes pertinents
»).
Cette possibilité de faire accélérer une procédure pendante devant une instance inférieure fut effectivement mise en œuvre à plusieurs reprises par le Tribunal fédéral des assurances (voir, ci-dessus, sous la partie «
Le droit et pratique internes pertinents
»).
La Cour a d'ailleurs expressément admis qu'en droit suisse, la haute juridiction, à savoir le Tribunal fédéral ou, en l'espèce, le Tribunal fédéral des assurances, est compétente pour prendre des mesures concrètes en vue de faire accélérer une procédure pendante devant les instances cantonales (
Hasani c. Suisse
(dec), n
o
41649/98, 27 avril 1999 ;
Boxer Asbestos SA c.
Suisse
(dec),
n
o
20874/92, 9 mars 2000, confirmée par l'affaire
Hartman c.
République tchèque
,
n
o
‑
Ce recours doit être considéré comme «
effectif
», dans la mesure où il permet de faire intervenir plus tôt la décision de la juridiction concernée (voir,
mutatis mutandis
,
Mifsud c. France
(déc.) [GC], n
o
‑
La Cour constate que les requérants n'ont pas utilisé cette voie de droit qui leur était ouverte lorsque l'affaire était pendante devant le Tribunal cantonal des assurances sociales. Ils n'ont fait valoir le grief tiré de la durée de la procédure devant le Tribunal cantonal des assurances sociales que dans leurs recours de droit administratif des 26 et 29 octobre 1999 adressés au Tribunal fédéral des assurances, soit après la clôture de la procédure cantonale.
Il s'ensuit que les requérants n'ont pas épuisé les voies de recours internes par rapport au grief tiré de la durée de la procédure cantonale.
Concernant la durée de la procédure devant le Tribunal fédéral des assurances, la Cour prend note du fait que le gouvernement défendeur admet qu'il n'existe pas, en droit suisse, une voie formelle pour se plaindre de la durée de la procédure devant la haute juridiction suisse (voir, à ce sujet,
Zimmermann et Steiner c. Suisse
, arrêt du 13 juillet 1983, série A n
o
66, §
26
;
Müller c. Suisse
, n
o
41202/98, § 33, 5 novembre 2002).
La Cour est donc amenée à rechercher si la durée de la procédure devant cette juridiction cadre avec les exigences élaborées par sa jurisprudence. Dans une affaire comparable, la Cour a jugé une durée de procédure de dix-sept mois devant une seule instance compatible avec la Convention (
Holzinger c. Autriche (n
o
1)
, n
o
‑
I). Elle note qu'en l'espèce, la procédure devant le Tribunal fédéral des assurances débuta pour le premier requérant le 26 octobre 1999 et pour le deuxième le
29 dudit mois, dates auxquelles les requérants saisirent le Tribunal fédéral des assurances de leurs recours de droit administratif. La procédure se termina le 14 juin 2001, avec la notification de l'arrêt de cette juridiction aux requérants. Elle dura donc un peu plus d'un an et sept mois et demi. A la lumière de sa jurisprudence précitée, la Cour estime que ce laps de temps ne peut, en soi, emporter violation du principe de célérité de la procédure, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté, comme étant manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Les requérants prétendent également sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention que les tribunaux suisses n'ont pas donné suite à leurs offres de preuve.
A cet égard, la Cour rappelle que si la Convention garantit en son article
6 le droit à un procès équitable, elle ne règlemente pas pour autant l'admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales. Sa tâche consiste à rechercher si la procédure examinée dans son ensemble a revêtu un caractère équitable (voir, par exemple, l'arrêt
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
‑
I).
En l'espèce, l'arrêt du Tribunal cantonal des assurances sociales, notamment, est intervenu à l'issue d'une procédure contradictoire au cours de laquelle les requérants ont pu contester les moyens développés par la partie adverse et présenter les arguments qu'ils jugeaient pertinents pour la défense de leur cause.
Le Tribunal fédéral des assurances, dans son arrêt du 31 mai 2001, a qualifié la prise en compte d'autres preuves d'inopportune, car les circonstances de l'affaire étaient suffisamment établies. De surcroît, cette juridiction a estimé que les preuves invoquées par les requérants n'étaient de toute façon pas susceptibles de libérer les requérants de leur responsabilité étant donné que, d'une part, ces derniers n'avaient pas respecté les termes des conventions conclues et, d'autre part, la suspension des crédits de la part de la banque, si elle avait éventuellement causé l'ouverture de la faillite, n'avait pas été déterminante pour le retard des paiements accumulés.
Compte tenu de ce qui précède, il apparaît que les juridictions ont apprécié la crédibilité des divers moyens de preuve présentés à la lumière des circonstances de l'affaire et ont dûment motivé leurs décisions à cet égard. Il n'apparaît pas qu'elles aient tiré des conclusions arbitraires des faits qui leur étaient soumis. En conséquence, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté, comme étant manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Les requérants font aussi valoir une application erronée du droit interne. A cet égard, ils soutiennent que les juridictions internes auraient dû conclure à la prescription de la demande en réparation de l'Institut.
Le deuxième requérant prétend également, sous l'aspect du droit à un tribunal «
établi par la loi
», que l'Institut n'était pas compétent pour porter plainte pour les cotisations dues en vertu de l'assurance chômage et de la loi fédérale sur le régime des allocations pour perte de gain en faveur des personnes servant dans l'armée. De surcroît, il soutient que le Tribunal cantonal des assurances sociales n'était pas compétent
ratione loci
pour trancher sur la demande en réparation de l'Institut.
La Cour rappelle qu'elle n'est pas compétente pour connaître des erreurs de fait ou de droit commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (arrêt
García Ruiz c. Espagne
, précité, § 28).
En l'occurrence, le Tribunal fédéral des assurances précisa que la demande en réparation du 29 avril 1997 avait respecté le délai légal prévu et que, dès lors, l'exception de prescription soulevée durant la procédure ne pouvait être accueillie. Il précisa que l'obligation de réparer le dommage en vertu de l'article 52 § 1 de la Loi fédérale sur l'assurance-vieillesse et survivants subsistait même pour les cotisations inexigibles.
Quant à l'allégation du deuxième requérant portant sur l'incompétence de l'Institut pour demander réparation non seulement pour les cotisations relatives à l'assurance-vieillesse et survivants, mais aussi pour celles dues en vertu de l'assurance chômage et de la loi fédérale sur le régime des allocations pour perte de gain en faveur des personnes servant dans l'armée, la haute juridiction suisse en la matière estima que cette compétence découlait directement des dispositions pertinentes des lois fédérales applicables.
En ce qui concerne enfin l'allégation portant sur l'incompétence
ratione loci
du Tribunal cantonal des assurances sociales, le Tribunal fédéral des assurances précisa, notamment, que le seul critère pertinent en l'espèce était celui du lieu où se trouvait le siège principal de la société en cause.
Ainsi, la Cour note que les juridictions suisses ont suffisamment motivé leurs décisions et qu'aucun élément arbitraire ne ressort de leurs décisions.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté, comme étant manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.
Enfin, le deuxième requérant se plaint d'une violation de son droit au respect de sa vie privée au sens de l'article 8, de sa liberté d'association en vertu de l'article 11 ainsi que de l'interdiction de discrimination prévue à l'article 14 de la Convention.
La Cour constate que le requérant n'a aucunement fait valoir, même en substance, ces griefs devant les juridictions internes et, dès lors, que ceux-ci doivent être rejetés pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Décide
de joindre les requêtes
;
Décide
de mettre fin à l'application de l'article 29 § 3 de la Convention
;
Déclare
les requêtes irrecevables.
Michael
O'Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président