Stancanelli împotriva Italiei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 61830/00 prezentate de Luigi STANCANELLI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 23 iunie 2005 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Bîrsan Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky Gyulumyan, judecători și grefier de secțiune al dlui V. Berger Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 24 mai 2000, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINIȚIE Reclamantul, domnul L. Stancanelli, este un resortisant italian, născut în 1962 și rezident la Falcone (Messina).

Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Tortorici, avocat la Palermo. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, domnul I. M. Braguglia, și de co-agentul său, domnul Crisafolli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: procedura de faliment printr-o hotărâre depusă la 30 aprilie 1994, Tribunalul din Palermo a declarat falimentul societății de fapt existente între reclamant și P.C., precum și falimentul personal al acestora. La 23 mai 1994, reclamantul a formulat o opoziție în fața aceleiași instanțe care invocă, printre altele, art. 10 din Legea privind falimentul, potrivit căruia antreprenorul care a încetat exercitarea întreprinderii sale poate fi declarat defect într-un an de la încetarea activității sale.

Prin hotărârea din 13 ianuarie 1995, tribunalul a respins cererea reclamantului și a considerat, printre altele, că art. 10 din Legea privind falimentul nu era aplicabil decât în cazurile de faliment al antreprenorilor individuali și nu, ca în cazul de față, al unei societăți. La 28 iunie 1995, judecătorul delegat (attenentul) a declarat pasivul falimentului executoriu. La 25 iulie 1995, reclamantul, care contesta competența teritorială a Tribunalului din Palermo și existența unei societăți de fapt între el însuși și P.C., a atacat hotărârea din 13 ianuarie 1995 în fața Curții de Apel din același oraș. La 11 martie 1996 s-a stabilit o audiere, iar la data respectivă, cazul a fost amânat până la 20 iunie 1997. La 28 mai 1996, reclamantul a depus o cerere pentru a se înainta data ședinței.

Cu toate acestea, această cerere a fost respinsă la o dată nespecificată. Ședința pledoariilor a fost stabilită la 12 iunie 1998. Printr-o hotărâre depusă la 5 iulie 1999, Curtea de Apel a respins recursul reclamantului și a constatat, printre altele, că existența unei societăți de fapt între reclamant și P.C. era dovedită de garanțiile bancare pe care acestea le semnase pentru finanțarea societății E. La 12 februarie 2000, reclamantul se ocupa de casare. La o dată nespecificată, judecătorul a fixat licitația anumitor bunuri imobile de proprietate ale reclamantului la 16 aprilie 2002. La 10 aprilie 2002, reclamantul a înaintat o cerere în fața judecătorului care intenționa să obțină suspendarea acestei vânzări.

La o dată nespecificată, judecătorul a acceptat cererea reclamantului. Prin hotărârea din 7 noiembrie 2002, Curtea de Casație a clasat parțial hotărârea Curții de Apel și le-a prezentat părților în fața acesteia din urmă. Aceasta a arătat, printre altele, că garanțiile bancare semnate de reclamant și de P.C. nu erau suficiente pentru a dovedi existența unei societăți de fapt. Într-adevăr, ar fi trebuit să se demonstreze, de asemenea, existența unei activități economice comune, precum și dorința asociaților de a partaja profiturile acestora. Conform informațiilor furnizate de solicitant, Curtea de Apel a stabilit o ședință la 11 noiembrie 2005. La o dată nespecificată, reclamantul a introdus o acțiune în fața Curții de Apel din Caltanisseta în conformitate cu legea Pinto, care se plângea de durata procedurii în opoziție cu hotărârea de declarare a falimentului.

Prin decizia din 18 noiembrie 2002, Curtea de Apel, considerând că durata procedurii de faliment era rezonabilă, a respins cererea reclamantului. La 26 august 2003, reclamantul s-a ocupat de casare și a subliniat că, în evaluarea presupusului prejudiciu suferit, Curtea ar fi trebuit să ia în considerare faptul că reclamantul a fost privat de bunurile sale și că și-a pierdut drepturile civile și politice din cauza procedurii de faliment. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, această procedură era încă în curs de desfășurare la 24 martie 2005. art. 42 din Legea privind falimentul (hotărârea regală nr 267 din 16 martie 1942) dispunea de hotărârea de declarare a falimentului privează pe cel aflat în dificultate de administrarea și de disponibilitatea bunurilor existente la data hotărârii respective.

(...) GRIEF Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că declarația de faliment l-a privat de toate bunurile sale. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în opoziție cu hotărârea de declarare a falimentului. 1, reclamantul se plânge că declarația de faliment l-a privat de toate bunurile sale. Acest articol este astfel formulat: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

Guvernul susține că acest motiv este direct legat de durata procedurii și că, întrucât procedura introdusă în conformitate cu legea Pinto este încă în curs de desfășurare, această parte a cererii ar trebui declarată inadmisibilă. Reclamantul observă că a fost declarat falimentar și privat de administrarea bunurilor sale, fără îndeplinirea condițiilor legale. El subliniază, de asemenea, că prima vânzare la licitație a bunurilor care fac parte din activul falimentului a fost stabilită la 16 aprilie 2002, respectiv la opt ani după declarația de faliment, ceea ce a implicat, în opinia reclamantului, ruperea echilibrului dintre interesele creditorilor și interesul acesteia de a-și respecta bunurile.

Curtea amintește că, în decizia sa privind admisibilitatea cererii Mascolo c. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003), privind o procedură de expulzare a chiriașilor, aceasta a considerat că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului este strict legată de durata procedurii, a cărei consecință indirectă o constituie aceasta și că, prin urmare, aceaceasta a fost o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului.

Probabil în cadrul aceluiași remediu prevăzut de Legea Pinto că reclamanții își pot susține afirmația cu privire la repercusiunile financiare pe care le-a avut durata excesivă a procedurii asupra dreptului lor de proprietate Curtea constată, de asemenea, că, în cauza Provvedi c. Italia (dec.), nr 66644/01, 2 decembrie 2004), Curtea a considerat că: acțiunea bazată pe legea Pinto este o cale de atac pe care reclamanții trebuie să o utilizeze (...) pentru a respecta art. 35 alineatul (1) din convenție nu numai pentru afirmațiile referitoare la art. 6 alineatul (1), ci și pentru cele referitoare la art. 1 din Protocolul nr. Curtea amintește, de asemenea, că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, statutul de victimă al unui reclamant poate depinde de despăgubirea care i-a fost acordată la nivel național pentru situația de care acesta se plânge în fața Curții, precum și de faptul că autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, încălcarea convenției (a se vedea, printre altele, Amuur c. Franța , Hotărârea din 25 iunie 1996, Rec., 1996-III, p. 846, § 36, și Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDO 1999-VI).

Or, în cazul de față, la 18 noiembrie 2002, Curtea de Apel din Caltanisseta a respins acțiunea introdusă de reclamant în conformitate cu Legea Pinto și, la 26 august 2003, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru presupusul prejudiciu suferit din cauza privării bunurilor sale în timpul procedurii de faliment. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, întrucât această procedură este pendinte, cauza reclamantului se dovedește prematură și, prin urmare, consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în opoziție cu hotărârea de declarare a falimentului.

Acest articol este astfel formulat. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că această parte a cererii ar trebui respinsă, întrucât procedura de Casație introdusă în conformitate cu legea Pinto este încă în curs de desfășurare. Reclamantul contestă această teză. Curtea constată că, întrucât procedura de casare este pendinte, acest motiv se dovedește prematur și trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă.

Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 61830/00 présentée par Luigi STANCANELLI contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 23 juin 2005 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , J. Hedigan , L. Caflisch , C. Bîrsan , M me M. Tsatsa-Nikolovska , M. V. Zagrebelsky , M me A. Gyulumyan, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 24 mai 2000, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l'article 29 § 3 de la Convention et d'examiner conjointement la recevabilité et le fond de l'affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. L. Stancanelli, est un ressortissant italien, né en 1962 et résidant à Falcone (Messina).

Il est représenté devant la Cour par M e F. Tortorici, avocat à Palerme. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. La procédure de faillite Par un jugement déposé le 30 avril 1994, le tribunal de Palerme déclara la faillite de la société de fait existante entre le requérant et P.C. ainsi que la faillite personnelle de ceux-ci. Le 23 mai 1994, le requérant, fit opposition devant le même tribunal invoquant, entre autres, l'article 10 de la loi sur la faillite, selon lequel l'entrepreneur ayant cessé l'exercice de son entreprise peut être déclaré failli dans un an à partir de la cessation de son activité.

Par un jugement du 13 janvier 1995, le tribunal rejeta la demande du requérant. Il considéra, entre autres, que l'article 10 de la loi sur la faillite n'était applicable que dans les cas de faillite d'entrepreneurs individuels et non pas, comme dans le cas d'espèce, d'une société. Le 28 juin 1995, le juge délégué (« le juge ») déclara le passif de la faillite exécutoire. Le 25 juillet 1995, le requérant, contestant la compétence territoriale du tribunal de Palerme ainsi que l'existence d'une société de fait entre lui-même et P.C., attaqua le jugement du 13 janvier 1995 devant la cour d'appel de la même ville. Une audience fut fixée au 11 mars 1996. A cette date, l'affaire fut reportée au 20 juin 1997. Le 28 mai 1996, le requérant introduisit une demande afin que la date de l'audience soit avancée.

Toutefois, cette demande fut rejetée à une date non précisée. L'audience de plaidoiries fut fixée au 12 juin 1998. Par un arrêt déposé le 5 juillet 1999, la cour d'appel rejeta le recours du requérant. Elle observa, entre autres, que l'existence d'une société de fait entre le requérant et P.C. était prouvée par les garanties bancaires que ceux-ci avaient signées afin de financer la société E. Le 12 février 2000, le requérant se pourvut en cassation. A une date non précisée, le juge fixa la vente aux enchères de certains biens immeubles de propriété du requérant au 16 avril 2002. Le 10 avril 2002, le requérant introduisit une demande devant le juge visant à obtenir la suspension de cette vente.

A une date non précisée, le juge fit droit à la demande du requérant. Par un arrêt du 7 novembre 2002, la Cour de cassation cassa en partie l'arrêt de la cour d'appel et remit les parties devant cette dernière. Elle releva, entre autres, que les garanties bancaires signées par le requérant et P.C. ne suffisaient pas à elles seules à prouver l'existence d'une société de fait. En effet, il aurait fallu prouver également l'existence d'une activité économique commune ainsi que la volonté des associés d'en partager les bénéfices. Selon les informations fournies par le requérant, la cour d'appel fixa une audience au 11 novembre 2005. 2. La procédure introduite conformément à la loi Pinto A une date non précisée, le requérant introduisit un recours devant la cour d'appel de Caltanissetta conformément à la loi Pinto, se plaignant de la durée de la procédure en opposition au jugement déclarant sa faillite.

Par une décision du 18 novembre 2002, la cour d'appel, estimant que la durée de la procédure de faillite était raisonnable, rejeta la demande du requérant. Le 26 août 2003, le requérant se pourvut en cassation. Il souligna que, dans l'évaluation du dommage prétendument subi, la Cour aurait dû prendre en compte le fait que le requérant avait été privé de ses biens et qu'il avait perdu ses droits civils et politiques à cause de la procédure de faillite. Selon les informations fournies par le requérant, cette procédure était encore pendante au 24 mars 2005. B. Le droit interne pertinent L'article 42 de la loi sur la faillite (décret royal n o 267 du 16 mars 1942) dispose : « Le jugement qui déclare la faillite prive le failli de l'administration et de la disponibilité des biens existants à la date dudit jugement.

(...) » GRIEFS 1. Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint de ce que la déclaration de faillite l'a privé de tous ses biens. 2. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure en opposition au jugement déclarant sa faillite. EN DROIT 1. Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint de ce que la déclaration de faillite l'a privé de tous ses biens. Cet article est ainsi libellé: « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement soutient que ce grief est directement lié à la durée de la procédure et que, la procédure introduite conformément à la loi Pinto étant encore pendante, cette partie de la requête devrait être déclarée irrecevable. Le requérant observe avoir été déclaré failli et privé de l'administration de ses biens, sans que les conditions légales soient remplies. Il souligne aussi que la première vente aux enchères de biens faisant partie de l'actif de la faillite fut fixée au 16 avril 2002, à savoir huit ans après la déclaration de faillite.

Cela a comporté, de l'avis du requérant, la rupture de l'équilibre entre les intérêts des créanciers et son intérêt au respect de ses biens.

La Cour rappelle que, dans sa décision sur la recevabilité de la requête Mascolo c. Italie (déc.), n o 68792/01, 16 octobre 2003), concernant une procédure d'expulsion de locataire, elle a considéré que la violation du droit de propriété du requérant était « strictement liée à la durée de la procédure, dont elle constitue une conséquence indirecte » et que c'était donc « probablement dans le cadre du même remède prévu par la loi Pinto que les requérants peuvent faire valoir leur allégations concernant les répercussions financières que la longueur excessive de la procédure a eu sur leur droit de propriété ». La Cour observe également que, dans l'affaire Provvedi c. Italie (déc.), n o 66644/01, 2 décembre 2004), elle a estimé que « l'action fondée sur la loi Pinto est une voie de recours dont les requérants doivent user (...) pour satisfaire à l'article 35 § 1 de la Convention non seulement pour les allégations concernant l'article 6 § 1, mais aussi pour celles relatives à l'article 1 du Protocole n o 1 ». La Cour rappelle aussi que, d'après sa jurisprudence constante, le statut de victime d'un requérant peut dépendre de l'indemnisation qui lui a été accordée au niveau national pour la situation dont celui-ci se plaint devant la Cour ainsi que du fait que les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, la violation de la Convention (voir,

parmi beaucoup d'autres, Amuur c. France , arrêt du 25 juin 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, p. 846, § 36, et Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI). Or, dans le cas d'espèce, le 18 novembre 2002, la cour d'appel de Caltanissetta a rejeté le recours introduit par le requérant conformément à la loi Pinto et, le 26 août 2003, le requérant s'est pourvu en cassation demandant le dédommagement pour le préjudice prétendument subi en raison de la privation de ses bien pendant la procédure de faillite. Au vu de ce qui précède, la Cour considère que, cette procédure étant pendante, le grief du requérant se révèle prématuré. Elle estime donc que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes selon l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

2. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure en opposition au jugement déclarant sa faillite. Cet article est ainsi libellé. « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement allègue que cette partie de la requête devrait être rejetée, la procédure en cassation introduite conformément à la loi Pinto étant encore pendante. Le requérant conteste cette thèse. La Cour observe que, la procédure en cassation étant pendante, ce grief se révèle prématuré et il doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes selon l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président