STANCANELLI c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
STANCANELLI c. ITALIE (CtEDO, 2005)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 61830/00 prezentate de Luigi STANCANELLI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 23 iunie 2005 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Bîrsan Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky Gyulumyan, judecători și grefier de secțiune al dlui V. Berger Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 24 mai 2000, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINIȚIE Reclamantul, domnul L. Stancanelli, este un resortisant italian, născut în 1962 și rezident la Falcone (Messina). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Tortorici, avocat la Palermo. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, domnul I. M. Braguglia, și de co-agentul său, domnul Crisafolli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: procedura de faliment printr-o hotărâre depusă la 30 aprilie 1994, Tribunalul din Palermo a declarat falimentul societății de fapt existente între reclamant și P.C., precum și falimentul personal al acestora. La 23 mai 1994, reclamantul a formulat o opoziție în fața aceleiași instanțe care invocă, printre altele, art. 10 din Legea privind falimentul, potrivit căruia antreprenorul care a încetat exercitarea întreprinderii sale poate fi declarat defect într-un an de la încetarea activității sale. Prin hotărârea din 13 ianuarie 1995, tribunalul a respins cererea reclamantului și a considerat, printre altele, că art. 10 din Legea privind falimentul nu era aplicabil decât în cazurile de faliment al antreprenorilor individuali și nu, ca în cazul de față, al unei societăți. La 28 iunie 1995, judecătorul delegat (attenentul) a declarat pasivul falimentului executoriu. La 25 iulie 1995, reclamantul, care contesta competența teritorială a Tribunalului din Palermo și existența unei societăți de fapt între el însuși și P.C., a atacat hotărârea din 13 ianuarie 1995 în fața Curții de Apel din același oraș. La 11 martie 1996 s-a stabilit o audiere, iar la data respectivă, cazul a fost amânat până la 20 iunie 1997. La 28 mai 1996, reclamantul a depus o cerere pentru a se înainta data ședinței. Cu toate acestea, această cerere a fost respinsă la o dată nespecificată. Ședința pledoariilor a fost stabilită la 12 iunie 1998. Printr-o hotărâre depusă la 5 iulie 1999, Curtea de Apel a respins recursul reclamantului și a constatat, printre altele, că existența unei societăți de fapt între reclamant și P.C. era dovedită de garanțiile bancare pe care acestea le semnase pentru finanțarea societății E. La 12 februarie 2000, reclamantul se ocupa de casare. La o dată nespecificată, judecătorul a fixat licitația anumitor bunuri imobile de proprietate ale reclamantului la 16 aprilie 2002. La 10 aprilie 2002, reclamantul a înaintat o cerere în fața judecătorului care intenționa să obțină suspendarea acestei vânzări. La o dată nespecificată, judecătorul a acceptat cererea reclamantului. Prin hotărârea din 7 noiembrie 2002, Curtea de Casație a clasat parțial hotărârea Curții de Apel și le-a prezentat părților în fața acesteia din urmă. Aceasta a arătat, printre altele, că garanțiile bancare semnate de reclamant și de P.C. nu erau suficiente pentru a dovedi existența unei societăți de fapt. Într-adevăr, ar fi trebuit să se demonstreze, de asemenea, existența unei activități economice comune, precum și dorința asociaților de a partaja profiturile acestora. Conform informațiilor furnizate de solicitant, Curtea de Apel a stabilit o ședință la 11 noiembrie 2005. La o dată nespecificată, reclamantul a introdus o acțiune în fața Curții de Apel din Caltanisseta în conformitate cu legea Pinto, care se plângea de durata procedurii în opoziție cu hotărârea de declarare a falimentului. Prin decizia din 18 noiembrie 2002, Curtea de Apel, considerând că durata procedurii de faliment era rezonabilă, a respins cererea reclamantului. La 26 august 2003, reclamantul s-a ocupat de casare și a subliniat că, în evaluarea presupusului prejudiciu suferit, Curtea ar fi trebuit să ia în considerare faptul că reclamantul a fost privat de bunurile sale și că și-a pierdut drepturile civile și politice din cauza procedurii de faliment. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, această procedură era încă în curs de desfășurare la 24 martie 2005. art. 42 din Legea privind falimentul (hotărârea regală nr 267 din 16 martie 1942) dispunea de hotărârea de declarare a falimentului privează pe cel aflat în dificultate de administrarea și de disponibilitatea bunurilor existente la data hotărârii respective. (...) GRIEF Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că declarația de faliment l-a privat de toate bunurile sale. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în opoziție cu hotărârea de declarare a falimentului. 1, reclamantul se plânge că declarația de faliment l-a privat de toate bunurile sale. Acest articol este astfel formulat: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că acest motiv este direct legat de durata procedurii și că, întrucât procedura introdusă în conformitate cu legea Pinto este încă în curs de desfășurare, această parte a cererii ar trebui declarată inadmisibilă. Reclamantul observă că a fost declarat falimentar și privat de administrarea bunurilor sale, fără îndeplinirea condițiilor legale. El subliniază, de asemenea, că prima vânzare la licitație a bunurilor care fac parte din activul falimentului a fost stabilită la 16 aprilie 2002, respectiv la opt ani după declarația de faliment, ceea ce a implicat, în opinia reclamantului, ruperea echilibrului dintre interesele creditorilor și interesul acesteia de a-și respecta bunurile. Curtea amintește că, în decizia sa privind admisibilitatea cererii Mascolo c. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003), privind o procedură de expulzare a chiriașilor, aceasta a considerat că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului este strict legată de durata procedurii, a cărei consecință indirectă o constituie aceasta și că, prin urmare, aceaceasta a fost o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului. Probabil în cadrul aceluiași remediu prevăzut de Legea Pinto că reclamanții își pot susține afirmația cu privire la repercusiunile financiare pe care le-a avut durata excesivă a procedurii asupra dreptului lor de proprietate Curtea constată, de asemenea, că, în cauza Provvedi c. Italia (dec.), nr 66644/01, 2 decembrie 2004), Curtea a considerat că: acțiunea bazată pe legea Pinto este o cale de atac pe care reclamanții trebuie să o utilizeze (...) pentru a respecta art. 35 alineatul (1) din convenție nu numai pentru afirmațiile referitoare la art. 6 alineatul (1), ci și pentru cele referitoare la art. 1 din Protocolul nr. Curtea amintește, de asemenea, că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, statutul de victimă al unui reclamant poate depinde de despăgubirea care i-a fost acordată la nivel național pentru situația de care acesta se plânge în fața Curții, precum și de faptul că autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, încălcarea convenției (a se vedea, printre altele, Amuur c. Franța , Hotărârea din 25 iunie 1996, Rec., 1996-III, p. 846, § 36, și Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDO 1999-VI). Or, în cazul de față, la 18 noiembrie 2002, Curtea de Apel din Caltanisseta a respins acțiunea introdusă de reclamant în conformitate cu Legea Pinto și, la 26 august 2003, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru presupusul prejudiciu suferit din cauza privării bunurilor sale în timpul procedurii de faliment. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, întrucât această procedură este pendinte, cauza reclamantului se dovedește prematură și, prin urmare, consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în opoziție cu hotărârea de declarare a falimentului. Acest articol este astfel formulat. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că această parte a cererii ar trebui respinsă, întrucât procedura de Casație introdusă în conformitate cu legea Pinto este încă în curs de desfășurare. Reclamantul contestă această teză. Curtea constată că, întrucât procedura de casare este pendinte, acest motiv se dovedește prematur și trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președinte